Partaj. atribuirea bunurilor succesorale

Decizie 224/R din 24.09.2004


PARTAJ. ATRIBUIREA BUNURILOR SUCCESORALE

Tribunalul nu a ţinut cont de criteriile legal instituite de

dispoziţiile art.6739 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte

atribuirea bunurilor.

Unul din aceste criterii îl constituie domiciliul, or, în

cauză, chiar reclamantul prin cererea introductivă a arătat că cei

doi pârâţi locuiesc în acest apartament şi nu a pretins că aceştia

ar avea o altă posibilitate locativă sau că lui i-ar fi imperios

necesar bunul în natură, chiar instanţa arătând că atribuirea s-a

făcut doar în scopul vânzării, operaţiune care nu ar sta la

îndemâna pârâţilor.

(Decizia civilă nr.224/R din 24 septembrie

2004 a Curţii de Apel Piteşti).

Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis acţiunea reclamantului C.L.

şi a dispus ieşirea părţilor din indiviziunea în care se constatase prin

încheierea de admitere în principiu că se află în calitate de descendenţi, cu

cote egale, de pe urma autoarei C.E., şi a atribuit bunurile potrivit variantei I

propusă de expertiză, în care unicul bun a revenit reclamantului, constând

într-un apartament, cu obligarea acestuia la plata sultei către ceilalţi doi pârâţi,

ţinându-se cont şi de cuantumul cheltuielilor de înmormântare suportate de

pârâtul C.E.

In motivarea hotărârii, s-a reţinut că moştenitorii au solicitat

scoaterea la vânzare a bunului, întrucât nici unul nu avea suma necesară

achitării sultei către ceilalţi, alegerea reclamantului ca beneficiar al atribuirii

bunului în natură, având drept criteriu starea de sănătate a celor trei

moştenitori.

Apelul pârâţilor ce viza subevaluarea apartamentului, nereţinerea

îmbunătăţirilor efectuate şi greşita lotizare şi faptul că au domiciliul în bunul

supus împărţelii împreună cu familiile lor, a fost respins prin decizia civilă

nr.892 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Vâlcea, care şi-a însuşit

considerentele instanţei de fond şi a reţinut că starea materială a celor trei

moştenitori nu le permite să-şi plătească reciproc sultele, împărţirea

neputându-se face decât prin vânzare, şi singurul care ar putea efectua această

operaţiune fiind reclamantul.

Formulând recurs, pârâţii au criticat această hotărâre pentru

greşita aplicare a legii, cu motivarea că din probele administrate rezultă că

apartamentul constituie unica locuinţă a celor doi pârâţi şi al familiilor lor,

care au investit venituri proprii în acest bun pentru a-l îmbunătăţi, având

astfel o cotă superioară reclamantului, fiind lipsită de fundament afirmaţia că

singurul care ar putea înstrăina bunul este acesta. 

Recursul a fost admis prin decizia civilă nr.224/R din 24

septembrie 2004, în temeiul art.312 Cod procedură civilă şi modificată

decizia, în sensul admiterii apelului declarat de cei doi pârâţi, cu consecinţa

schimbării sentinţei prin inversarea lotizării şi atribuirea lotului nr.1 compus

din apartamentul individualizat prin dispozitivul deciziei, în natură, in

indiviziune recurenţilor pârâţi C.E. şi C.S., cu obligarea acestora la plata sultei

către reclamant.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute, iar intimatul a

fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată.

In recurs, a fost suplimentat probatoriul cu: actele de stare civilă

ale pârâţilor şi ale familiilor acestora, actul medical din care rezultă handicapul

permanent al recurentului-pârât C.S. şi adeverinţele emise de asociaţia de

locatari ce demonstrează că cei doi pârâţi locuiesc în apartament şi suportă

cheltuielile aferente întreţinerii.

Curtea a constatat că tribunalul nu a ţinut cont de criteriile legal

instituite de dispoziţiile art.6739 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte

atribuirea bunurilor.

Unul din aceste criterii îl constituie domiciliul, or, în cauză, 

reclamantul, prin cererea introductivă, a arătat că cei doi pârâţi locuiesc în

acest apartament şi nu a pretins că aceştia ar avea o altă posibilitate locativă

sau că lui i-ar fi imperios necesar bunul în natură, chiar instanţa arătând că

atribuirea s-a făcut doar în scopul vânzării, operaţiune care nu ar sta la

îndemâna pârâţilor.

In măsura în care se constata că sunt întrunite criteriile pentru

scoaterea la vânzare, instanţa era datoare ea însăşi să dispună, potrivit

dispoziţiilor art.67311 Cod procedură civilă,  prin încheiere, vânzarea, sau, în

cazul în care reclamantul solicita atribuirea către sine, se impunea să 

procedeze la atribuirea provizorie în condiţiile art.673 Cod procedură civilă,

cu acordarea unui termen de plată a sultelor.

S-a concluzionat că atribuirea trebuie să se facă în indiviziune către cei doi

pârâţi ce nu au solicitat partajarea între ei, cu obligarea acestora la plata sultei

către reclamant care, în caz de neexecutare, are posibilitatea realizării creanţei

sale în condiţiile oferite de legea română.