Pretenţii

Obiect: Pretenţii

SENTINŢĂ CIVILĂ nr. 312/10.02.2010

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Neamţ su, reclamanta C.N.A.D.N.R. S.A. Direcţia Regională Drumuri şi Poduri a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 1745,47 lei, reprezentând rate contractuale neachitate – în cuantum de 802,63 lei, şi penalităţi de întârziere – în cuantum de 942,84 lei, de la data scadenţei, şi până la data de 25.12.20xx. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că, între părţi a fost încheiat contractul nr. 664/05.10.2006, având ca obiect achiziţionarea rovinietelor cu plata de către beneficiar în 4 rate trimestriale, prin care pârâta s-a obligat să plătească suma de 750 Euro, reprezentând contravaloarea tarifelor de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România, în decursul unui an. A mai arătat reclamanta că pârâta nu şi-a a treia rată scadentă, precum şi faptul că aceasta datorează penalităţi în cuantumul indicat, calculate potrivit art. 3 alin. 1 din contract, 0,15% pe zi de întârziere.

În drept, cererea, legal timbrată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, 1069 C. civ. şi ale C. proc. civ.

În susţinerea cererii creditoarea a depus la dosar, în fotocopie, contractul nr. xxx/05.10.2009 şi anexele aferente ( filele 6-9 ), dovada realizării procedurii de conciliere ( fila 5 ).

Deşi legal citată, pârâta nu a formulat întâmpinare.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarele:

 Între părţi s-au desfăşurat raporturi contractuale în baza cărora reclamanta a eliberat pârâtei roviniete pentru utilizarea reţelei de drumuri naţionale, pentru autovehiculul cu nr. de înmatriculare NT-xx-xxx, în schimbul cărora aceasta din urmă s-a obligat să achite suma de 750 Euro în 4 rate trimestriale, aspecte dovedite prin contractul xxx/05.10.2006 şi anexele aferente ( filele 6-9 ).

Pârâtul a înţeles să achite prima rată contractuală, neîndeplinindu-şi însă, obligaţia de achitare a sumelor aferente ultimelor trei, aspect, de altfel, recunoscut de către acesta.

Instanţa mai reţine că, potrivit art. 6 din convenţia încheiată între părţi, contractul se completează de drept cu toate prevederile din OG nr. 15/2002 privind introducerea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România, care, în cuprinsul art. 4 alin. 1 ( în forma aplicabilă raportului juridic dintre părţi, de dinaintea modificărilor survenite ulterior ), stipula că „utilizatorii români vor achita distribuitorilor tarifului de utilizare, obligatoriu pentru perioadele de parcurs şi staţionare de câte 12 luni, cu posibilitatea achitării în 4 rate trimestriale”. Aşa fiind, printr-o interpretare logică, sistematică a clauzelor contractuale, coroborate cu dispoziţiile legale evocate, în momentul naşterii raportului juridic între părţi, reclamanta a eliberat pârâtei rovineta talon ( obligaţie ce îi incumbă conform art. 2 pct. 1 din contract) pentru o perioadă de 12 luni ( perioadă standard, statuată de prevederile art. 4 alin. 1 din OG 15/2002), aceasta din urmă fiind obligată să achite tariful aferent, de 750 euro, în patru rate egale, de câte 187,5 euro fiecare, astfel cum reiese din anexa B a convenţiei ( fila 9 ).

În drept, instanţa reţine că, în baza art. 969 alin. 1 C. civ., care consacră principiului forţei obligatorii a contractului, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, astfel încât pârâtului îi revine obligaţia de a-şi achita debitul restant, concretizat în contravaloarea ratei a treia.

Relativ la capătul de cerere privitor la clauza penală, instanţa reţine că, în contractul încheiat, în cuprinsul art. 3 ( fila 6 ), s-au stipulat penalităţi de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere în ceea ce priveşte plata sumelor reprezentând ratele eşalonate.

Cu toate acestea, instanţa apreciază că reclamanta nu este îndreptăţită să primească suma solicitată cu atare titlu, deoarece inserarea unei astfel de menţiuni în convenţie prezintă caracterele unei clauze abuzive. În acest sens, vor fi avute în vedere prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”. De asemenea, în baza art. 4 alin. 5 din acelaşi act normativ, „fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde”.

Nu în ultimul rând, instanţa urmează a de eficienţă principiilor stabilite de Curtea Europeană de Justiţie, de la Luxemburg ( în continuare - CEJ ), care, în aplicarea dreptului comunitar şi interpretarea Directivei nr. 93/13/CEE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, din 5 aprilie 1993, a statuat, prin hotărârea dată în cauza Murciano Quintero ( 18.03.2005 ), că, „o clauză ( … ) inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale intr-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, întruneşte toate criteriile pentru a putea fi calificată drept abuzivă”.

 S-a mai statuat în hotărârea evocată că „sistemul de protecţie instituit prin Directivă se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl face să adere la condiţiile redactate în prealabil de către profesionist, fără ca el să poată modifica acest conţinut”.

De asemenea, astfel cum s-a statuat, cu valoare de principiu, în cauza Pannon GSM ZRT. ( hotărâre din 04.06.2009 ), dedusă judecăţii, pe rolul aceleiaşi instanţe europene, există obligaţia instanţei naţionale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi, prin aceasta, de a suplini dezechilibrul existent între consumator şi vânzător sau furnizor.

În raport de aceste precizări, instanţa aminteşte faptul că jurisprudenţa CEJ este obligatorie pentru statele care, precum România, au înţeles să adere la Comunitatea Europeană, şi, prin aceasta, să-şi însuşească principiile stabilite de instituţiile acestei entităţi.

Este adevărat că în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile amintitei Legi nr. 193/2000, care, însă, transpune Directiva evocată şi care, în raport de aprecierile CEJ din aceeaşi cauză, trebuie interpretate, de către judecătorul naţional, pe cât posibil, conform actului comunitar, în aşa fel încât să fie aplicate din oficiu.

Este adevărat că şi societatea pârâtă este comerciant, însă contractul încheiat nu reprezintă materializarea unui raport juridic tipic comercial, ci cristalizează punerea în vânzare a rovinietelor, fiind urmărit scopul punerii în valoare a bunurilor proprietate publică, de către o instituţie din subordinea Ministerului de Transporturi, care reprezintă statul. Prin urmare, pârâta are a fi asimilată consumatorilor vizaţi de Legea nr. 193/2000 şi de CEJ. O altă concluzie, ar imprima un caracter pur arbitrar interpretării şi aplicării prevederilor legale, raportului juridic dedus judecăţii, destabilizând în mod flagrant circuitul juridic civil, creând cel puţin aparenţa unei disproporţii vădite între posibilităţile efective de exercitare a drepturilor, cu atât mai mult cu cât părţile sunt reprezentate de un particular şi o instituţie reprezentând statul.

Aşa fiind, având în vedere faptul că posibilitatea de negociere a clauzelor contractuale este practic nulă, convenţia fiind una de adeziune şi pârâta obligată să adere pentru achiziţionarea rovinietei, un bun absolut indispensabil utilizării în condiţii legale, a reţelei de drumuri naţionale, instanţa apreciază că stipularea în contract a unor penalităţi de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere în ceea ce priveşte plata sumelor reprezentând ratele eşalonate, cu atât mai mult cu cât este prevăzută posibilitatea depăşirii debitului principal de către atari penalităţi, materializează o clauză abuzivă ( în sensul explicat anterior ) – pe care pârâta nu poate fi obligată să o respecte.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că acestea însumează 153,63 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru – 150,63 lei, şi timbrul judiciar – 3 lei.

Dat fiind faptul că pârâta a căzut parţial în pretenţii, în temeiul art. 274 alin. 1 şi 276 CPC, aceasta va fi obligată proporţional, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 70 lei.

Domenii speta

Spete similare