Anulare decizie pensionare

Dosar nr. 2265/89/2011  asigurări sociale

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 2394/2011

Şedinţa publică de la 10 Noiembrie 2011

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE

Asistent judiciar

Asistent judiciar

Grefier

Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea RM, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, având ca obiect litigiu de asigurări sociale – contestaţie decizie de pensionare.

INSTANŢA DE JUDECATĂ

Asupra cauzei civile de faţă;

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 2265/89, din data de 01.08.2011, contestatoarea RM, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Vaslui a solicitat anularea deciziei nr. 49210/13.07.2011 de revizuire a cuantumului pensiei şi  menţinerea deciziei nr. 49210/18.03.2011.

…………………………………………………………………………………………..

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de judecată reţine următoarele:

Prin decizia nr. 49210/13.07.2011 a fost revizuită pensia pentru limită de vârstă a contestatoarei, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

Revizuirea pensiei s-a efectuat urmare a faptului că aceasta a fost beneficiara unei pensii de serviciu acordată în temeiul Legii nr. 567/2004, la momentul în care contestatoarea a îndeplinit condiţiile legale de pensionare.

Prin decizia  nr. 871/28.06.2010 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că  dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 148 alin 2 din Constituţia României  „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Conform  alin 4 al aceluiaşi articol , „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

 (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Efectul direct al dreptului comunitar reprezintă dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Judecătorul are obligaţia de se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine. Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea statutului juridic al cetăţeanului. Decizia CJCE care a consacrat principiul e Hotărârea Van Gend si Loos, 1963CJCE iar ulterior s-a confirmat oficial principiul priorităţii în Hotărârea Costa.

 Curtea Constituţională, prin decizia  nr.1.344 din 9 decembrie 2008 a reţinut faptul că  nu are atribuţia de  rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislaţia supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti, arătând că : „De altfel, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta” 

Prin urmare, în cauza de faţă trebuie stabilit dacă există reglementari  supranaţionale mai favorabile, iar acest lucru se va realiza prin raportare  la documentul de referinţă al  drepturilor fundamentale -  Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Faţă de  dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa urmează să analizeze dacă contestatoarea beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei a cărei revizuire a fost dispusă de către intimata Casa Judeţeană de Pensii Vaslui şi dacă  este lipsită de această proprietate.

Cu privire la drepturile de creanţă, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât şi fosta Comisie, au decis că acestea constituie  un bun  în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat (20 noiembrie 1995, Pressos Compania Naviera  SA ş.a. c/Belgiei- 20 noiembrie 2005,  M. De Napoles-Pocheco c/Belgiei, 4 iulie 1978. nr. 7742/1977,  A. B and Company A S c/Germaniei; 9 septembrie 1998,nr.38817/1997, Lenzing AC c/ Rouyane-Uni, 28 septembrie 2004;  Kopecky c/Slovaciei, 8 ianuarie 2008. Naanyan et Deryan c/Turciei, §44; 29 ianuarie 2009. Sud Fondi S.RL ş.a. c/Italiei).

Astfel, în cauza GAYGUSUZ v. AUSTRIA ( 16 septembrie 1996, nr. 17371/90) CEDO a decis că drepturile din asigurări sociale constituie un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reţinând : „ Curtea consideră că dreptul la asistenţă de urgenţă - în măsura în care este prevăzut în legislaţia aplicabilă - este un drept pecuniar în sensul articolului 1 din protocolul 1. Această dispoziţie articolului 1 din protocolul 1 se aplică, prin urmare, fără a fi necesar să se bazeze numai pe legătura dintre dreptul la asistenţă de urgenţă şi obligaţia de a plăti "impozite sau alte contribuţii" .

De asemenea, în cauza  Buchen v. Cehia (36541/97), reţinând de asemenea că pensia constituie un drept patrimonial, Curtea a decis că „limitarea nejustificată a unui drept recunoscut magistratului, cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art.1. par.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, dar şi o discriminare în sensul art.1 din Constituţie şi art. 1din Protocolul nr.12”  ;

De asemenea, în acelaşi sens, Curtea a reţinut că : „..., din moment ce un stat contractant a adoptat o legislaţie care prevede acordarea în mod automat a unei prestaţii sociale, indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori  nu de vărsarea unor cotizaţii prealabile de către persoana interesată, această legislaţie dă naştere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicaţie a act 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie” - Stec et autres c/Royaume-Uni.

Nu în ultimul rând, instanţa reţine şi hotărârea CEDO din 12 octombrie 2004 dată în cauza Kjartan Ásmundsson versus Islanda (60669/00), instanţa de de contencios european al drepturilor omului a stabilit că : „Dreptul la pensie al reclamantului este un bun în sensul acestei dispoziţii din Convenţie”, confirmându-şi încă odată jurisprudenţa constantă  dar şi hotărârea din 9 decembrie 1994 dată în cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, unde Curtea a constatat existenţa dreptului de proprietate şi în situaţia în care, deşi reclamanţii nu au intrat efectiv  în posesia drepturilor pecuniare stabilite de hotărârea nr. 13910/79 Tribunalului de Primă Instanţă din Atena, anularea ulterioară de către stat a acestora echivalează cu nerespectarea dreptului de proprietate . Astfel, Curtea a reţinut că „deşi proprietatea nu  fost transferată de stat, efectul combinat al alineatelor 2 şi 3 din articolul 12 a dus la privarea de facto a proprietăţii lor, deoarece rezultatul a fost literalmente de a anula datoriile care decurg dintr-un premiu final şi obligatoriu al curţii de arbitraj” (paragrafele 59 - 63) .

În materie de prestaţii sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de art. 1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii care sunt prevăzute de legislaţia naţională în materie (X. c/Italiei).

Or, este evident că dreptul contestatoarei era născut la momentul la care i s-au stabilit iniţial drepturile privitoare la pensie, fiind întrunite condiţiile Legii nr.567/2004 art. 68 alin 1 şi 7, aşa cum de altfel recunoaşte şi intimata.

Aşadar, pensia contestatoarei, la care aceasta are dreptul în baza muncii prestate, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

Contestatoarea era titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 şi  urmează a fi analizate condiţiile privării de proprietate, respectiv să se constate dacă există o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerinţă care să fi avut ca efect privarea contestatoarei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.

Partea  a doua a articolului 1 din Protocolul nr. 1, înscrie trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, după cum urmează : a) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică; c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a mai adăugat o condiţie specifică situaţiei de privare de proprietate, şi anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului. Tot ca o creaţie jurisprudenţială s-a impus o condiţie comună atât în privinţa privării de proprietate, cât şi în materia limitărilor acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art 1 din Protocolul nr. 1, respectiv,  orice limitare trebuie să fie proporţională cu scopul avut în vedere la  instituirea ei.

Reducerea pensiei  cu aproape de 70% pentru viitor şi lipsirea acesteia de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea contestatoarei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.

Legea 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor şi O.U.G. 51/2011 îndeplinesc condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei CEDO.

Potrivit  expunerii de motive a Legii nr.119/2010,  adoptarea acesteia s-a impus în vederea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, acorduri absolut necesare pentru stabilitatea economica a României, ca o măsură cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi in anul 2010, apreciindu-se că „diminuarea dezechilibrelor existente menţinerea deficitului bugetar in limite sustenabile creează premisele relansării economice” măsura fiind necesară şi pentru „menţinerea acordurilor cu organismele financiare internaţionale”. În aceeaşi expunere s-a arătat că “ apariţia unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii şi tratamente favorabile unor categorii profesionale, a condus la crearea unui decalaj uriaş între cea mai mare şi cea mai mică pensie plătită de stat”  iar „ Existenţa unor acte normative care reglementează organizarea şi funcţionarea diferitelor sisteme de pensii de tip public in prezent, îngreunează in mod evident funcţionarea sistemului de pensii”

Aşadar, transformarea unor categorii de pensii, stabilite pe baza  legislaţiei anterioare (pensiile speciale ) , în  pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale au fost determinate de menţinerea deficitului bugetar şi relansarea economică dar şi de asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii publice, de eliminarea discrepanţelor privind contribuţia la bugetul asigurărilor sociale şi inegalităţile de alocare a resurselor pentru finanţarea pensiilor publice precum şi de eliminarea legilor speciale de pensionare, care prevăd criterii diferite, mai avantajoase, in favoarea anumitor categorii profesionale.

Şi această condiţie este îndeplinită, având în vedere faptul că stabilitatea economică a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică .

Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Cu privire la posibilitatea controlului de proporţionalitate, instanţa reţine faptul că, instanţa de contencios european al drepturilor omului, a statuat faptul că o reglementare a folosinţei bunurilor care urmăreşte un interes general poate constitui o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 datorită  disproporţionalităţii, consacrând  principiul unui real control de proporţionalitate pentru măsurile restrictive de proprietate, începând cu hotărârea din  29 aprilie 1999 ( CEDO – Marea Cameră, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei, paragraf 85) şi confirmată ulterior printr-o jurisprudenţă constantă (28 iulie 1999 Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragraf 59, Luordo împotriva Italiei, paragraf 78) . 

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reţinut că „ o  interferenţă cu respectarea bunurilor trebuie să respecte un "echilibru just" între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele de protecţie individuală a drepturilor fundamentale. Preocuparea pentru realizarea acestui echilibru se reflectă în structura de articolul 1 astfel că  trebuie să existe un raport rezonabil  de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit „ Pressos Compania Naviera SA şi alţii c. Belgia - paragraful 38 - (în acelaşi sens cauza Sfintele Mănăstiri împotriva Greciei , hotărârea din 09 decembrie 1994, seria A nr.301 A, p.23 şi paragraf 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, Hirschhorn împotriva României, nr. 29294, paragrafele 93-94).

În aceste condiţii trebuie determinat dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi,  dacă această măsură nu obligă contestatoarea să suporte o sarcină disproporţionată, situaţie în care, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.

În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/94, paragraful 89; cauza Broniowski împotriva Poloniei, Cererea nr. 31.443/96, paragraful 176).Obligaţia de indemnizare a proprietarului este o cerinţă, chiar dacă  este de creaţie jurisprudenţială, impusă de convenţie pentru ca o privare de proprietate să nu înfrângă dispoziţiile de protecţie instituite de art. 1  din Protocolul nr. 1 .

Potrivit statuărilor instanţei de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar, de exemplu,  principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).

Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi  pe proprietar, pentru că,  fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei acestui drept şi asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, cererea nr. 21893/93 , hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, paragraful 40, Jantea împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30).

Legea nr.119/2010 nu oferă contestatoarei posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.119/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor a impus contestatoarei o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea pensiei  ca urmare a recalculării,  cu aproape de 70%  şi imposibilitatea acesteia de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.

Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

De asemenea, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proporţionalităţii consacrat de jurisprudenţa CEDO, prin aceea că rupe justul echilibru  ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general prin privarea contestatoarei de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispoziţiile legii speciale,  respectiv a Legii nr. 567/2004 art. 68 alin 1 şi 7.

De altfel, chiar Curtea Constituţională a României, în jurisprudenţa sa anterioară a recunoscut că,  o normă care conduce la reducerea pensiilor  este constituţională doar în măsura în care : „În cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită şi aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câştigate anterior. ”- decizia nr. 120/15.02.2007.

 Nu în ultimul rând chiar instanţa de contencios constituţional recunoaşte neconformitatea Legii nr. 119/2010 cu dispoziţiile constituţionale ( art. 1 alin 5 şi art. 47 din Constituţie), reţinând în decizia nr. 871/25.06.2010  : „Critica de neconstituţionalitate are un oarecare grad de pertinenţă întrucât legiuitorul a menţinut, într-adevăr, în vigoare reglementările referitoare la stabilirea pensiei de serviciu......” iar într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, reţine faptul că instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv,  constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special .

Toată această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, arată fără echivoc că privarea contestatoarei de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispoziţiile legii speciale, este lipsită de proporţionalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia şi interesul general.

Astfel, în privinţa aplicabilităţii dispoziţiilor  Protocolul nr. 1 privitor la prestaţiile sociale, începând cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 2005 pronunţată în cauza Stec et autres c/Royaume-Uni urmată de  jurisprudenţă constantă în materie, instanţa europeană  a  renunţat la distincţia între prestaţii contributive şi prestaţii necontributive şi a statuat în sensul că atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile şi interesele individuale ale celor cuprinşi în  acest sistem intră sub imperiul dispoziţiei analizate, independent de plata unor contribuţii de către aceştia, ori de modul la care sunt fondurile de pensii” (Reveliotis contra Greciei din 4 decembrie 2008 paragraful 27,  Andrejeva contra Letoniei din 18 februarie 2009 – paragraful 76) .

În final, instanţa reţine şi practica CEJ cu privire la drepturile câştigate, aceasta statuând că dacă „prestaţiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse” ( cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales – 32/76  şi  Mario Viva v Fonds National de Retraite des Ouvriers Mineurs - 83/87) .

În aceste condiţii, instanţa apreciază că prin revizuirea pensiilor speciale în cazul contestatoarei cu aproape 70% în baza Legii nr.119/2010 şi a OUG 59/2011, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.

Faţă de situaţia mai sus reţinută, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, instanţa apreciază, pe de o parte că se impune anularea deciziei (nr. 49210/13.07.2011)emisă de către intimată şi pe cale de consecinţă , menţinerea deciziei anterioare ( 49210/18.03.2011) .

Prezenta cauză este scutită de taxa de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite contestaţia formulată de contestatoarea RM, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Vaslui.

Anulează Decizia nr. 49210 din 13 iulie 2011 şi dispune menţinerea Deciziei nr. 49210 din 18 martie 2011.

Definitivă.

Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi. 10 Noiembrie 2011.

Preşedinte,Grefier,

Asistenţi judiciari,

Domenii speta

Spete similare