Divorţ

SENTINŢĂ CIVILĂ Nr. 907/2011

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buhuşi sub nr. 1019/1.09.2011, reclamanta M. M. l-a chemat în judecată pe pârâtul M. E., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiate între părţi din vina ambilor soţi, păstrarea de către reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei, încredinţarea minorei M. P.-G. spre creştere şi educare către reclamantă şi stabilirea unei pensii de întreţinere în favoarea minorei.

Acţiunea a fost legal timbrată cu  39 lei taxă de timbru şi 0.3 lei timbru judiciar.

În motivarea cererii, reclamanta arată că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 28.08.1993, iar din căsătorie a rezultat minora M. P.-G., născută la 07.08.1996. Mai arată reclamanta că ultimul lor domiciliu comun a fost în Buhuşi şi că la începutul căsătoriei a existat înţelegere între soţi, dar în timp relaţiile s-au deteriorat, ajungându-se la certuri şi tensiuni. Reclamanta a sperat că vor putea trece peste neînţelegeri, mai ales că ambii soţi au plecat în Italia la muncă, în speranţa unui trai mai bun, însă nici veniturile astfel obţinute şi nici naşterea copilului nu au dus la normalizarea relaţiilor de familie, în ultimii ani dovedindu-se că dezintegrarea familiei este ireversibilă.  Mai arată reclamanta că în prezent sunt despărţiţi în fapt, iar minora locuieşte împreună cu ea, având condiţii propice pentru dezvoltarea sub toate aspectele şi între mamă şi fiică existând un puternic ataşament afectiv.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 38, 40, 42, 43 al. 3, 86 şi 98 din C. fam.

În dovedirea acţiunii reclamanta a depus la dosar copii de pe  următoarele înscrisuri: procură, certificat de căsătorie, certificat de naştere -  M. P.-G., carte de identitate -  M. P.-G., carte de identitate – M. E., carte de identitate – M. M.

Părţile au fost legal citate, prezentându-se în instanţă doar procuratorul reclamantei, avocat M. S., care a arătat că ambele părţi se află în Italia şi că pârâtul a achiesat în totalitate la pretenţiile reclamantei.

La primul termen de judecată din 12.10.2011, reclamanta prin procurator, a solicitat încuviinţarea probei cu martori în dovedirea situaţiei materiale a reclamantei şi a depus la dosar, în limba italiană şi în traducere, declaraţie din partea pârâtului de achiesare la toate capetele de cerere din acţiune, procură din partea reclamantei şi carte de identitate pentru minora  M. P. G.; declaraţie autentificată sub nr. 13411/20914/26.10.2011 dată de către minora M.P. G.  la Consulatul General al României din Milano, permise de şedere permanentă pentru reclamantă şi pentru minoră, contract de închiriere locuinţă, dovadă de şcolarizare a minorei, contract de muncă pe perioada nedeterminată privind reclamanta.

Întrucât din declaraţia autentică a pârâtului (fila 19), depusă de reclamantă la acest termen de judecată, a rezultat că pârâtul este rezident în Italia, având în vedere dispoziţiile art. 3 al. 1 lit. a din regulamentul CE nr. 2201/2003 în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti care stipulează că: „Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul… instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află:

- reşedinţa obişnuită a soţilor sau

- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau

- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau

- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv”, 

instanţa a invocat din oficiu, în temeiul art. 17 din acelaşi regulament, excepţia necompetenţei instanţelor române.

Din actele dosarului, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

Părţile s-au căsătorit la de 28.08.1993, iar din căsătorie a rezultat minora M.P.-G., născută la 07.08.1996 în Italia, conform certificatelor  de căsătorie şi respectiv de naştere al minorei, aflate la filele 7, 8 dosar.

Din declaraţia martorei J. T. şi din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar (contract de închiriere, certificat de şedere permanentă – filele 27-34), a rezultat că părţile sunt în prezent rezidente în Italia, reclamanta locuind împreună cu minora în localitatea Sant Ambrogio di Valpolicella, într-un apartament închiriat, compus din două camere şi dependinţe.

Reclamanta lucrează, fiind angajată cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată (filele 35-39), iar minora frecventează cursurile şcolii Marie Curie din localitatea Bussolengo (filele 25, 26 dosar).

Potrivit declaraţiei autentice dată de minoră la Consulatul General al României din Milano (fila 24 dosar), relaţia acesteia cu mama sa este una foarte bună, cele două fiind ataşate una de alta din punct de vedere afectiv, iar minora doreşte să locuiască în continuare cu mama sa după desfacerea căsătoriei părinţilor.

Aşa cum rezultă din declaraţia autentică aflată la filele 18, 19, pârâtul a fost de acord cu desfacerea căsătoriei, cu încredinţarea minorei către reclamantă şi cu păstrarea de către aceasta din urmă a numelui dobândit prin căsătorie.

Cu privire la excepţia invocată, instanţa reţine următoarele:

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1591 C. pr. civ. şi art. 17 din regulamentul CE nr. 2201/2003, la prima zi de înfăţişare, instanţa verifică din oficiu, dacă este competentă general, material şi teritorial să judece pricina. În speţa de faţă însă, actul din care rezultă reşedinţa pârâtului (respectiv declaraţia notarială a acestuia), a fost depus de reclamantă împreună cu un set de acte, abia la prima zi de înfăţişare, astfel încât instanţa nu a putut verifica conţinutul acestora decât după primul termen de judecată, invocând excepţia la termenul următor. Prin urmare, apărările reclamantei în sensul inadmisibilităţii ori tardivităţii invocării excepţiei, nu pot fi primite de instanţă.

Pe fondul excepţiei, în ce priveşte dovada reşedinţei pârâtului, aceasta  s-a făcut cu declaraţia sa autentică, în care notarul a consemnat – nu pe baza simplei declaraţii a pârâtului cum s-a apărat reclamanta, ci pe baza actului de identitate al acestuia – că pârâtul este rezident în Italia, la adresa din Sant Ambrogio di Valpolicella, Verona, str. Napoleone nr. 28, viza sa de reşedinţă fiind prelungită până la data de 7.04.2015. Împrejurarea că în prezent pârâtul nu mai locuieşte la adresa respectivă, aşa cum într-adevăr reiese din declaraţia martorei J., nu este de natură a modifica reşedinţa legală a pârâtului, astfel încât nici această apărare nu poate fi primită.

Totuşi, instanţa urmează a avea în vedere şi dispoziţiile art. 3 al. 1 lit. b din regulamentul CE nr. 2201/2003 în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti care stipulează că este competentă să judece în această materie şi instanţa din statul de cetăţenie al celor doi soţi. Întrucât din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar rezultă că părţile sunt cetăţeni români, instanţa constată că este competentă să judece cauza şi va respinge în consecinţă excepţia invocată.

Având în vedere că ambele părţi si-au manifestat expres în faţa instanţei acordul privind desfacerea căsătoriei şi constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374 C. civ., în sensul existenţei consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ, niciunul dintre ei nefiind pus sub interdicţie, instanţa în baza art. 373 lit. a C. civ., va admite cererea şi va dispune desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor.

Având în vedere înţelegerea părţilor cu privire la numele purtat în timpul căsătoriei, instanţa va lua act de acest aspect, urmând ca, în temeiul art. 383 al. 1 C. civ., reclamanta să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie.

Având în vedere acordul părţilor cu privire la domiciliul minorei,  faptul că aceasta locuieşte în prezent la actuala reşedinţă a mamei unde are toate condiţiile necesare unei bune dezvoltări şi văzând şi dorinţa minorei în sensul de a locui în continuare cu mama, instanţa în temeiul art. 438, cu referire la art. 426 C. civ., va stabili locuinţa minorei la reşedinţa reclamatei.

Întrucât ambii părinţi au obligaţia legală de a-şi întreţine copiii minori conform art. 499 C. civ., instanţa urmează a stabili contribuţia fiecăruia dintre ei la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora.

Reclamanta fiind cea la care minora va locui efectiv, se va ocupa în principal de întreţinerea acestora, motiv pentru care, instanţa va stabili contribuţia ei în natură, prin asigurarea celor necesare creşterii şi educării acesteia.

În ce-l priveşte pe pârât, contribuţia acestuia la cheltuielile necesare creşterii şi educării minorei va fi stabilită sub forma unei pensii lunare de întreţinere. Văzând şi dispoziţiile art. 529 C. civ., conform căruia „… întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil…”, instanţa va obliga pârâtul să-i plătească reclamantei în favoarea minorei, o pensie lunară de întreţinere, urmând ca la stabilirea cuantumului acesteia să se aibă în vedere venitul minim pe economia naţională, care este în prezent de 760 lei, iar pensia să fie plătită de pârât începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul minorei.

Instanţa va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare