Arestarea preventivă a inculpatului. Necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a cerinţelor prevăzute de legislaţia naţională, de reglementările Uniunii Europene şi jurisprudenţa cedo. Neîndeplinirea unor cerinţe referitoare al scopul luării măsuri...

Arestarea preventivă a inculpatului. Necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a cerinţelor prevăzute de legislaţia naţională, de reglementările Uniunii Europene şi jurisprudenţa CEDO. Neîndeplinirea unor cerinţe referitoare al scopul luării măsurii preventive, profilul socio-moral al inculpatului şi existenţa unor fapte care indică în mod clar că libertatea inculpatului ar tulbura ordinea publică. Consecinţe: respingerea propunerii de luare a măsurii arestării preventive

- C. pr. pen: art. 143, art. 149 indice 1, art. 146

- Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei;

- Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: art. 5 par. 3

- Jurisprudenţa CEDO: cauzele Calmanovici şi Scundeanu c. României

În esenţă, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală( art. 143 C. pr. pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a) –f) C. pr. pen.

Prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. pr. pen. privind cuantumul pedepselor prevăzute de lege este îndeplinită în cauză, dar cea de-a doua condiţie privind pericolul concret pentru ordinea publică nu este îndeplinită.

Astfel, ţinând cont de faptul că pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte cu consecinţe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporţii, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane, este de menţionat că în speţă la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzistă.

Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei se prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. În menţionata Recomandare se specifică în plus că dacă existenţa nici uneia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

Aşa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici şi Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenţie, în circumstanţe excepţionale şi nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

În final Curtea a constatat că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 paragraful 3 din Convenţie conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri dacă acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere.

Astfel în cauză nu există pericolul de fugă al inculpaţilor, de asemenea nu există pericol de obstrucţionare a justiţiei, la dosar neexistând probe că inculpaţii încearcă să influenţeze vreun martor, de la data săvârşirii faptei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 883/R din 7 iunie 2012, dr. M.B.

Prin încheierea penală nr.38/CC/25.04.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3176/30/2012, în baza art. 149 indice 1 alin. (9) C. pr. pen. raportat la art.143 C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. a fost admisă, propunerea formulată de Ministerul Public – DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, dispunându-se arestarea preventivă a inculpaţilor: H.S.T.; A.N.; L.P., pentru o perioadă de 29 zile, începând cu data de 25.04.2012 până la data de 23.05.2012 inclusiv.

În baza art. 149 indice 1 alin. (9) C. pr. pen., raportat la art. 143 C. pr. pen., şi cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., a fost respinsă propunerea formulată de Ministerul Public - DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, privind arestarea preventivă a inculpaţilor N.D.R. şi N.E.S.

În temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen., raportat la art. 146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen., s-a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi municipiul Timişoara, faţă de inculpaţii N.D.R. şi N.E.S., pentru o perioadă de 30 de zile, respectiv până la data de 25.05.2012.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin propunerea nr. 28/D/P/2011 din data de 25.04.2012, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la aceeaşi dată sub număr unic de dosar 3176/30/2012, DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara a solicitat arestarea preventivă pentru o perioadă de 29 de zile a inculpaţilor H.S.P., A.N., L.P., N.D.R. şi arestarea preventivă pe timp de 20 de zile faţă de inculpatul minor N.E.S.

În motivarea propunerii s-a arătat că la data de 27.01.2012 s-a început urmărirea penală împotriva inculpaţilor H.S.P., N.E.S., N.D.R., A.N., L.P. pentru infracţiunea de asociere în vederea iniţierii, constituirii, aderării şi sprijinirii unui grup infracţional specializat în comiterea infracţiunii de trafic de persoane sub forma exploatării prin cerşetorie în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar prin ordonanţa din 24.04.2012 s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de cei 5 inculpaţi pentru infracţiunile sus menţionate.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt :

Prin ordonanţele nr. 28/D/P/2011 din data de 24.04.2012 Ministerul Public – DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii H.S.P., A.N., L.P., N.E.S. şi N.D.R. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reţinându-se în sarcina acestora că începând cu anul 2010 au aderat la un grup infracţional, punând bazele constituirii unei grupări infracţionale menită să racoleze persoane fără adăpost sau provenite din medii deficitare social, pe care sub promisiunea asigurării unor locuri de muncă bine plătite îi transportau fie cu autoturismele personale, fie cu ajutorul unor autocare, în Italia, unde, prin folosirea actelor de ameninţare, violenţă şi abuz de autoritate le-au silit să cerşească, pozând în manechini stradali, în interesul lor financiar.

În cadrul procesului penal, măsura arestării preventive poate fi dispusă atunci când există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi acesta se găseşte într-una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C. pr. pen.

În primul rând prima instanţă a reţinut că, aşa cum a statuat CEDO în cauzele Brogan şi Murray c. Marii Britanii, luarea unei măsurii arestării preventive faţă de o persoană nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării.

În consecinţă, chiar şi legiuitorul român a prevăzut faptul că pentru a se putea dispune luarea măsurii arestului preventiv faţă de o persoană este suficientă existenţa unor indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indicii care, potrivit dispoziţiilor art. 681 C. pr. pen. sunt definite ca fiind orice date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Ca atare, spre deosebire de condamnare, când instanţa de judecată trebuie să dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, iar hotărârea de condamnare să se întemeieze pe probe, la luarea măsurii arestului preventiv sunt suficiente şi anumite date care să conducă către o concluzie plauzibilă că persoana în cauză este posibil să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care poate sau nu să fie o infracţiune. Rolul detenţiei preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor care planează asupra unei persoane, persoană care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în baza prezumţiei de nevinovăţie, este considerată nevinovată.

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului permite privarea de libertate a unei persoane atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune. În acest sens, CEDO s-a pronunţat în cauza Jecius c. Lituaniei că pentru a considera că există motive verosimile de a se aprecia că persoana faţă de care s-a luat o măsură preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală, este necesar ca faptele sau împrejurările pe care se întemeiază aceste motive să fie nu numai autentice şi reale, ci trebuie să fie şi în măsură să convingă un observator independent că persoana respectivă este posibil să fi săvârşit acea infracţiune.

Or, având în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale prima instanţă a considerat că în prezenta cauză există suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpaţii H.A. şi L. a unor fapte prevăzute de legea penală şi sancţionate cu închisoare mai mare de 4 ani, indicii care să convingă un observator independent că cei trei inculpaţi este posibil să fi comis acele fapte.

În primul rând prima instanţă a avut în vedere declaraţiile celor trei inculpaţi. Niciunul dintre aceştia nu a recunoscut săvârşirea faptelor.

Inculpaţii H. şi A. au indicat faptul că locuiesc în Italia, unde deţin câte o firmă specializată în colectarea fierului vechi. În acest context, ei au arătat că mai mulţi cetăţeni români s-au arătat interesaţi de a pleca în Italia pentru a munci în cadrul firmelor inculpaţilor, dar odată ajunşi acolo, pentru că munca li s-a părut prea grea, au refuzat să mai lucreze pentru cei doi inculpaţi, preferând să cerşească pe stradă. Cei doi inculpaţi au menţionat că niciodată nu au primit bani de la aceste persoane, cu excepţia cheltuielilor curente, şi nu le-au constrâns să practice cerşetoria în folosul lor financiar.

La rândul său, inculpatul L.P. a menţionat că şi soţia sa deţine o firmă de colectare a fierului vechi în Italia, dar el nu are nicio legătură cu activitatea acestei firme. De asemenea, inculpatul L.P. a precizat că nu are nicio legătură cu părţile vătămate, pe care nu le cunoaşte.

Declaraţiile celor trei inculpaţi au fost însă infirmate în totalitate de celelalte probe administrate în cauză.

Implicarea inculpatului H.S.P. în desfăşurarea unor activităţi specifice traficului de persoane este evidenţiată de părţile vătămate V.A., B.I. şi R.H., aceştia menţionând că deşi au fost recrutaţi de inculpat pentru a munci în Italia, în realitate au fost transportaţi acolo de către inculpat doar pentru a obţine credite pe numele lor în vederea fraudării unor magazine care vindeau telefoane mobile.

La rândul lor, părţile vătămate R.G. şi T.I. au precizat că au fost transportaţi în Italia de către inculpatul H. în acelaşi scop, respectiv pentru obţinerea unor telefoane mobile, dar în condiţiile în care această activitate nu a reuşit, au fost nevoiţi să cerşească pe stradă în folosul inculpatului H.

Părţile vătămate C.V., C.M., K.T., G.P., S.M. şi L.I. au învederat organelor judiciare că au fost racolaţi de către inculpatul H.S., care le-a promis locuri de muncă în Italia, dar odată ajunşi acolo au fost nevoiţi să cerşească în folosul financiar al inculpatului.

Aceleaşi aspecte au fost relatate şi de părţile vătămate B.C. şi N.C.

În sprijinul învinuirii vin şi declaraţiile martorilor M.C. şi M.A., persoane care locuiesc la azilul pentru persoane fără adăpost, care au menţionat că inculpatul H. a încercat să racoleze persoane fără adăpost pe care să le transporte în Italia unde aceste persoane vor cerşi în interesul său financiar.

Martorul G.O., mama părţii vătămate G.P., a indicat şi ea faptul că fiica sa şi partea vătămată K.T. au fost obligaţi, în timpul cât s-au aflat în Italia, să cerşească, banii fiind apoi luaţi de către inculpatul H.

Prima instanţă a reţinut că inculpaţii H.S., A.N. şi L.P. sunt rude, fiecare invocând existenţa unor firme în Italia pentru a convinge părţile vătămate să se deplaseze în această ţară. Părţile vătămate au evidenţiat împrejurarea că cei trei inculpaţi au colaborat între ei în vederea exploatării persoanelor care erau transportate în Italia. Toate părţile vătămate au precizat că fiecare dintre cei trei inculpaţi aveau persoane care cerşeau pentru ei. De asemenea, părţile vătămate C.C., T.I. şi I.B. au precizat că au cerşit în Italia pentru inculpatul A.N., în vreme ce părţile vătămate G.L., R.G., T.I. şi I.B. au menţionat că au cerşit şi pentru inculpatul L.P.

Nu în ultimul rând trebuie luate în considerare şi procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, din care rezultă că în mod repetat inculpatul H. a discutat în legătură cu racolarea unor persoane pe care să le transporte în Italia pentru a cerşi.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a apreciat că în prezenta cauză subzistă suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpaţii H., A. şi L. a unor fapte prevăzute de legea penală, respectiv traficul de persoane.

Pe de altă parte, raportându-se la împrejurările cauzei, prima instanţă a apreciat că referitor la persoana celor trei inculpaţi, lăsarea acestora în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

În acest sens prima instanţă a reţinut că noţiunea de „probe” că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, nu poate fi interpretata în sensul că ar avea ca obiect împrejurări petrecute sau pe cale să se petreacă cu certitudine, care duc la dovedirea vinovăţiei într-un proces penal. Inclusiv CEDO, în cauza Letellier c. Franţei, a recunoscut posibilitatea ca, atunci când anumite infracţiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care îl au asupra opiniei publice, pot crea în cadrul societăţii o reacţie de nesiguranţă, de revoltă, să se poată dispune privarea de libertate a autorului, cel puţin pentru o perioadă de timp.

Este adevărat faptul că starea de libertate este starea normală a unei persoane, aspect reiterat şi de CEDO în cauza Wemhoff c. Germaniei. Însă, în momentul analizei necesităţii luării unei măsuri preventive împotriva inculpaţilor, instanţa trebuie să ţină seama de eventualele consecinţe ale acestei măsuri, astfel încât să existe un echilibru just între interesul particular al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate şi interesul general al societăţii de a fi descoperite faptele antisociale şi sancţionate persoanele responsabile de comiterea acestora.

Prima instanţă a reţinut că într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la demnitate şi respectarea unor minime condiţii de existenţă reprezintă valori fundamentale care trebuie protejate. În acest context, neluarea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la implicarea lor în desfăşurarea unor activităţi ce pot avea consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor fundamentale ale persoanei, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă incompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.

Prima instanţă a constatat că potrivit practicii CEDO (cauza Labita c. Italiei sau Neumeister c. Austria) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.

Or, în prezenta cauză, un asemenea interes este evident.

Inculpaţii H.S.P. şi L.P. sunt cunoscuţi cu antecedente penale, ceea ce confirmă perseverenţa lor în comiterea unor fapte ce contravin normelor de convieţuire socială.

Pe de altă parte, inculpaţii au conlucrat în vederea exploatării unui număr mare de persoane, profitând de naivitatea acestora şi de problemele financiare ale părţilor vătămate, astfel că în momentul de faţă lăsarea lor în libertate nu ar contribui la altceva decât, pe de o parte, la încurajarea implicării altor persoane în săvârşirea unor astfel de activităţi, iar pe de altă parte, la formarea unui sentiment de impunitate în persoana inculpaţilor, situaţie care nu poate fi acceptată în cadrul unui stat de drept.

Nu în ultimul rând, la luarea măsurii preventive împotriva inculpaţilor, prima instanţă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Convenţia europeană a drepturilor omului, CEDO, în cauza Letellier c. Franţei, admiţând posibilitatea detenţiei preventive a unei persoane în vederea protejării ordinii publice, atunci când, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, o anumită infracţiune poate suscita o tulburare a acestei ordini publice.

Or, în prezenta cauză, dat fiind numărul persoanelor presupus exploatate de către inculpaţi (părţile vătămate afirmând că numărul acestora este mult mai mare, existând încă multe persoane transportate de către inculpaţi în Italia şi care nu au fost identificate), prima instanţă a apreciat că lăsarea în libertate a acestora, prin gravitatea deosebită a activităţii lor şi prin reacţia opiniei publice referitoare la persoanele implicate în traficul de persoane, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice, motiv pentru care se impune arestarea preventivă a celor trei inculpaţi.

Pentru aceste considerente, în condiţiile în care există suficiente indicii cu privire la săvârşirea de către inculpaţii H., A. şi L. a unor fapte prevăzute de legea penală, sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar raportat la modalitatea de comitere a faptelor şi la numărul persoanelor presupus exploatate de inculpaţi, putându-se aprecia că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol pentru ordinea publică, în temeiul art. 149 indice 1 C. pr. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 143 C. pr. pen. prima instanţă a admis cererea formulată şi a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor H., A. şi L. pe o perioadă de 29 zile.

În condiţiile în care a apreciat că se impune arestarea preventivă a celor trei inculpaţi, în temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen. raportat la art. 146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen. prima instanţă a respins cererea acestora, formulată prin apărătorii lor, privind luarea faţă de ei a unei alte măsuri preventive.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii N.D.R. şi N.E.S., prima instanţă a reţinut că în ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., pentru a putea dispune arestarea preventivă a inculpatului pentru acest motiv, instanţa este obligată ca, pe lângă indiciile sau probele cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, să constate că pedeapsa aplicabilă pentru acea infracţiune este închisoarea mai mare de 4 ani şi, în acelaşi timp, să constate existenţa unor probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul N.D.R., organele de urmărire penală nu au arătat în concret în ce constă activitatea acestuia, părţile vătămate precizând că acest inculpat i-a supravegheat în momentul în care cerşeau în Italia.

Referitor la inculpatul N.E.S., acesta este amintit doar de părţile vătămate B.C. şi N.C., chiar şi inculpatul recunoscând că singura sa implicare a constat în cumpărarea unor alimente pentru cei doi în momentul în care au plecat în Italia, alimente pe care le-a cumpărat la cererea tatălui său.

Prima instanţă a apreciat că pericolul social pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. În aprecierea gradului de pericol social al lăsării în libertate a inculpatului s-au avut în vedere alte elemente decât cele care privesc gradul de pericol social al faptei, respectiv persoana inculpatului, antecedentele sale, sau orice altă împrejurare care ar justifica temerea că lăsarea inculpatului în libertate ar putea provoca o tulburare a ordinii sociale. Or, în prezenta cauză, nu există nici un element care să justifice temerea că lăsarea celor trei inculpaţi ar prezenta vreun pericol pentru ordinea publică.

Inculpatul N.D.R. este în vârstă de 21 de ani, în vreme ce inculpatul N.E.S. are doar 16 ani. Niciunul dintre ei nu este cunoscut cu antecedente penale.

Din probele existente la dosar nu rezultă că cei doi inculpaţi N. ar fi fost implicaţi în racolarea sau preluarea banilor de la părţile vătămate. De asemenea, la dosar nu există date din care să rezulte că cei doi inculpaţi ar fi obţinut vreun folos de pe urma traficului de persoane.

În consecinţă, prima instanţă a apreciat că gradul lor de implicare în desfăşurarea activităţilor presupus infracţionale este mai redus, motiv pentru care şi periculozitatea lor este mai scăzută, raportându-se şi la jurisprudenţa CEDO, care în cauza Wemhoff c. Germaniei a statuat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală, apreciind că lăsarea în libertate a celor doi inculpaţi, dată fiind vârsta acestora şi gradul lor de implicare în activitatea ce constituie obiectul prezentului dosar, nu prezintă niciun pericol pentru ordinea publică.

În acelaşi sens, măsurile preventive au un caracter de constrângere, prin ele încercându-se împiedicarea inculpatului să desfăşoare anumite activităţi care s-ar putea răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal. Această caracteristică a măsurilor preventive rezultă chiar din dispoziţiile art. 136 C. pr. pen., unde se arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei.

În prezenta cauză, organele de urmărire penală nu au motivat scopul pentru care se impune arestarea preventivă a celor doi inculpaţi. Nu există nicio dovadă că lăsarea acestora în libertate s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal, fiind greu de crezut că cei doi tineri în vârstă de 21 şi 16 ani ar fi în măsură să îngreuneze în vreun fel activitatea de urmărire penală.

Însă, în condiţiile în care în prezenta cauză aflarea adevărului presupune administrarea unor probe noi, prezenţa personală a celor doi inculpaţi putând fi necesară pentru lămurirea multor aspecte, şi pentru a înlătura pericolul ca inculpaţii să dispară, ceea ce s-ar putea răsfrânge în mod negativ asupra desfăşurării cu celeritate a urmăririi penale, în temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen. raportat la art.146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen. prima instanţă a luat faţă de aceştia măsura preventivă a obligării de a nu părăsi municipiul Timişoara pe o perioadă de 30 zile, până la data de 24.05.2012. Pe durata măsurii, inculpaţii au fost obligaţi să respecte îndatoririle prevăzute de art.145 alin. (1 indice 1) şi (1 indice 2) lit. c) şi f) C. pr. pen., fiindu-le atrasă atenţia asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. pr. pen.

Împotriva încheierii nr. 38/CC din 25.04.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3176/30/2012 a declarat recurs Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 26.04.2012, sub nr. 3176/30/2012.

În motivarea recursului procurorul a arătat că încheierea recurată este netemeinică, deoarece există probe care dovedesc implicarea inculpaţilor în activitatea infracţională precum şi pericolul pentru ordinea publică ca urmare a cercetării inculpaţilor în stare de libertate.

Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi analizate din oficiu, potrivit art. 385 indice 9 alin. (3) C. pr. pen. ,Curtea reţine următoarele:

În esenţă, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. pr. pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art.148 lit. a) – f) din C. pr. pen.

Ambele condiţii examinate anterior, sunt regăsite şi în jurisprudenţa CEDO (existenţa metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune şi, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admiţându-se că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o reacţie particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.

Astfel, în cauză există indicii de natură a proba că este posibil ca inculpaţii să fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar aceştia au avut o contribuţie redusă la activitatea infracţională faţă de ceilalţi coinculpaţi, părţile vătămate arătând în declaraţiile date că inculpatul N.D.R. le-a supravegheat în timp ce cerşeau, iar inculpatul N.E.S. a cumpărat alimente pentru două părţi vătămate.

Prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. pr. pen. privind cuantumul pedepselor prevăzute de lege este îndeplinită în cauză, dar cea de-a doua condiţie privind pericolul concret pentru ordinea publică nu este îndeplinită.

Astfel, ţinând cont de faptul că pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte cu consecinţe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporţii, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane, este de menţionat că în speţă la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzistă.

Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei se prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. În menţionata Recomandare se specifică în plus că dacă existenţa nici uneia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

Comiterea unor infracţiuni, chiar dacă aceste infracţiuni au o gravitate mare, reflectată în felul şi limitele pedepsei, nu constituie, prin ele însele, temei pentru menţinerea privării de libertate a inculpatului. Pericolul social al faptei nu este singurul element care trebuie luat în seamă pentru a se stabili dacă cercetarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică, întrucât art. 136 alineat ultim C. pr. pen. precizează că trebuie să se ţină cont de asemenea de scopul măsurii ce urmează a fi luată, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Aşa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici şi Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenţie, în circumstanţe excepţionale şi nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

S-a avut în vedere că autorităţile naţionale nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanelor în cauză, că nu au examinat individual situaţia fiecăruia şi că nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţie.

În final Curtea a constatat că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 paragraful 3 din Convenţie conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri dacă acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere.

Astfel în cauză nu există pericolul de fugă al inculpaţilor, de asemenea nu există pericol de obstrucţionare a justiţiei, la dosar neexistând probe că inculpaţii încearcă să influenţeze vreun martor, de la data săvârşirii faptei.

De asemenea instanţa de recurs a avut în vedere şi prevederile art. 136 alin. (8) C. pr. pen. privind scopul măsurilor preventive, dar şi persoana inculpaţilor astfel încât măsura obligării de a nu părăsi ţara este adecvată în cauză.

Având în vedere faptul că pentru a dispune arestarea preventivă, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite în mod cumulativ, instanţa de recurs constată că propunerea de arestare preventivă este nefondată motiv pentru care prima instanţă a luat în mod corect faţă de inculpaţi măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Domenii speta

Spete similare