Anulare act administrativ

Sentinţa nr. 199

Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012

Pe rol judecarea cererii de chemare în judecată formulată reclamant S.C.E. în contradictoriu cu pârâtele Instituţia  Primarului Comunei B,  Primăria Comunei B şi Consiliul Local  B, având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile. 

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care a învederat faptul că, prin Serviciul Registratură al acestei  instanţe, la data de 16.12.2011, Primăria Comunei B, a răspuns relaţiilor solicitate de către instanţă.

Nemaifiind cereri de formulat şi probe noi de administrat, s-a  constatat cercetarea judecătorească terminată şi s-a trecut la soluţionarea cauzei, reţinând că s-a solicitat judecarea acesteia în lipsă, conform disp.art.242 Cod procedură civilă.

TRIBUNALUL

Asupra cauzei de faţă:

Prin  cererea înregistrată sub nr. 3427/95/2011, la data de 24.02.2011, pe rolul Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta  S.C.E. a chemat în judecată pârâtele Instituţia Primarului Comunei B,  Primăria Comunei B şi Consiliul Local B pentru  ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se anuleze Dispoziţia Primarului nr. 89 din 21 ianuarie 2011, privind imputarea unor drepturi salariate acordate în anul 2009 pe bază de sentinţe judecătoreşti, definitive şi irevocabile, precum şi în baza Contractului Colectiv de Muncă.

În motivare, a arătat că Primarul Comunei B a emis Dispoziţia nr.89, la data de 21 ianuarie 2011, prin care s-a stabilit să-i impute suma de 5.689 lei, reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare (4.015 lei), spor fidelitate şi loialitate (924 lei) precum şi a drepturilor speciale de sănătate şi securitate (750 lei), drepturi acordate prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă (suplimentul postului şi al treptei de salarizare) şi în baza Contractului Colectiv de Muncă, pentru celelalte.

A arătat că, împotriva Dispoziţiei nr. 89/2011, în baza prevederilor art.7 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, a formulat plângerea prealabilă, înregistrată la Primăria Comunei B sub nr.l.385 din 07 februarie 2011, la care a primit răspuns negativ.

Reclamanta a motivat că, prin sentinţa nr. 118 din 20/01/2009 - definitivă şi irevocabilă, Tribunalul G - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a obligat Consiliul Local B, Primăria Comunei B şi Primarul Comunei B, la plata drepturilor băneşti, reprezentând suplimentul postului, în cuantum de 25 % din salariul de bază şi suplimentul treptei de salarizare, în cuantum de 25 % din salariul de bază, pe perioada 05/05/2007 până la 20/01/2009.

În ce priveşte suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, acestea i-au fost acordate prin Dispoziţia Primarului Comunei B, nr. 206/03/03/2009 care a fost transmisă Instituţiei Prefectului pentru exercitarea controlului cu privire la legalitate, conform Legii nr.215/2001, a administraţiei publice locale, republicată. Aceasta dispoziţie a fost considerată legală, atâta vreme cât Prefectul nu a contestat-o la instanţa de contencios administrativ şi nu a fost revocată până în prezent.

Dispoziţia primarului nr. 206/03/03/2009 a avut la baza si sentinţa nr. 118/20/01/2009 pronunţată de către Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal al Tribunalului G(definitivă şi irevocabilă) prin care i s-a recunoscut dreptul la suplimentul postului şi suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% flecare.

Sporul de fidelitate şi loialitate şi drepturile acordate pentru menţinerea sănătăţii şi securităţi muncii i-au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă.

În baza contractului colectiv de muncă, primarul a emis dispoziţii de acordare a acestor drepturi care au fost de asemenea transmise prefectului pentru verificarea legalităţii, iar acesta nu le-a contestat la instanţa de contencios administrativ.

Ca funcţionar public, în baza art.31, alin. (1) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarului public, nr.2, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează: "pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare”, iar potrivit art.53 din Constituţia României, revizuită, dreptul la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă şi ca atare acest drept nu poate fi restrâns în mod abuziv şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.

S-a arătat că, în această cauză, sunt incidente şi prevederile art. l din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, act normativ care, de altfel, face parte din dreptul intern ca urmare a ratificării Convenţiei de către România, prin Legea nr. 30/1994, iar potrivit prevederilor art. 11 din Constituţia României, statul român are obligaţia de a îndeplini întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Urmare acestei prevederi constituţionale, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele anexă, se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante.

Conform principiilor subsidiarităţii, garantarea drepturilor consacrate de convenţie, care presupune atât respectarea acestora de către autorităţile naţionale, cât şi înlăturarea eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.

În conformitate cu dispoziţiile art.32 din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici, conform postului pe care-1 ocupă, de inspector, are dreptul la un salariu compus din salariu de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare; funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale în condiţiile legii, iar salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.

Legiuitorul recunoaşte existenţa acestor drepturi salariale, suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, consacrat prin Legea nr. 188/1999, deoarece prin Legea nr.330/2009, Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art.49, pct.14, abrogă art.31, alin. (1), lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată 2 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.365 din 29 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, legiuitorul recunoaşte acordarea acestor drepturi salariale, stabilite prin acte juridice (dispoziţii ale Primarului, în cazul său) personalului autorităţilor şi instituţiilor publice şi prin art.50 al aceleiaşi legi încetează acordarea acestor drepturi, împreună cu sporul de mobilitate.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 31, alin. (1), lit. c şi d din Legea nr. 188/1999, republicată 2, cu modificările şi completările ulterioare, ţinându-se seama de faptul că legea produce efecte de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României şi până la abrogarea printr-un act normativ cu putere identică, avându-se în vedere sentinţa judecătorească prin care s-a acordat suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % fiecare, pentru o parte din funcţionarii publici până la pronunţarea hotărârii, iar pentru o parte şi în continuare şi pentru a nu se încălca prevederile art. 16, alin. (1) din Constituţia României conform căruia : "cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", la Primăria comunei Băleşti s-au emis, legal, dispoziţii individuale de acordare a suplimentului postului şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % fiecare, pentru toţi salariaţii şi în continuare până la intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009, prin care acordarea acestor drepturi a fost încetată.

La nivelul Primăriei Comunei B s-a încheiat Contractul Colectiv de Muncă între Comisia de negociere din care a făcut parte şi Primarul Comunei B şi reprezentanţii salariaţilor, contract încheiat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială G, sub nr.5/23/01/2008, cu valabilitate pentru un an şi posibilitatea prelungirii pentru încă un an, respectiv şi pentru anul 2009 (anul pentru care i s-a imputat şi suma menţionată), deci cu valabilitate până la 23/01/2010.

Prin acest Contract Colectiv de Muncă, funcţionarilor publici şi personalului contractual din aparatul de specialitate al Primarului Comunei B, aparatul permanent al Consiliului Local B şi instituţiilor din subordinea şi autoritatea Consiliului Local B li s-au acordat lunar drepturi speciale pentru motivarea personalului şi pentru asigurarea stabilităţii: prin art.29 lit. d - spor de fidelitate şi loialitate şi prin art.30 alin.2, o indemnizaţie lunară (250 lei) ce avea ca scop acoperirea cheltuielilor privind menţinerea sănătăţii şi securitatea muncii pentru timpul efectiv de muncă ce reprezintă acoperirea unei părţii din cheltuielile cu tratamente medicale, medicamente şi asigurarea confortului psihic cauzat de stres; însă, nesocotind puterea de lege a contractului încheiat şi considerând că plata drepturilor speciale s-a făcut fără temei legal, pârâtul a emis dispoziţia de imputare contestată.

Art. l alin. l din Legea nr. 130/1996 stipulează că „un contract colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă", iar clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege.

De asemenea, conform art.12 alin. l din acelaşi act normativ, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, aşa cum este şi cazul cu salariaţii din aparatul de specialitate al Primarului comunei, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, aceleaşi dispoziţii fiind cuprinse şi în art.3 alin. (2) din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 - 2010.

A considerat că aici se află pe un tărâm expres şi imperativ protejat de lege, de însăşi Constituţia României (art.41, alin. (5) şi de documentele internaţionale în materie cel al negocierilor colective, între conducătorul instituţiei şi reprezentanţii salariaţilor, ca părţi semnatare ale contractelor colective de muncă; dreptul la negociere colectivă este însăşi dispoziţia legală în baza căreia se încheie contracte colective la nivel de instituţie şi în temeiul cărora se acordă alte drepturi de natură salarială sau materială;

contractul colectiv de muncă reprezintă acordul de voinţă al celor două părţi şi reprezintă legea părţilor, ori odată înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială, singura instituţie căreia îi incumbă obligaţia verificării în sensul conformităţii cu legea, aceste acte devin obligatorii şi îşi răsfrâng efectele asupra tuturor subiecţilor de drept, fiind opozabile şi faţă de autorităţile publice, inclusiv faţă de instanţele judecătoreşti.

Prin contractele colective nu se pot negocia astfel de drepturi stabilite prin acte normative cum sunt  :  salariul de bază,  sporul de vechime, indemnizaţia de conducere, sporul de noapte, dar pot fi prevăzute drepturi care nu sunt reglementate de lege şi care nici nu sunt interzise de lege, respectându-se adagiul: „Ceea ce nu este interzis de lege este permis". Interpretând, per a contrario, dispoziţiile legale menţionate, rezultă că, prin contractele colective de muncă pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale. Dacă legiuitorul ar fi dorit să îngrădească acest drept fundamental, dreptul la negocierea colectivă, ar fi făcut-o în mod expres şi justificat.

În măsura în care drepturile suplimentare se referă la măsurile expres reglementate, nimic nu împiedică negocierea şi prevederea lor în acordurile colective. Susţinerea conform căreia nu există temei legal pentru acordarea unor drepturi suplimentare personalului din instituţiile bugetare, nu poate fi primită, temeiul legal al conferirii acestor drepturi este însuşi contractul colectiv negociat, legal încheiat şi înregistrat, ca lege a părţilor, cât şi actele normative avute în vedere la încheierea acestuia, cu atât mai mult cu cât fondurile necesare acoperirii acestor drepturi au fost prevăzute şi aprobate în bugetul local al Comunei B pentru întreaga perioadă pentru care s-au încasat aceste sume.

Pe de altă parte, folosind acelaşi principiu, în interpretarea prevederilor art.3, alin. (3) din Contractul Colectiv de Muncă, unic la nivel naţional, precum şi ale art.8, alin. (2) din Legea nr. 130/1996, potrivit cu care contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, se impune concluzia că se pot negocia clauze care să acorde salariaţilor mai mult decât s-a prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt şi prevederile art.238, alin. (3) din Codul Muncii, cu care se completează Legea nr. 188/1999, care statuează că, la încheierea contractului colectiv de muncă, dispoziţiile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.

În aceste condiţii, acordarea drepturilor speciale nu este nelegală din moment ce nu există nici un text de lege care să o interzică, ci, dimpotrivă, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părţile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie şi art.72 din Legea nr. 188/1999 potrivit cu care autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă, de unde rezultă că autorităţile locale sunt autorizate să dispună de sumele alocate pentru îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă, precum şi cele pentru sănătate şi securitatea muncii.

Ori, prevederile din contractul colectiv de muncă se circumscriu noţiunii de "îmbunătăţire a condiţiilor la locul de muncă", părţile angajate în negociere căzând de acord cu privire la faptul că suplimentările în discuţie sunt necesare dezvoltării condiţiilor de muncă.

Nu trebuie omise în acest context nici dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective care, prin art.5 impune ca negocierea colectivă sa fie posibilă pentru toţi cei ce angajează şi pentru toate categoriile de lucrători. Prin urmare, o restrângere de orice natură cu privire la drepturile care pot fi negociate contravine dispoziţiilor O.I.M.

Mai mult, obligaţiile decurgând din contractul colectiv de muncă nu puteau fi încălcate întrucât acesta a fost înregistrat şi prin acest fapt a devenit opozabil şi în acelaşi timp, obligatoriu pentru părţile contractului, potrivit art.243 din Codul Muncii şi art.30, alin. (1) din Legea nr.130/1996, iar obligativitatea exercitării contractului colectiv de muncă derivă şi din prevederile Convenţiei OIM nr. 131/1970, pe lângă faptul că alin. (2) al ambelor articole prevede atragerea răspunderii părţilor care se fac vinovate de neîndeplinirea obligaţiilor avansate prin contractul colectiv de muncă.

A mai arătat reclamanta că este relevant şi faptul că Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale G, exercitându-şi controlul de legalitate, a înregistrat Contractul Colectiv de Muncă, fără obiecţiuni. Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar clauzele negociate cu încălcarea dispoziţiilor legale sunt lovite de nulitate absolută (art.24, alin. (1), nulitate care se constată de instanţa competentă, la cererea părţii interesate (art.24, alin. (2) din Legea nr.130/1996.

Se prevede, de asemenea, faptul că, la momentul înregistrării, direcţiile generale teritoriale de munca şi protecţie socială vor verifica dacă acestea conţin clauze negociate cu nerespectarea dispoziţiilor art.8, exercitând în acest mod controlul de legalitate şi dacă constată negocierea unor clauze cu încălcarea art.8, au obligaţia de a lua măsuri de intrare în legalitate, de a se înlătura din contract clauzele contrare legii (art. 27 alin. 2 coroborat cu art.28).

Însă procedura descrisă nu a avut loc, ceea ce înseamnă că Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială şi-a dat avizul favorabil, moment în care contractul colectiv începe să-şi producă efectele, deoarece numai refuzul înregistrării acestuia făcea inaplicabile clauzele cuprinse în respectivul contract.

Din argumentele prezentate mai sus, se trage foarte uşor concluzia că i se cuvin drepturile speciale prevăzute în contractul colectiv de muncă, valabil şi pentru anul 2009, aşa încât nu se justifică demersurile întreprinse în vederea recuperării acestora, prin emiterea dispoziţiei de imputare.

Concluzia finală nu poate fi decât una: este apanajul exclusiv al conducerii instituţiei bugetare ca, în limita fondurilor disponibile, să negocieze cu reprezentanţii personalului instituţiei acordarea, prin contract colectiv de muncă şi a altor drepturi de natură socială decât cele care le revin în condiţiile legii, cu atât mai mult cu cât acestea realizează şi venituri proprii; instanţele de judecată sunt singurele abilitate să se pronunţe asupra legalităţii contractelor şi acordurilor colective, la cererea uneia dintre părţile contractante.

A considerat că pârâtul, Primarul Comunei, în mod greşit, a dispus recuperarea acestor sume, având în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut posibilitatea existenţei unor acorduri între reprezentanţii salariaţilor instituţiei publice şi instituţia publică, luarea unor măsuri pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, precum şi posibilitatea de a beneficia şi de alte drepturi salariale în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte legalitatea dispoziţiei de imputare, se constată ca o astfel de procedură de recuperare a prejudiciului de la angajat nu este posibilă, conform Codului Muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, legea generală şi nici de legea specială, respectiv Legea nr. 188/1999, ale căror prevederi legale exclud posibilitatea recuperării pretinsului prejudiciu provocat angajatorului prin alte proceduri nereglementate de lege, cum ar fi procedura emiterii unei dispoziţii de imputare. Pentru acest motive, dispoziţia de imputare, emisă de pârât este nulă, fiind lipsită de temei legal şi contravenind dispoziţiilor legale în vigoare şi indiferent de motivaţia pârâtului, o astfel de dispoziţie de imputare a unor pretinse prejudicii nu poate fi emisa, contravenind art. 164 din Codul Muncii.

A menţionat că, la încheierea Contractului Colectiv de Muncă, au fost respectate dispoziţiile art. 22 alin. 1 pct. a, b din H.G. nr. 833/2007, şi respectiv art. 12 din Legea nr. 130/1996, aşa încât sumele de bani au fost legal datorate şi încasate, condiţii în care nu rezultă existenţa unei obligaţii de restituire a lor.

Faţă de cele prezentate a solicitat anularea Dispoziţiei Primarului nr. 89 din 21 ianuarie 2011 întrucât, aşa cum a arătat mai sus, Contractul Colectiv de Muncă este legal, valabil încheiat şi opozabil părţilor sale şi emiterea dispoziţiei s-a făcut nesocotind puterea de lege a contractului încheiat.

In sprijinul celor afirmate, a invocat practica judiciară a Tribunalului G, respectiv sentinţa nr.3077/19/11/2010 pronunţată în dosarul nr.8893/95/2010 prin care salariaţii Primăriei Municipiului au anulat dispoziţia de imputare a unor drepturi acordate prin contractul colectiv de muncă şi sentinţa nr. 1581/20/05/2010 prin care li s-a acordat salariaţilor din cadrul Consiliului Judeţean G drepturile salariale acordate prin Contractul colectiv de muncă de la nivelul acestei instituţii.

A solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform disp. art. 242 Cod procedură civilă.

În dovedirea acţiunii, a depus următoarele înscrisuri: Dispoziţia Primarului nr. 89 din 21 ianuarie 2011, plângerea prealabilă la dispoziţia primarului, formulată în baza art.7 din Legea nr.554/2004, Răspunsul la contestaţia nr. 1385 /l 5/02/2011, Sentinţa Tribunalului G nr. 118 pronunţată în şedinţa publică din 20 ianuarie 2009, definitivă şi irevocabilă, pronunţată în dosar nr. 14821/95/2008, privind acordarea suplimentului postului şi suplimentului treptei de salarizare, în procent de câte 25 % fiecare la salariul de bază; Contractul Colectiv de Muncă  înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială sub nr.5 din 23/01/2008, Dispoziţia  Primarului nr.143 din 31 ianuarie 2008,  privind  stabilirea drepturilor salariale, începând cu data de 01/01/2008, Dispoziţia nr.225 din 29 februarie 2008, privind acordarea indemnizaţiei lunare de 250 lei, reprezentând acoperirea cheltuielilor privind menţinerea sănătăţii şi securitatea muncii; Dispoziţia Primarului nr.206 din 03 martie 2009, privind acordarea suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare începând cu data de 20/01/2009, Sentinţa nr. 3077 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului G – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.

În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, solicită judecarea cauzei în lipsă.

Legal citate, pârâtele Consiliul Local B,Primăria Comunei B şi Primarul Comunei B au formulat întâmpinare (fila nr. 36 din dosar), prin care au arătat că, în conformitate Dispoziţiei nr. 89 din 21.01.2011, emisă de către Primarul Comunei B, nu au făcut altceva decât să se conformeze Deciziei nr. 1931 din 24.12.2010 a Camerei de Conturi G.

Au motiva că punctul de vedere al Primarului Comunei B, reţinut în procesul verbal de constatare al Camerei de Conturi G, încheiat la data de 10.12.2010, a fost că aceste drepturi  au fost încasate în mod legal  în baza contractului colectiv de muncă  care a fost înregistrat la  Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială  G sub nr. 5/2008 şi în baza sentinţei  nr.118/20.01.2009 a Tribunalului G - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal

Cu toate acestea, Camera de Conturi G a considerat acordarea drepturilor menţionate în dispoziţia de impunere ca o abatere de la legalitate şi regularitate, ce a determinat  producerea de prejudicii, iar în conformitate cu prevederile art.33 alin.3 din legea nr. 94/1992  privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, în situaţiile în care se constată existenta unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt.  Stabilirea întinderii prejudiciului  şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţii a conducerii entităţii audiate.

În aceste condiţii, Primarul a fost nevoit să ia măsuri pentru recuperarea prejudiciilor, întrucât în cazul în care nu ar fi dispus şi nu ar fi urmărit măsurile transmise de Curtea de Conturi ar fi săvârşit infracţiunea prevăzută la art.64 din Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată.

Faţă de motivele mai sus arătate, au lăsat soluţia la aprecierea instanţei de judecată, iar în baza disp. art. 242 C.pr.civ., au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma celor invocate de către reclamantă, în acţiunea formulată, a  celor afirmate, în apărare, de către pârâte, precum şi a concluziilor rezultate din înscrisurile depuse, făcând aplicarea dispoziţiilor legale incidente, Tribunalul constată şi reţine următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 89 din 21 ianuarie 2011, emisă de Instituţia Primarului Comunei B, prin care i-au fost imputate mai multe drepturi băneşti, în cuantum total de 5.689 lei.

Din analizarea respectivei Dispoziţii, se concluzionează că acesta întruneşte condiţiile de a reprezenta un act administrativ unilateral, cu caracter individual, aşa cum este definit prin art.2 alin.1 lit. c  din Legea nr. 554/2004, respectiv „…c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.

De asemenea, se constată că reclamanta se poate considera persoană vătămată, prin emiterea acestui act administrativ, aşa cum aceasta este definită, de asemenea, prin disp.art.1 din acelaşi act normativ.

Cum dispoziţia de analizat a fost emisă, cu referire la persoana sa, reclamanta a urmat, în conformitate cu disp.art.7 din Legea citată, procedura administrativă prealabilă, adresând contestaţia nr.1385 din 07 februarie 2011 (fila nr.11 din dosar) către Instituţia Primarului, prin care a solicitat anularea acesteia, primind răspunsul negativ, prin adresa nr. 1385 din 15 februarie 2011 (ataşată la fila nr.12).

Se reţine că, prin Dispoziţia nr. 89 din 21 ianuarie 2011, s-a dispus, de către ordonatorul principal de credite la nivelul bugetului local, recuperarea sumei de 5.689 lei cu titlul de sporuri acordate reclamantei, în calitatea sa de funcţionar public de execuţie în cadrul aparatului de specialitate al Primarului Comunei B, în cursul anului 2009.

La baza emiterii acestei dispoziţii de imputare a stat Decizia nr.1931 din 24 decembrie 2010 a Camerei de Conturi G, prin care s-a constatat că, în perioada anului de execuţie bugetară 2009, reclamanta a beneficiat de sporurile reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, spor de fidelitate şi loialitate, precum şi de plăţi pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii.

În cauză trebuie analizată legalitatea emiterii deciziei de imputare, ca urmare a actului de control efectuat de către Camera de Conturi G, prin care s-a stabilit obligaţia primarului de a recupera anumite drepturi salariale plătite funcţionarilor publici din aparatul propriu de specialitate, apreciate ca fiind acordate în mod nelegal,

Aşa cum se menţionează în acţiune, dar şi după cum rezultă din înscrisurile depuse de către reclamantă, aceste drepturi s-au acordat în baza unor dispoziţiile ale Primarului însuşi, o parte din drepturile încasate în 2009 fiind acordate prin Contractul Colectiv de Muncă, unic la nivel naţional.

Este vorba despre: Dispoziţia nr. 143 din 31 ianuarie 2008, ataşată la fila nr. 28 din dosar, prin care Primarul Comunei B a acordat, între altele, reclamantei, începând cu data de 01 ianuarie 2008, spor de fidelitate şi loialitate, în cuantum de 15 % din salariul de încadrare; Dispoziţia nr. 225 din 29 februarie 2008 - fila nr.29, prin care i s-a acordat, începând cu luna februarie 2008, indemnizaţia pentru sănătatea şi securitatea muncii, în sumă lunară de 250 lei, acordată conform Contractului Colectiv de Muncă, Dispoziţia nr. 206 din 03 martie 2009 – fila nr. 30, prin care s-a acordat, începând cu 20 ianuarie 2009, sporul reprezentând suplimentul postului şi, respectiv suplimentul treptei de salarizare.

Dispoziţiile respective reprezintă acte administrative, a căror legalitate poate fi analizată doar de către instanţa de judecată, nu de către alte organe cu activitate jurisdicţională, cum este Curtea de Conturi, care le-a înlăturat, stabilind că drepturile încasate de reclamantă ar fi fost acordate nelegal. Însă, aşa cum am arătat, analizarea legalităţii unui act administrativ este atributul exclusiv al unei instanţe de judecată, legal constituită, cu respectarea drepturilor părţilor implicate, între care sunt de amintit dreptul la proces echitabil sau dreptul la apărare, reglementate expres de legislaţia statului român, dar şi de cea comunitară.

Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât aceste acte administrative, de la data emiterii lor şi până la data emiterii deciziei de imputare, au intrat în circuitul civil administrativ.

În ce priveşte sporurile reprezentând suplimentul postului şi, respectiv suplimentul treptei de salarizare, dispoziţia nr.206, cu privire la ele, a fost emisă la data de 03 martie 2009, respectiv anterior Deciziei nr.20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această Decizie tranşează problema acordării sporului privind suplimentul postului şi, respectiv suplimentul treptei de salarizare pentru funcţionarii publici din administraţia publică, dar nu poate avea efecte asupra actelor administrative sau asupra hotărârilor judecătoreşti emise anterior, ci se aplică numai situaţiilor juridice ivite ulterior pronunţării sale. Actele administrative sunt însă analizate prin prisma respectării legislaţiei în vigoare la emiterea lor. Se reţine însă că Decizia nr.20 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.880 din 16 decembrie 2009.

Pe de altă parte,  celelalte sporuri au fost acordate reclamantei în baza Dispoziţiilor nr.  143/2008 şi nr. 225/2008.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 84 din legea nr.188/1999, în conformitate cu care: „Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”.

De asemenea, conform art.85 din Legea nr.188/1999 repararea pagubelor aduse autorităţii publice pentru situaţiile de la art.84 literele a şi b se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată. Pe cale de consecinţă în cadrul răspunderii patrimoniale funcţionarul public care a produs o pagubă angajatorului va fi obligat la repararea acestui prejudiciu produs din culpa sa, ca urmarea a încălcării îndatoririlor de serviciu sau pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit.

În conformitate cu prevederile art. 31 alin.1 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarului public, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarul public avea dreptul, la data referitoare la care s-a desfăşurat controlul de audit al Curţii de Conturi, respectiv în anul 2009, la un salariu compus din salariul de bază, spor de vechime, suplimentul postului şi suplimentul gradului, ultimele două suplimente fiind abrogate prin art. 50 din Legea-cadru nr.330/2009. În alin.2 al art.31 se arată că funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale în condiţiile legii, iar prin ordonanţele anuale de stabilire a sistemului de salarizare a funcţionarilor publici s-a precizat că acesta cuprinde salariile de bază, premiile, stimulente şi alte drepturi care au fost menţinute în noul sistem unitar de salarizare, conform principiilor stabilite în art.3 din Legea nr. 330/2009 şi incluse în cele trei elemente de bază ale sistemului unitar de salarizare, conform dispoziţiilor art.30 din aceeaşi lege.

De asemenea, din cuprinsul ordonanţelor anuale de stabilire a sistemului de salarizare a funcţionarilor publici rezultă că gestiunea sistemului de salarizare a acestora se asigura, la data acordării drepturilor în discuţie, de fiecare ordonator principal de credite în parte, cu încadrarea în resursele financiare şi numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii.

Pentru perioada supusă controlului Curţii de Conturi, Tribunalul constată că dispoziţiile emise de către pârâtul Primarul Comunei B, prin care s-au acordat sumele imputate, reprezintă acte administrative unilaterale, ce au fost emise în condiţiile procedurale stabilite prin art. 68 alin.1 cu aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 48 şi 49 alin.2 din Legea nr.215/2001, în sensul că aceste dispoziţii cu caracter individual au produs efecte din momentul comunicării persoanei interesate şi vor putea produce efecte juridice până în momentul încetării acestora, care de regulă se poate face de organul emitent, de organul ierarhic superior sau de instanţele judecătoreşti, respectiv fie prin retractare, revocare sau după caz anulare sau prin instituţia tutelei administrative. Până la momentul încetării efectelor juridice ale actelor administrative unilaterale individuale, respectiv 1 ianuarie 2010 când a intrat în vigoare noul sistem unitar de salarizare a întregului personal plătit din fonduri bugetare, dispoziţiile în litigiu se bucură de prezumţia de legalitate, ce include cele două prezumţii de autenticitate şi veridicitate, caracterizându-se totodată în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil prin regula executării din oficiu.

În raport de aceste considerente, actul de control ce a stat la baza dispoziţiei de imputare reprezintă, în raport de actele administrative ce reglementează raporturile juridice de serviciu dintre reclamantă şi pârâte, un act premergător, care aşa cum s-a menţionat mai sus, în cadrul atribuţiilor stabilite de Legea nr.94/1992. Prin acesta însă s-a procedat la punerea în discuţie a problemei legalităţii acordării sumelor în litigiu, fără a se avea în vedere dispoziţiile susmenţionate, dispunând recuperarea acestor sume ca o obligaţie în sarcina entităţii verificate şi implicit dispunând încetarea efectelor dispoziţiilor, prin care s-a stabilit acordarea acestor drepturi reclamantei.

Urmare a acestui act de control nu se poate aduce atingere forţei juridice şi efectelor juridice ale actelor administrative unilaterale cu caracter individual, întrucât în asemenea situaţie s-ar ajunge la  încălcarea celor două principii generale, atât ale actelor juridice cât şi în mod special ale actelor administrative, respectiv principiul neretroactivităţii legii, precum şi principiul tempus regit actum, raportat la principiile efectelor actului juridic în general şi în special cu referire la principiul executării din oficiu a actului juridic administrativ, care exprimă calitatea acestui act de a determina părţile la respectarea stipulaţiilor pe care le cuprinde ori la executarea obligaţiilor asumate.

Actele administrative în discuţie, respectiv Dispoziţiile nr. 143/2008, nr. 225/2008 şi nr.206/2009 (aceasta din urmă cu aplicabilitate până la publicarea Deciziei nr.20/2009 a ÎCCJ în Monitorul Oficial al României) au fost emise de entitatea pârâtă, Instituţia Primarului Comunei B,  ca manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică.

 La adoptarea lor, se constată că au fost respectate atât prevederile Legii nr. 215/2001, cât şi ale Legii  nr. 188/1999. Dispoziţiile au fost emise  pentru a produce efecte juridice, prin prisma acestor acte normative în vigoare la acea dată şi care nu interziceau expres acordarea respectivelor drepturi băneşti, dar şi baza celor stabilite prin Contractul Colectiv de Muncă, a cărei aplicabilitate a fost analizată cu ocazia înregistrării la Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale G.

În consecinţă, conform efectelor actului juridic în general şi ale actului administrativ în special, acesta presupune drepturile şi obligaţiile corelative la care acesta dă naştere, pe care le modifică sau le stinge, efecte guvernate de trei principii, în funcţie de care se stabileşte cum şi faţă de cine  se produc aceste efecte, respectiv principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii. Aşa cum s-a menţionat mai sus, puterea obligatorie a dispoziţiilor, ca acte administrative, decurge din principiul executării din oficiu, dar mai ales din necesitatea asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, astfel că problema aplicării principiului obligativităţii actelor juridice administrative nu aparţine doar subiecţilor de drept administrativ, ci în egală măsură revine terţilor, instanţelor de judecată şi tuturor autorităţilor sau instituţiilor publice, precum şi statului în calitate de putere executivă, cât şi legiuitorului în calitatea sa de putere legislativă.

De altfel, aşa cum s-a menţionat, în ce priveşte sporul suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, soluţiile Secţiilor Unite se pronunţă numai în interesul legii şi au efect numai pentru viitor, prin urmare hotărârea pronunţată de instanţa supremă nu afectează în niciun mod dispoziţia examinată, nr. 206/2009, acestea îşi păstrează întreaga autoritate şi forţă executorie, cu atât mai puţin situaţia juridică a reclamantei, întrucât organele de audit nu aveau posibilitatea invocării în procedura specială prevăzută de Legea nr.94/1992, precum şi în procedură contencioasă, în argumentarea acestui aspect a soluţiei adoptate de instanţa supremă, spre nu lua în considerarea hotărârea prin care s-a dezlegat în mod definitiv şi irevocabil raporturile litigioase dintre reclamantă şi pârâte.

Trebuie reţinut faptul că o hotărâre pronunţată asupra recursului în interesul legii nu determină retractarea, anularea sau reformarea unui act administrativ, ceea ce se poate dispune numai în condiţiile Legii nr. 554/2004. Soluţia instanţei supreme, în urma analizării recursului în interesul legii, este aceea de a determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele probleme de drept substanţial sau procedural care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, iar conform dispoziţiilor art.330 alin.4 c.pr.civ.: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

În consecinţă, prin menţinerea dispoziţiei de imputare ce a avut la bază actul de control emis de Camera de Conturi G s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice de drept administrativ, principiul obligativităţii actului administrativ care rezultă din forţa juridică şi executarea din oficiu a acestuia, precum şi principiul general ce guvernează raporturile juridice de orice natură, şi anume principiul irevocabilităţii.

Referitor la celelalte sume în discuţie, se reţine că, prin Dispoziţia nr.89/2011 se reţine că, din suma totală de 5.689 lei, menţionată în actul administrativ contestat, o parte ar reprezenta spor de fidelitate şi loialitate, precum şi indemnizaţie pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, acordate reclamantei în cursul anului 2009.

Dar fiind că reclamanta avea calitatea de funcţionar public, iar în anul 2009 au fost cuprinse în bugetul local al Comunei B sumele corespunzătoare achitării sporului de fidelitate şi loialitate, precum şi indemnizaţia amintită, aceste din urmă drepturi fiind prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă, unic la nivel naţional.

Din perspectiva celor arătate, prin cuprinderea acestor drepturi în Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, refuzul autorităţii pârâte de a acorda drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă ar fi avut un caracter nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

În art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind contractele colective de muncă se stipulează că un contract colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală pe de o parte şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate sau în alt mod prevăzut de lege de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea iar clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.12 alin.1 din aceeaşi lege, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Aceste drepturi erau prevăzute în favoarea funcţionarilor publici la data acordării lor, şi prin prisma disp. art. 72 din Legea nr.188/1999, potrivit cărora autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau ai reprezentantei funcţionarilor publici care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, la sănătatea şi securitate în muncă, de unde rezultă că autorităţile locale sunt autorizate să dispună de sumele locale alocate pentru aceste aspecte.

Prin urmare o restrângere de orice natură cu privire la drepturile care pot fi negociate contravine dispoziţiilor Convenţiei O.I.M. nr.154/1981 promovarea negocierii colective, care prin dispoziţiile art.5 impune ca negocierea colectivă să fie posibilă pentru toţi cei vizaţi prin convenţie.

Conform dispoziţiilor art.11 alin.1 lit. c şi art.12 din Legea nr.130/1996 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii unei instituţii sau autorităţi publice pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, astfel că din contractul colectiv de muncă înregistrat la înregistrat la Direcţia  Muncă şi Protecţie Socială G, rezultă că acesta a fost încheiat şi pentru funcţionarii publici, cât şi pentru personalul contractual din cadrul Consiliului local şi al Primăriei B.

Ca atare, orice raport juridic de muncă, fie el în regim contractual sau în regim de funcţie publică, se va desfăşura nu numai în considerarea prevederilor legii, ci şi în considerarea clauzelor contractului colectiv de muncă ce îi sunt aplicabile salariatului sau funcţionarului public în cauză.

Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractelor colective de muncă şi anume aceea de izvor de drept, precum şi pe împrejurarea că un asemenea contract reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor aşa cum rezultă din totalitatea dispoziţiilor legale în materia contractelor de muncă.

Raportat la dispoziţiile art.25 alin.3 din Legea nr.130/1996 clauzele contractelor colective de muncă se aplică de la data înregistrării, astfel că un contract colectiv de muncă înregistrat în condiţiile prevăzute de lege este aplicabil părţilor semnatare.

Dreptul la negociere colectivă este însăşi dispoziţia legală în baza căreia  se încheie contracte şi acorduri colective la nivel de instituţie şi în temeiul cărora se acordă alte drepturi de natură financiară, materială ş.a.m.d.

Contractul colectiv de muncă şi acordul colectiv reprezintă manifestarea de voinţă a celor două părţi, acord de voinţă ce reprezintă legea părţilor astfel că odată înregistrat conform dispoziţiilor art.31 alin.2 Legii nr.130/1996 la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie, astăzi Agenţia Judeţeană de Prestaţii Sociale, fiind singura instituţie care îi incumba şi îi incumbă obligaţia verificării contractului colectiv de muncă sau acordului colectiv în sensul conformităţii cu legea conform dispoziţiilor art.27 din lege.

De la data înregistrării, aceste acte juridice bilaterale devin obligatorii şi îşi răsfrâng efectele asupra tuturor subiecţilor de drept, fiind opozabile erga omnes, inclusiv instanţelor de judecată.

De altfel, în cadrul procedurii de verificare prealabilă a cuprinsului Contractului Colectiv de Muncă în sensul conformităţii cu legea, instituţia abilitată conform dispoziţiilor art.26 alin.1 din Legea nr. 130/1996 avea obligaţia sesizării eventualelor neconformităţi cu dispoziţiile legale, ceea ce conduce la concluzia că drepturile încasate de reclamantă se prezumă a fi fondate.

Prin urmare, în cazul de faţă, nu se poate reţine nici existenţa vreuneia dintre formele de răspundere juridică a funcţionarului public, ci doar plata unor drepturi salariale acordate de către ordonatorul principal de credite, în baza actelor administrative emise şi încasate cu bună-credinţă de către reclamantă. Astfel, nu se poate concluziona răspunderea în sarcina reclamantei pentru o plată nedatorată, o astfel de instituţie juridică aplicându-se doar în cazul în care angajatorul face plata din eroare, considerând că suma nu se cuvine funcţionarului, căruia nu i se poate reţine o culpă la încasarea ei.

Având în vedere considerentele de mai sus, urmare a nedeclarării ca nelegale a actelor administrative care au stat la baza acordării sporurilor şi indemnizaţiei reclamantei, de către o instanţă de judecată competentă, instanţa constată că nu se poate reţine ca temeinică aprecierea din cuprinsul  deciziei emise de Curtea de Conturi în sensul recuperării, de la reclamantă, a sumelor încasate.

Din actele cauzei rezultă că reclamanta a făcut dovada faptului că suma totală de 6.589 lei, ce se cere a fi restituită prin Dispoziţia contestată, a fost stabilită în baza unor acte administrative necontestate şi care au dobândit putere de lege pentru părţi şi a căror respectare este garantată de dispoziţiile art.38 alin.5 din Constituţia României.

În consecinţă, rezultă că actul administrativ emis de către Instituţia Primarului Comunei B, prin care s-a imputat suma susmenţionată, reprezentând sporurile suplimentul postului, suplimentul treptei de salarizare, sporul de fidelitate şi indemnizaţia pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă, acordate reclamantei în cursul anului 2009, nu se circumscrie nici unei instituţii din cele menţionate anterior şi în consecinţă, în temeiul disp. din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, raportat la dispoziţiile art. 85 din Legea nr.188/1999, Tribunalul va admite acţiunea formulată de reclamantă şi va dispune anularea actului administrativ emis de către Instituţia Primarului, pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite acţiunea formulată de reclamanta S.C.E.,  în contradictoriu cu pârâtele Instituţia Primarului Comunei B,  Primăria Comunei B şi, respectiv Consiliul Local  B. 

Anulează Dispoziţia nr. 89 din 21 ianuarie 2011, emisă de pârâta Instituţia Primarului Comunei B.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică din 20 ianuarie 2012, la Tribunalul G.

Domenii speta

Spete similare