Arestare preventivă. Încheiere prin care s-a înlocuit măsura arestării preventive cu cea a obligării a nu părăsi localitatea de domiciliu. Menţinerea temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive. Nelegalitate.

Arestare preventivă. Încheiere prin care s-a înlocuit măsura arestării preventive cu cea a obligării a nu părăsi localitatea de domiciliu. Menţinerea temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive. Nelegalitate.

Cod procedură penală , art. 139, 148 lit. f) , 160/b.

Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 pct. 1 lit. c).

În cursul soluţionării unei cauze  de natură penală în care inculpatul sau inculpaţii se află în stare de arestare preventivă, instanţa  are obligaţia de a verifica periodic, prin prima dispoziţiilor art. 160/ b Cod procedură  penală, dar nu  mai târziu de 60 de zile – art. 160/b Cod procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispuse în cauza respectivă faţă de unul sau mai  mulţi inculpaţi ( art. 300/2 Cod procedură penală).

În conformitate cu dispoziţiile art. 139 Cod procedură penală, măsura arestării preventive luată  se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

În condiţiile în care starea de fapt reţinută în rechizitoriu a fost confirmată de principalii martori ai acuzării audiaţi nemijlocit de către instanţă, nu se poate aprecia că temeiurile  care au stat la baza luării măsurii arestării preventive s-au schimbat şi astfel se justifică înlocuirea măsura arestării preventive cu cea a obligării a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Raportat la gravitatea  acuzelor  ce planează asupra inculpatului, care lezează familia şi morala publică, precum şi posibilitatea inculpatului de a lua legătura cu minorul,victimă a presupusei fapte, Curtea apreciază  că perioada scursă de la data comiterii presupuselor fapte  şi până în prezent - 10 luni, nu  a stins rezonanţa socială a faptelor imputate  inculpatului, ordinea publică fiind în continuare ameninţată.

Secţia pentru cauze cu minori şi de familie - Decizia  penală nr.26/8 februarie 2010

Prin încheierea penală din 04.02.2010 pronunţată  de Tribunalul Sibiu – Secţia penală în dosarul nr. 1476/85/2009 s-a  dispus, în baza art. 139 alin. 1 şi 3 /5 Cod procedură penală, înlocuirea  măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul M.W., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu  fără încuviinţarea instanţei, cu punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă şi instituirea obligaţilor prevăzute de art. 145 alin. 1 şi alin.1/2 Cod procedură penală şi s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării sau încălcării obligaţiilor stabilite prin prezenta hotărâre.

Pentru a pronunţa această încheiere tribunalul a reţinut că temeiurile  care au stat la baza luării măsurii arestării preventive s-au schimbat, întrucât  nu se poate stabili cert o legătură de cauzalitate între inculpat şi leziunile prezentate de victimă la nivel anal şi că nu mai subzistă  teza a II-a a lit. f) a art. 148  Cod pr. penală, lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică.

Faţă de prevederile art. 139 Cod procedură  penală, tribunalul a reţinut  că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive  cu măsura  obligării de a nu părăsi localitatea în care domiciliază, cu atragerea atenţiei asupra obligaţiilor prev. de art. 145/1  Cod procedură  penală .

Împotriva acestei încheierii a declarat recurs  în termen, motivat în scris Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivându-se atât în scris cât şi oral de către reprezentantul parchetului  că greşit s-a apreciat  în cauză că nu se mai menţin temeiurile arestării, în contextul în care din probele administrate până în acest moment  rezultă indicii temeinice că inculpatul  a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată şi că  probele dosarului relevă că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol  pentru ordinea publică raportat la natura faptei de care este acuzat inculpatul .

Se solicită astfel, casarea încheierii penale atacate  şi rejudecând cauza  a se menţine, în continuare, măsura arestării preventive a inculpatului M.W.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 385/15 raportat la art. 160/b Cod procedură  penală.

Prin decizia penală nr. 26 din 8 februarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia pentru cauze cu minori şi de familie  a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, a casat hotărârea atacată şi în baza art. 300/2 Cod procedură penală  rap. la art. 160/b al. 3 Cod procedură penală a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului M. W. , cu suportarea de către stat  a cheltuielile judiciare efectuate în recurs.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut de către instanţa de recurs următoarele:

 Măsura arestării preventive a inculpatului sau inculpaţilor poate fi  luată dacă sunt  întrunite nu doar condiţiile prevăzute de art. 143  Cod procedură  penală, dar şi dacă  există vreuna dintre cauzele  expres  şi limitativ expuse  de legea penală în dispoziţiile art. 148 al.1 Cod procedură penală .

La alegerea măsurii ce urmează a fi luată  se ţine seama de scopul acesteia, de gradul  de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind  persoana  faţă de care se ia măsura (art. 136 alin. 8 Cod procedură penală ).

În cursul soluţionării unei cauze  de natură penală în care inculpatul sau inculpaţii se află în stare de arestare preventivă, instanţa  are obligaţia de a verifica periodic, prin prima dispoziţiilor art. 160/ b Cod procedură penală, dar nu  mai târziu de 60 de zile – art. 160/b Cod procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispuse în cauza respectivă faţă de unul sau mai  mulţi inculpaţi ( art. 300/2 Cod procedură  penală).

În conformitate cu dispoziţiile art. 139 Cod procedură penală, măsura arestării preventive luată  se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

În cauza de faţă, respectiv în cauza  ce formează  obiectul dosarului nr. 1476/85/2009 inculpatul M.W. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv  la data de 4 mai 2009 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu pentru comiterea infracţiunii de viol, faptă  prevăzută  de art.197 alin. 1, 2 lit. b) şi alin. 3 Cod penal, reţinându-se în sarcina sa că  la data de 10.04.2009 în jurul orelor 18, aflat în stare de ebrietate a fost surprins la domiciliul său, de către concubina sa, S. E. M., în timp ce întreţinea un raport sexual anal cu minorul S. P., în vârstă de 6 ani.

Curtea analizând încheierea penală  nr. 16/CC din 12 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu - Secţia penală, menţinută prin decizia penală nr. 9/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia pentru cauze cu minori şi de familie,  prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului M.W., constată că temeiurile, care au stat la baza arestării preventive a numitului inculpat au fost art. 143 Cod procedură penală şi art. 148 lit. f) Cod procedură penală.

Aspectele  reţinute de instanţa de fond  în încheierea de şedinţă pronunţată cum că în actualul stadiu procesual nu se mai menţin temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive a arestului, întrucât  nu se poate stabili cert o legătură de cauzalitate între inculpat şi leziunile prezentate de victimă la nivel anal şi că nu mai subzistă  teza a II-a a lit. f) a art. 148  Cod pr. penală, în sensul că  lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică,  nu pot fi însuşite de  către Curtea de Apel, deoarece ele nu au fundamentare  faptică în probatoriul cauzei şi contravin dispoziţiilor legale în materia menţinerii stării de arestare preventivă.

Probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual demonstrează că temeiurile  faptice ce au fost avute în vedere  la luarea măsurii arestării preventive  faţă de inculpat continuă  să subziste, depoziţiile martorilor audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti  confirmă că-n ziua în care se presupune că s-a comis fapta minorul s-a aflat în prezenţa inculpatului şi că acesta din urmă a consumat o cantitate apreciabilă de alcool.

Mai mult decât atât, audiată de judecătorul de fond martora S.E.M., mama victimei şi concubina inculpatului,  a arăta că îşi menţine declaraţiile date organelor de anchetă penală, relatând, în esenţă, aşa cum a declarat în cursul anchetei penale că l-a surprins pe inculpat în timp ce întreţinea raport sexual anal cu minorul, confirmând astfel starea de fapt reţinută  în rechizitoriu.

Relevant sub aspectul analizat este raportul de constatare medico-legală nr. 207/II/c/3 din 15.04.2009 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Sibiu, în care se concluzionează că minorul S.P.A. a prezentat la nivelul orificiului anal modificări traumatice recente, fisuri perianale, care, pot data din 10.04.2009 şi necesită 4-5 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, leziuni care s-au putut produce printr-o acţiune traumatică mecanică locală, posibil în cadrul unei sau unor tentative de raport sexual anal.

Nu este de neglijat a se menţiona că inculpatul nu a contestat concluziile acestui raport medico-legală, iar în cursul urmăririi penale nu a negat posibilitatea ca pe fondul consumului de alcool să fii comis fapta de care este acuzat, însă a arătat în apărare, că în urmă cu o săptămână, este posibil ca minorul să fi fost violat de un alt minor.

Faţă de probele  administrate în cursul procedurii  judiciare, Curtea apreciază că  există motive verosimile  de a  bănui că  la data de 10.04.2009 în jurul orelor 18, aflat în stare de ebrietate a fost surprins la domiciliul său, de către concubina sa, S.E.M., în timp ce întreţinea un raport sexual anal cu minorul S.P., în vârstă de 6 ani ( art. 143 Cod procedură  penală şi art. 5 paragraf 1 lit. c) CEDO.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că până la acest moment procesual bănuielile iniţiale că inculpatul a comis fapta reţinută în sarcina sa  se menţin şi sunt fundamentate în probatoriul cauzei.

Împotriva inculpatului continuă să-şi găsească incidenţă dispoziţiile art. 148 lit. f) Cod procedură penală. Astfel, acuzele  ce planează asupra acestuia vizează o infracţiune  ce este  sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani,  iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind  circumstanţele reale reţinute drept cadru  al comiterii faptelor în actul de sesizare al  instanţei.

Urmare prin deosebita lor gravitate şi prin reacţia publicului, faţă de săvârşirea lor,  anumite infracţiuni  pot produce o anumită „ tulburare socială”  de natură să justifice o detenţie provizorie pe o anumită perioadă de timp şi este adevărat că acest motiv  deşi pertinent nu este suficient pentru prelungirea detenţiei preventive decât dacă ordinea publică rămâne realmente ameninţată, în caz contrar continuarea  detenţiei provizorii ar putea  „ să anticipeze” cu privire la o pedeapsă privativă de libertate. Însă, în cauză se apreciază că ocrotirea interesului public general primează în acest caz celui privat al inculpatului şi impune detenţia( Tomasi c/ France, CEDH, 27 august 1992, Serie A nr. 241- A).

Raportat la gravitatea  acuzelor  ce planează asupra inculpatului, care lezează familia şi morala publică, precum şi posibilitatea inculpatului de a lua legătura cu minorul, Curtea apreciază  că perioada scursă de la data comiterii presupuselor fapte  şi până în prezent - 10 luni, nu  a stins rezonanţa socială a faptelor imputate  inculpatului, ordinea publică fiind în continuare ameninţată.

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Alba Iulia a admis  ca fondat recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi conform art. 385/15 pct. 2 lit. d) Cod procedură  penală,  a casat  hotărârea penală atacată şi, în baza disp. art. 300/2 rap. la  art. 160/b  Cod procedură penală, a menţinut  măsura arestării  preventive a  inculpatului.

Domenii speta

Spete similare