Excepţia de neconstituţionalitate a unui act normativ abrogat, soluţionată de instanţa de drept comun. Inadmisibilitate

3. Excepţia de neconstituţionalitate a unui act normativ abrogat, soluţionată de instanţa de drept comun. Inadmisibilitate

Instanţele de drept comun nu au în competenţă exercitarea controlului constituţional asupra unor acte normative abrogate, atât timp cât conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 prevede competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale în materie, control de altfel imposibil de realizat faţă de dispoziţiile art. 31 alin. 3 din aceeaşi lege.

Mai mult, asupra dispoziţiilor în cauză, Curtea Constituţională se pronunţase în intervalul în care acestea se află în vigoare

(Decizia nr. 71/CA/19.03.2007)

Prin sentinţa civilă nr. 166/CA/06.11.2006 a Tribunalului Vaslui a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor normative de suspendare succesivă a primei de vacanţă a funcţionarilor publici în perioada 2003 – 2005, urmând ca dosarul să fie repus pe rol după rămânerea irevocabilă a sentinţei.

Pentru a se pronunţa astfel a reţinut instanţa de fond că art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001 prevede că: „Aplicarea prevederilor … art. 33 alin. (2) referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihnă … din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 08 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, se suspendă până la data de 01 ianuarie 2002”.

Art. 123 alin. (4) din Legea nr.743/2001 prevede că: „termenele prevăzute la art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcţionarilor publici … se prelungesc până la data de 31 decembrie 2002”.

Ulterior aceste termene au fost prelungite prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004.

Practic, aplicarea prevederilor privind prima de vacanţă este suspendată în fiecare an, dar pe parcurs este fără limită.

În ce priveşte nerecunoaşterea bugetară a acestor drepturi până în prezent dispoziţiile normative le interzic:

Art. 41 alin. (2) din Constituţia României prevede că: „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege”.

Art. 53 din Constituţia României prevede că: „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1)Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduse atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

Art. 16 alin. (1) din Constituţia României prevede că: „Egalitatea în drepturi. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Art. 38 din Codul muncii prevede că: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2002: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Deoarece dispoziţiile normative invocate în apărare de pârât nu mai sunt în vigoare, analiza constituţionalităţii acestora este de competenţa instanţei judecătoreşti.

Din analiza acestor texte se relevă că s-au dat cu încălcarea normelor constituţionale şi ale Codului muncii în sensul că s-au limitat (restrâns total) drepturile recunoscute ale funcţionarilor publici în perioada 2001-2005 deşi nu au fost situaţiile de excepţie limitativ prevăzute de Constituţie şi în mod discriminator comparativ cu ceilalţi salariaţi. În plus, aceste dispoziţii anulează implicit, nepermis drepturi câştigate prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

În consecinţă, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor de suspendare a aplicării prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, în motivarea căreia arată că în mod nelegal prima instanţă s-a considerat competentă a analiza excepţia de neconstituţionalitate a actelor normative succesive prin care s-a suspendat acordarea primei de vacanţă funcţionarilor publici, întrucât nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate ale unei astfel de excepţii conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, - respectiv actele normative vizate nu mai erau în  vigoare -, excepţia de neconstituţionalitate trebuie respinsă ca inadmisibilă, tribunalul neavând competenţa a o analiza pe cale incidentă.

Pe fondul cauzei apreciază recurenta că în mod legal a procedat la neacordarea primei de vacanţă prevăzută de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, din moment ce prin acte normative succesive plata acestora a fost suspendată de legiuitor, care la rândul său cunoştea dispoziţiile art. 38 din Codul muncii.

Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vaslui prin întâmpinare consideră că în mod legal prima instanţă s-a considerat competentă a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale incidente, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Întrucât acele norme legale contravin art. 41 şi 53 din Constituţie, solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei Tribunalului Vaslui de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Reclamanţii-intimaţi prin întâmpinare invocă excepţia de tardivitate a recursului formulat de Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, cererea de recurs fiind înregistrată în a 16-a zi de la data comunicării, contrar dispoziţiilor art. 301 Cod procedură civilă, iar pe fond consideră ca fiind legală soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate de instanţa de fond, raportat dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborate cu prevederile art. 38 Codul muncii şi art. 53 alin. 1 şi 41 alin. 2 din Constituţie, solicitând aşadar respingerea recursului formulat în cauză.

Curtea, verificând prioritar excepţia dirimantă privind tardivitatea recursului formulat în cauză, constată că aceasta este nefondată, sentinţa de fond fiind comunicată pârâtei C.J.P.Vaslui la 27.11.2006, iar recursul a fost depus la 13.12.2006, în ultima zi a termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, calculat conform regulilor prevăzute în art. 101 din acelaşi cod.

În ce priveşte competenţa tribunalului de a proceda la verificarea excepţiei de neconstituţionalitate a unor acte normative, ce nu mai sunt în vigoare la data sesizării instanţei, întemeiat pe dispoziţiile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind Curtea Constituţională, Curtea constată că textul sus-evocat nu prevede expres o astfel de competenţă a instanţelor de drept comun, astfel că ea nu poate fi „presupusă” de instanţă, cum s-a procedat în speţă, în condiţiile în care art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede expres: „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România”, excluzând aşadar competenţa vreunui alt organ jurisdicţional în această materie.

Dar pe lângă faptul că a încălcat în speţă raza de competenţă exclusivă a Curţii Constituţionale - respectiv cea a controlului constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, ori a unor dispoziţii din acestea – instanţa de fond a procedat chiar la extinderea competenţei acestei curţi, considerându-se în drept a verifica sub aspectul constituţionalităţii şi legi sau ordonanţe ce nu se mai aflau în vigoare la data sesizării sale, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind Curtea Constituţională.

Nu întâmplător însă legiuitorul a limitat în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 sus-citat controlul neconstituţionalităţii doar asupra legilor şi ordonanţelor care se afla „în vigoare” la data pronunţării Curţii, întrucât art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege prevede drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii unei dispoziţii din actele normative enumerate, faptul că respectivele dispoziţii „îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei”. Aşa fiind, considerăm că în mod obiectiv nu poate produce efectele juridice prevăzute de text, un control al neconstituţionalităţii unei dispoziţii ce nu se afla în vigoare nici la data sesizării instanţei competente.

Mai mult, în speţă aceleaşi acte normative au făcut în fapt obiectul controlului de neconstituţionalitate în intervalul de timp în care s-au aflat în vigoare, Curtea Constituţională pronunţându-se constant în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate prin decizia nr. 69/03.02.2005, decizia nr. 96/15.03.2005, decizia nr. 211/14.03.2005, decizia nr. 148/17.03.2005, decizia nr. 278/26.05.2005. În motivarea acestor soluţii se arată, de asemenea, în mod expres: „beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este şi prima de concediu, nu constituie un drept constituţional fundamental, iar prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în privinţa reglementării lor. În consecinţă, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum şi să stabilească perioada pentru care le acordă”.

Aşa fiind, instanţa de fond, pe lângă încălcarea limitelor competenţei sale materiale, a procedat în cauză şi la schimbarea practicii Curţii Constituţionale, singura instanţă competentă a aprecia constituţionalitatea unui act normativ în condiţiile legii, astfel cum s-a arătat anterior.

Se impune aşadar în cauză, admiterea recursului promovat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 166/CA/2006 a Tribunalului Vaslui şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, cu abordarea fondului litigios în limitele competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti.

Domenii speta

Spete similare