Cerere de intervenţie în interes propriu. Condiţii de admisibilitate

Cererea de intervenţie principală are o existenţă independentă; prin formularea ei, intervenientul tinde să câştige pentru el obiectul procesului, astfel că este ţinut să formuleze o pretenţie nouă în raport cu cea dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată (opinie separată).

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 605 din 18 aprilie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 13518/17.05.2012, pronunţată în dosarul nr. 18761/325/2011 Judecătoria Timişoara a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâtul O.N.; a obligat pârâtul să demoleze construcţia ilegal executată din Timişoara, apartamentul 2 şi să aducă imobilul în starea iniţială, iar în caz de refuz a autorizat reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 8,3 lei către reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată şi au fost respinse cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientele O.M. şi C.V.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin procesul verbal nr. 176/663/25.11.2010 s-a constatat că pârâtul a executat fără autorizaţie de construire extinderea apartamentului nr. 2 cu o construcţie cu suprafaţa de cca. 4 mp. realizată din plăci de ghips carton acoperit cu plăci ondulate, în anul 2008. Prin actul sancţionator menţionat anterior s-a stabilit că răspunzător de săvârşirea contravenţiei se face pârâtul, acordându-i-se posibilitatea de a intra în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire, în caz contrar prin demolarea construcţiilor executate ilegal până la 25.05.2011.

Procesul verbal menţionat anterior nu a fost atacat de către pârât, astfel că a devenit, în condiţiile art. 31 şi art. 37 din O.G. nr. 2/2001, titlu executoriu.

În consecinţă, instanţa, în baza art. 27 din Legea nr. 50/1991 modificată, raportat la art. 1075 C. civ. a admis acţiunea, obligând pârâtul să demoleze construcţia ilegal executată, iar în caz de refuz a autorizat reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului.

Împotriva hotărârii au declarat apel pârâtul O.N. şi intervenienta în interes propriu O.M.

În motivarea apelului, pârâtul O.N. a arătat că, deoarece a executat construcţia doar pe baza certificatului de urbanism, fără autorizaţie de construcţie, pentru a intra în legalitate a înaintat întreaga documentaţie la Primăria Municipiului Timişoara.

La rândul său, în motivarea apelului, apelanta-intervenientă în interes propriu O.M. a arătat că a făcut dovada că a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a ap. nr. 2, contractul în forma autentica urmând să se încheie după expirarea interdicţiei de 10 ani, prevăzuta de Legea nr. 112/1995. Deşi paratul apelant O.N. a depus întreaga documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie (inclusiv pentru ap. 2), instanţa a admis acţiunea formulata de Municipiu Timişoara prin Primar si Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi a dispus demolarea construcţiei executate doar în baza certificatului de urbanism. A menţionat ca la data de 01.08.2012 apelanta intervenientă în interes propriu a înaintat documentaţia de obţinere a aprobărilor pentru a intra în legalitate. Deşi autorizaţia s-a obţinut de către pârâtul apelant O.N., acesta refuza să-i elibereze şi apelantei interveniente în interes propriu un exemplar prin care poate să facă dovada obţinerii acesteia şi pentru ap. nr. 2 care s-a vândut către apelanta intervenientă în interes propriu.

Prin decizia civilă nr. 774/A din 14.12.2012, Tribunalul Timiş a respins apelurile declarate, motivând că în mod corect judecătoria a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 conform cărora, daca la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei contravenientul nu a obţinut autorizaţia necesara, se aplica măsura desfiinţării construcţiilor.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, tribunalul a reţinut ca, exceptând obţinerea certificatului de urbanism nr. 201/26.01.2011, toate demersurile făcute de pârât si toata documentaţia întocmită în vederea intrării în legalitate sunt ulterioare datei-limita de 25.05.2011 stabilită pentru intrarea în legalitate, construcţiile nefiind nici în prezent autorizate.

De altfel, prin apelul declarat, paratul nu a arătat care sunt criticile pe care le aduce hotărârii primei instanţe, analiza apelului său fiind făcută prin prima dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. pr. civ., instanţa de apel pronunţându-se, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Cât priveşte apelul declarat de intervenienta O.M., aceasta a criticat respingerea cererii sale de intervenţie în interes propriu, fără însă a indica motivele pentru care apreciază nelegală şi netemeinică această soluţie, ci arătând doar că a început demersurile pentru intrarea în legalitate a construcţiilor.

Soluţia pronunţata de prima instanţa sub aspectul respingerii cererii de intervenţie în interes propriu formulata de O. M. este corectă, din perspectiva art. 49 şi art. 50 C. pr. civ., O. M. a formulat cererea de intervenţie în calitate de pretins promitent-compărător al imobilului în litigiu, fără însa a individualiza obiectul cererii sale sub forma unor pretenţii concrete deduse judecaţii (la fila 35 fond arătând că prin cererea de intervenţie se obliga să intre în legalitate, respectiv să obţină autorizaţie de construire, aspecte reiterate şi la termenul din 26.01.2012).

În plus, O.M. este doar titulara, la acest moment, a dreptului de a obţine în viitor, la expirarea interdicţiei de vânzare, încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, fără a avea în prezent un drept propriu asupra imobilului în litigiu.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 C. pr. civ., tribunalul a respins ca nefondate ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenienta în interes propriu O.M., solicitând modificarea în tot a ambelor hotărâri în sensul respingerii acţiunii introduse de reclamanţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Primar.

În motivarea recursului s-a arătat că în anul 2007 intervenienta a cumpărat imobilul în discuţie de la O. N. şi O. A. în temeiul unui antecontract de vânzare-cumpărare şi, întrucât apartamentul era foarte mic şi nu dispunea de o baie, a amenajat baia în discuţie.

Această amenajare pe o suprafaţă de 4 mp., cu un wc şi un loc de duş a vizat o încăpere existentă, fiind destinată exclusiv necesităţilor zilnice specifice mediului urban.

Recurenta a mai arătat că după încheierea procesului verbal de constatare a contravenţiei a făcut demersuri pentru a obţine autorizaţie de construcţie în legătură cu această baie amenajată.

În drept şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.

Examinând recursul prin prisma celor arătate şi în condiţiile prevăzute de art. 304 raportat la art. 306 şi art. 312 C. pr. civ. instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au formulat o acţiune de chemare în judecată împotriva pârâtului O.N. solicitând obligarea acestuia la desfiinţarea construcţiei executată fără autorizaţie, de circa 4 mp, constând în wc şi loc de duş.

Primele instanţe au admis acţiunea reclamanţilor şi au dispus demolarea construcţiei, respingând şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenienta O.M.

Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 12.01.2007, intervenienta O.M. a devenit beneficiara unei promisiuni de vânzare-cumpărare în schimbul preţului de 8.600 lei achitat integral.

După încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, intervenienta O.M. a preluat folosinţa apartamentului cumpărat şi, pentru a putea asigura condiţiile minime de igienă în mediul urban, a amenajat cu destinaţia de baie acel spaţiu alăturat de 4 mp.

Organele administrative de specialitate au constatat contravenţia săvârşită prin procesul verbal nr. 176/663/25.11.2010 şi au stabilit în sarcina proprietarului O.N. obligaţiile impuse de Legea nr. 50/1991.

Amenda a fost achitată şi, în continuare, intervenienta în interes propriu în numele pârâtului O.N. a depus la data de 28.03.2012 documentaţia tehnică pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie.

Autoritatea administrativă competentă răspunde proprietarilor O.N. şi O.A. prin adresa depusă la fila 10 dosar recurs că a fost înregistrată documentaţia tehnică, însă nu poate fi emisă autorizaţie de construcţie deoarece există proces verbal de constatare a contravenţiei şi proces pe rolul instanţei.

Motivarea primelor instanţe se bazează pe ideea că pârâţii au achitat sancţiunea contravenţională şi nu au atacat procesul verbal de contravenţie care a devenit titlu executoriu în conformitate cu prevederile art. 31 şi 37 din O.G. nr. 2/2001.

De asemenea, Judecătoria Timişoara a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către O.M., cu motivarea că aceasta nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 49 C. pr. civ.

Soluţiile primelor instanţe sunt strict formale şi nu au în vedere dispoziţiile Legii nr. 50/1991 modificată, act normativ care permite persoanei care a executat o construcţie fără autorizaţie să intre în legalitate, inclusiv prin modalitatea solicitării autorizaţiei de construcţie şi a întocmirii documentaţiei necesare.

În speţă, această activitate de intrare în legalitate a fost îndeplinită de către intervenienta în interes propriu O.M., proprietara de fapt a locuinţei şi persoana care a realizat efectiv acea construcţie de aproximativ 4 mp., cu destinaţia de baie, în numele proprietarilor pârâţi O.N. şi soţia O.A.

În aceste condiţii, respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de către O.M. s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 49 alin. (2) C. pr. civ., intervenienta justificând propriul său interes şi drept în participarea în acest proces.

Mai mult, din cele prezentate rezultă că aceasta este persoana care a executat efectiv lucrarea în legătură cu care se solicită de către reclamanţi desfiinţarea, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare menţionat.

Reţinându-se calitatea procesuală şi participarea în proces a intervenientei O.M., în condiţiile art. 49 alin. (2) C. pr. civ. s-a analizat, în continuare, susţinerea acesteia cu privire la inoportunitatea desfiinţării construcţiei în litigiu.

Astfel, intervenienta O.M. este o persoană de bună-credinţă care a acţionat, la momentul constatării contravenţiei, în sensul intrării în legalitate prin întocmirea documentaţiei tehnice şi depunerea acesteia la autoritatea administrativă competentă în numele proprietarului pârât O.N.

Activitatea de amenajare a spaţiului de aproximativ 4 mp. cu destinaţia de baie, din punct de vedere al satisfacerii intereselor elementare de locuinţă şi trai zilnic, în condiţiile existenţei şi a unui copil de vârstă preşcolară, a reprezentat o necesitate decentă pentru nivelul de viaţă în mediul urban, iar această împrejurare coroborată cu manifestarea de voinţă a intervenientei, în sensul intrării în legalitate, arată că, la momentul soluţionării recursului, acţiunea de demolare a acelui spaţiu şi lipsirea de utilităţile elementare (baie) ar produce consecinţe mai grave decât desfăşurarea până la capăt a activităţii de intrare în legalitate şi obţinerea avizului de autorizare pentru construcţia executată.

De altfel, reclamanţii nu au dovedit pe parcursul procesului că baia amenajată ar afecta construcţia principală sau drepturile de proprietate ale altor coproprietari, împrejurare ce întăreşte susţinerile constate ale intervenientei O.M. în sensul că amenajarea acelei băi a vizat doar necesităţi elementare de trai şi nu a dus la încălcarea altor drepturi aparţinând altor coproprietari.

Faţă de cele arătate, Curtea a admis recursul declarat de către intervenienta în interes propriu O.M. împotriva deciziei civile nr. 774 din 14.12.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 18761/325/2011, a modificat-o şi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta O.M. şi a respins acţiunea civilă introdusă de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul Local Timişoara, împotriva pârâtului O.N. (opinia majoritară)

În prezenta cauză a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 774/A din 14.12.2012 a Tribunalului Timiş numita O.M., care a formulat cerere de intervenţie principală (în interes propriu) în faţa primei instanţe, cerere ce nu a fost încuviinţată în principiu.

Prin cererea de recurs este criticată soluţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a cererii sale de intervenţie principală, solicitându-se casarea celor două hotărâri cu trimitere la instanţa de fond pentru ca in calitate de intervenientă să poată face probele necesare apărăii intereselor sale şi ale familiei, fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.

Referitor la cazul de modificare prevăzută de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., se constata ca decizia din apel este motivata, iar considerentele sale nu cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind arătate considerentele de fapt si de drept pe care tribunalul le-a avut în vedere atunci când a pronunţat soluţia, inclusiv în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei judecătoriei de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu din perspectiva art. 49 şi 50 C. pr. civ.

Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu este incident în cauză, instanţa de apel interpretând şi aplicând în mod corect legea.

Astfel, în cazul intervenţiei principale, terţul, conform art. 49 alin. (2) C. pr. civ., „invocă un drept al său". Cererea lui de intervenţie are astfel semnificaţia unei veritabile „cereri în justiţie" care ar fi putut fi introdusă separat. Tocmai pentru economie de timp şi de mijloace, legea i-a permis să acţioneze direct printr-o cerere incidentă, lărgind astfel litigiul iniţial.

Or, în faţa primei instanţe, recurenta a depus o cerere pe care a intitulat-o „cerere de intervenţie în interes propriu”, fără însă să îndeplinească exigenţele unei intervenţii principale.

Astfel, aşa cum rezultă din cererea aflată la dosarul judecătoriei, recurenta a arătat că a încheiat cu pârâţii o promisiune sinalagmatică de vânzare cumpărare pentru apartamentul nr. 2, obligându-se să intre în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire în ceea ce priveşte construcţia de cca. 4 mp. din plăci de gips carton acoperit cu plăci ondulate şi solicitând suspendarea cauzei în baza art. 242 pct. 1 C. pr. civ. până la finalizarea demersurilor sale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, cererea intervenientului principal trebuie să reprezinte o „cerere în justiţie”, o veritabilă „acţiune”, cu existenţă independentă, autonomă, prin care intervenientul tinde să câştige obiectul procesului, care modifică elementele iniţiale ale litigiului, atât sub aspectul obiectului acestuia - o pretenţie nouă - cât şi sub aspectul părţilor - un nou reclamant.

Or, în speţă, recurenta O.M. nu a formulat o pretenţie nouă în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată aşa cum prevede art. 50 alin. (1) C. pr. civ. Se observă faptul că o asemenea cerere nu putea avea o existenţă autonomă faţă de litigiul pornit între reclamanţi şi pârât, astfel încât nu poate fi calificată juridic ca fiind o cerere de intervenţie principală ce poate fi încuviinţată în principiu.

Prin urmare, criticile aduse de recurentă deciziei pronunţate în apel nu sunt fondate, motiv pentru care opinia minoritară este în sensul respingerii recursului formulat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. pr. civ. (opinie separată).

Domenii speta

Spete similare