Procedura insolvenţei

Potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 67 din Legea nr. 85/2014 „tabelul definitiv de creanţe” este „tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor sau cele admise provizoriu de către judecătorul sindic”.

Prin Decizia civilă nr. 876/A/06.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 630/05.09.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1580/108/2015/a6, reţinându-se următoarele:

Prin Sentinţa apelată s-a respins contestaţia la tabelul de creanţe formulată de contestatoare  în contradictoriu cu debitoarea aflată în faliment şi reprezentată  prin lichidator judiciar şi creditoarea S.C.( …) S.R.L, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin cererea înregistrată la data de 11.06.2015 contestatoarea  în contradictoriu cu  debitoarea aflată în faliment şi reprezentată prin lichidator judiciar şi creditoarea S.C.(…) S.R.L. a solicitat admiterea contestaţiei împotriva înscrierii în tabelul definitiv consolidat rectificat al creanţelor a creditoarei cu suma de 487.428,09 lei, modificarea tabelului definitiv consolidat rectificat al creanţelor în sensul rectificării şi înscrierii în tabel a creditoarei cu suma de 263.319,85 lei.

Contestatoarea arată că este asociat majoritar al debitoarei falite, fiind administrator societar al acesteia, şi că în jurul datei de 20.04.2016, a fost comunicat, la sediul debitoarei, de către actualul lichidator judiciar, tabelul definitiv consolidat rectificat al creanţelor debitoarei din care a constatat că societatea comercială (…) SRL a fost înscrisă cu o creanţă chirografară în cuantum de 487.428,09 lei, sumă pe care o apreciază ca fiind excesivă şi nereală. 

Mai susţine că debitoarea nu a avut niciodată un debit într-un cuantum atât de ridicat faţă de această creditoare şi apreciază că înscrierea sumei de 487.428,09 lei s-a făcut fie în urma unei erori esenţiale fie în urma unui dol, neexistând motive legale justificate de înscriere a acestei sume, mai ales că la rubrica menţiuni a tabelului definitiv consolidat nu se arată ce reprezintă şi de unde provine aceasta sumă, spre deosebire de înscrierile cu privire la ceilalţi creditori chirografari înscrişi în tabel. Contestatoarea consideră că solicitarea creditorului de a se înscrie aceasta sumă s-a făcut cu rea credinţă, deşi creditorul cunoştea situaţia existentă între cele două societăţi, iar acceptarea ei de către lichidator, fără existenţa unor dovezi concrete şi temeinice, duce la înscrierea unor creanţe nereale ce sporesc pasivul debitorului şi afectează drepturile creditorilor.

În fapt, a arătat că prin contractul încheiat între creditoare şi societatea debitoare se prevedea în sarcina debitoarei plata sumei de 50.000 euro. În conformitate cu actele contabile, contul 401 sold iniţial, debitoarea avea către creditoare o datorie în cuantum de 263.319,85 lei. Aşadar, diferenţa dintre datoria existentă şi suma înscrisă în tabelul definitiv consolidat este de 224.108,24 lei. Mai mult, societatea debitoare are la rândul ei împotriva creditoarei o creanţă de 48.200 lei, prin urmare ar fi trebuit să intervină compensarea până la limita creanţei debitoarei, raportată la suma datorată de 263.319,85 lei. Existenţa unei creanţe a debitoarei rezultă şi din contabilitatea debitoarei, cont 4111 cu privire la situaţia agenţilor economici, în perioada 01.01.2014-31.03.2016. În sensul celor arătate stau atât contractul încheiat între creditoare şi debitoare, cât şi avizele de însoţire a mărfii nr. 009 din 07.11.2014, 008 din 07.11.2014,10 şi 11 din 08.11.2014, 13 şi 14 din 10.11.2014, şi a facturilor de plată respectiv încasare. Prin urmare, lichidatorul judiciar nu a cunoscut existenţa unei datorii pe care creditoarea o avea la rândul ei faţă de debitoarea aflată în faliment, la momentul întocmirii tabelului de creanţe, aspect ce constituie o eroare esenţială, asupra creanţei înscrise în tabelul definitiv consolidat rectificat.

Contestatoarea precizează că nu a avut cunoştinţă până la momentul transmiterii tabelului de suma cu care creditoarea a fost înscrisă în tabelul definitiv consolidat rectificat şi apreciază că nu se află în prezenţa prezumţiei unei existenţe neîndoielnice a creanţei înscrise ci a unei certitudini că această creanţă invocată nu există în realitate faţă de debitoare în cuantumul solicitat şi acceptat de către lichidatorul judiciar, suma înscrisă în tabelul definitiv consolidat rectificat fiind una eronată, motiv pentru care se impune remedierea situaţiei create.

Examinând atât documentaţia aferentă cererii de deschidere, cât şi probatoriul administrat în prezenta cauză, tribunalul a reţinut că cele două  facturi nr. 1/01.07.2014, pentru suma de 154.345,42 lei, respectiv  nr. 2/01.07.2014, pentru suma de 64.142,13 lei, sunt  semnate  de primire de către debitor, astfel încât asupra existenţei, întinderii şi exigibilităţii creanţei  principale nu  se poate considera că subzistă motive întemeiate de eroare ori dol ca şi  vicii  de consimţământ, după cum, de asemenea, nu se poate susţine în mod întemeiat că subzistă temeiuri  de fals, pentru a fi admisibilă o contestaţie întemeiată pe art. 113 din Legea insolvenţei.

De altfel, şi contestatoarea admite, prin precizarea cererii sale justeţea înscrierii în tabelul de creanţă a creanţei principale.

Sub aspectul analizării contestaţiei de faţă în ceea ce priveşte penalităţile, trebuie avut în vedere caracterul special al contestaţiei reglementate de art. 113 din Legea insolvenţei în raport cu contestaţia generală reglementată  de art. 111 din aceeaşi  lege, astfel încât pierderea termenului de contestaţie prev. de art. 111 din Legea insolvenţei nu îndreptăţeşte partea la reluarea motivelor clasice de contestare a unei  creanţe în cadrul contestaţiei reglementate de art. 113,  această din urmă normă juridică, având un caracter derogatoriu  şi special, restrânge posibilităţile de contestare, după expirarea termenului de 7 zile de la data publicării  în B.P.I.  a tabelului de creanţe, exclusiv la cauzele de eroare, dol şi/sau  fals.

Pe cale de consecinţă, judecătorul sindic a analizat  cu privire la cererea de accesorii privind penalităţile condiţiile erorii esenţiale, ale dolului, ale falsului şi ale simulaţiei, în raport de motivele invocate în cerere, pentru  a putea conchide asupra caracterului întemeiat sau nu  al contestaţiei de faţă.

În acest demers, judecătorul sindic s-a raportat la faptul necontestat al comunicării, odată cu cererea de deschidere a procedurii, atât a contractului invocat drept temei al pretenţiilor, el conţinând clauza privind plata penalităţilor, semnat de numitul (…), cât şi a calculului aferent penalităţilor şi detaliat chiar în cuprinsul cererii.

De asemenea, s-a avut în vedere faptul că persoana juridică în sarcina căreia s-au  stabilit sumele datorate conform tabelului de creanţă, respectiv debitoarea, nu  a contestat nici calitatea de reprezentat  a semnatarului contractului în ceea ce o priveşte pe aceasta şi nici calculul aferent penalităţilor.

Nu se poate susţine că a existat o eroare esenţială în ceea ce îl priveşte pe administratorul judiciar care a întocmit tabelul preliminar, atunci când a examinat cererea de deschidere a procedurii formulată  de către creditoare, care are şi valoare de declaraţie de creanţă. Acesta s-a raportat strict la facturi, pentru debitorul principal, respectiv la contractul necontestat şi la calculul aferent penalităţilor, în ceea ce priveşte cererea accesorie.

Nu s-a probat nicio manevră dolosivă săvârşită de către creditor sau de un terţ asupra  practicianului în insolvenţă, în vederea acceptării respectivelor penalităţi în tabelul de creanţă, atâta timp cât temeiul factual şi juridic aferent acestor penalităţi a fost făcut public prin chiar  cererea de deschidere a procedurii, cerere comunicată debitoarei şi necontestată în termenele specifice procedurii  de insolvenţă  de către aceasta din urmă.

Nu s-au invocat nici cauze de eroare sau dol în legătură cu încheierea contractului de vânzare cumpărare dintre cele două părţi.

Cât priveşte o eventuală simulaţie a raportului juridic contractual, constând în încheierea a două înscrisuri: unul care are clauza de penalităţi şi unul care nu o are, coroborată  cu utilizarea dolosivă de către creditoare a exemplarului care conţine acea clauză, judecătorul sindic a reţinut că partea contestatoare nu a probat faptul că exemplarul exhibat de creditoare ar fi actul aparent, iar cel semnat de ea este actul secret. Mai mult decât atâta, cele două contracte nedatate sunt semnate de către persoane diferite în reprezentarea debitoarei, împrejurare care ar presupune, în condiţiile acceptării  tezei  contestatoarei, implicarea şi a numitului (…), cel care a semnat  exemplarul contractului prezentat de către creditoare, în operaţiunea cu caracter simulatoriu, aspect de asemenea neprobat în cauză.

Judecătorul sindic a apreciat că, în condiţiile cauzei de faţă, dacă părţile ar fi dorit încheierea succesivă a două acte constatatoare ale aceluiaşi raport juridic, astfel cum invocă contestatoarea şi dacă s-ar fi urmărit modificarea conţinutului înscrisului iniţial, părţile ar fi putut realiza această modificare prin inserarea în cel de-al doilea act încheiat a unei clauze corespunzătoare, condiţie neîndeplinită în cauză atâta timp cât între cele două acte prezentate de părţi  nu  se poate stabili nici o  relaţie de ordin cronologic, ele nefiind datate, şi nici o relaţie de interdependenţă  sub aspectul conţinutului şi al determinării unui singur  şi unic raport juridic.

Pe cale de consecinţă, judecătorul sindic apreciază că nu se poate admite teza contestatoarei potrivit căreia cele două contracte vizează  acelaşi  raport juridic.

La data întocmirii tabelului de creanţă şi ulterior, în termenul de contestare aferent procedurii  prev. de art. 111 din Legea insolvenţei, debitoarea nu  a invocat  şi justificat  nicio  compensare faţă  de  creditoare.

Documentele invocate de către contestatoare privind o posibilă creanţă a debitoarei  faţă de creditoare, în sprijinul tezei invocate a compensării, nu au fost prezentate nici practicianului în insolvenţă desemnat cu administrarea procedurii şi nici judecătorului sindic în prezenta cauză, ori în dosarul de bază.

Sub acest aspect, cu privire la avizele de însoţire a mărfii depuse de contestatoare se constată că nu au fost prezentate şi facturile aferente ori contractele de cumpărare, pentru  a se putea analiza asupra existenţei unei  creanţe certe şi lichide între cele două părţi. De asemenea, avizele nu conţin nicio  menţiune legată de preţuri.

Lichidatorul judiciar a invocat în notele sale de şedinţă că, debitoarea, prin reprezentantul ei - contestatoarea în cauză - nu  a predat actele contabile ale societăţii către lichidator.

În aceste condiţii, s-a apreciat ca fiind nefondată contestaţia, ceea ce a dus la respingerea acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii contestaţiei formulate la tabelul definitiv consolidat rectificat al creanţelor în ceea ce priveşte creditoarea, modificarea tabelului definitiv consolidat rectificat al creanţelor în sensul rectificării şi înscrierii în tabel a acestui creditor cu suma de 218.487,85 lei.

După o scurtă prezentare a stării de fapt, apelanta arată că prin hotărârea atacată, judecătorul sindic a respins contestaţia formulată, reţinând în considerentele hotărârii atacate faptul că asupra existenţei, întinderii şi exigibilităţii creanţei principale nu se poate considera că subzistă motive întemeiate de eroare ori dol ca şi vicii de consimţământ, după cum, de asemenea, nu se poale susţine în mod întemeiat că subzistă temeiuri de fals pentru a fi admisibilă o contestaţie întemeiată pe art. 113 din Legea insolvenţei; că pierderea termenului de contestaţie prev. de art. 111 din Legea insolvenţei nu îndreptăţeşte partea la reluarea motivelor clasice de contestare a unei creanţe în cadrul contestaţiei reglementate de art. 113: de asemenea, că judecătorul sindic se va raporta la faptul necontestat al comunicării, odată cu cererea de deschidere a procedurii, atât a contractului invocat drept temei al pretenţiilor, cel conţinând clauza privind plata penalităţilor, cât şi a calculului aferent penalităţilor şi detaliat chiar în cuprinsul cererii. Totodată, judecătorul sindic a mai arătat că nu se poate susţine că a existat o eroare esenţială în ceea ce îl priveşte pe administratorul judiciar care a întocmit tabelul preliminar, atunci când a examinat cererea de deschidere a procedurii formulată de către creditoare, care are şi valoare de declaraţie de creanţă, că nu s-a probat nicio manevră dolosivă săvârşită de către creditor sau de un terţ asupra practicianului în insolvenţă, în vederea acceptării respectivelor penalităţi în tabelul de creanţă. Se mai arată în hotărâre că nu se poate admite teza contestatoarei potrivit căreia cele două contracte vizează acelaşi raport juridic.

Apelanta consideră sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică, apreciind că în mod netemeinic, instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea soluţiei doar contractul invocat de creditoare care a stat la baza cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Prin acest contract, la punctul 5.2 sunt prevăzute penalităţi de întârziere de 1% pe zi de întârziere, astfel că aceste penalităţi calculate ar duce la suma invocată prin cererea de intrare în insolvenţă.

Înscrierea în tabelul contestat cu această sumă s-a făcut în mod eronat, având în vedere că prin acest contract nu este menţionat preţul ori din studierea documentelor existente la dosarul de insolvenţă se poate observă că nu există la dosar nicio anexă în acest sens, lucru peste care instanţa de fond a trecut atât la momentul acceptării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, cât şi acum la momentul soluţionării contestaţiei.

Contestatoarea susţine că în calitate de asociat majoritar şi administrator al societăţii aflate în faliment nu a fost niciodată de acord cu existenţa unei clauze de penalităţi în cuantum de 1%, creditoarea profitând de buna credinţă, invocând că această clauză nu se va aplica niciodată şi că este vorba de un contract tip ce urmează să fie înlocuit cu precizarea că trebuiau semnate nişte acte. În plus, data trecută în contract nu este data reală la care s-a semnat acel contract. Tocmai, în acest sens, între părţi, a intervenit ulterior un alt contract de vânzare – cumpărare de mărfuri, contract care nu a fost pus la dispoziţia instanţei de judecată de către creditor, nici la momentul cererii formulate de deschidere a procedurii insolvenţei şi nici ulterior la dispoziţia lichidatorului judiciar. Acest contract a anulat primul contract, aşa cum părţile s-au înţeles, iar din conţinutul lui reiese o cu totul altă stare de fapt decât cea pentru care s-a ajuns la înscrierea în tabelul definitiv a unui debit neconform cu realitatea, stare de fapt care a fost ignorată de instanţa de fond.

În fapt, prin cel de-al doilea contract, cel care a stat la baza relaţiilor comerciale dintre părţi, au fost avute în vedere produsele ce urmau să fie livrate de către creditoare către debitoarea aliată în procedura insolvenţei şi a avut în vedere preţul contractului dintre părţi, preţul stabilit la 47.789 euro. Acest contract a exprimat voinţa valabilă a părţilor, iar prin el nu a fost stabilit nici un fel de clauză de penalitate, astfel că, apreciază că în ceea ce priveşte calcularea penalităţilor de 1% aceasta este nelegală şi abuzivă, ducând la majorarea excesivă a debitului. O asemenea clauză este nulă fiind ilicită şi imorală, aspect constatat atât în doctrină cât şi în practica instanţelor de judecată. De altfel, acesta este şi motivul pentru care vechiul lichidator nu a explicat în tabelul iniţial, provenienţa sumei înscrise în tabel, astfel că noul lichidator s-a văzut nevoit la rândul lui să înscrie în tabelul definitiv rectificat aceeaşi sumă.

Chiar dacă judecătorul a considerat ca nefiind atacate în termenele prevăzute de legea cadru, contestatoarea arată că nu a avut cunoştinţă de aceste termene, dar că motivele pentru care a formulat contestaţie dovedesc nelegalitatea înscrierilor din tabelul definitiv.

În conformitate cu Legea 85/2015, art. 102 al. 2, creanţa în baza căreia s-a deschis procedura insolvenţei este înregistrată de lichidatorul judiciar, în baza documentelor justificative ataşate cererii de deschidere şi în urma verificării, astfel că nu este necesară o nouă cerere de creanţă la masa credală, cu excepţia cazului în care se calculează accesorii până la data deschiderii procedurii. Ori, în această situaţie, este de observat că la dosarul de insolvenţă - faliment nu a fost înregistrată o cerere de creanţă din partea creditorului, deşi aceasta era obligatorie având în vedere că în fapt, creanţa pentru care s-ar fi putut cel mult face înscrierea fără o cerere de creanţă era de 218.487,85 lei.

Având în vedere că penalităţile reprezintă un accesoriu şi având în vedere dispoziţiile imperative ale legii cadru, rezultă că cererea de creanţă la care erau calculate şi accesorii nu putea fi înregistrată în mod direct, odată cu creanţa principală, fiind obligatorie, în baza art. 102 din Legea 85/2006 depunerea unei cereri pentru aceste accesorii.

Contestatoarea apelantă apreciază că la momentul întocmirii tabelului definitiv consolidat rectificat era necesară verificarea înscrierilor creanţelor creditorilor, astfel că înscrierea la masa credală a acestei sume s-a făcut în urma unei erori esenţiale, a unei false reprezentări, inclusiv asupra componenţei debitului în raport de creditoarea. În acelaşi timp, suma necontestată a fost trecută în tabel în urma unui dol al creditoarei care a prezentat instanţei şi lichidatorului judiciar un act care nu reprezenta voinţa părţilor şi care fusese înlocuit de noul contract dintre părţi. De altfel, este de subliniat că nu a fost contestată existenţa celui de al doilea contract, însă atâta timp cât nu a fost formulată o procedură de înscriere în fals a contractului iniţial, fapt ce a determinat-o pe creditoare să creadă că acel contract este valabil şi deplin aplicabil relaţiilor dintre părţi.

Nu este de neglijat nici faptul că, în tabelul definitiv rectificat la rubrica menţiuni cu privire la creanţa creditoarei  nu se arată ce reprezintă şi de unde provine această sumă, spre deosebire de înscrierile cu privire la ceilalţi creditori chirografari înscrişi în tabel. Solicitarea creditorului de a se înscrie această sumă s-a făcut cu rea-credinţă, deşi creditorul cunoştea situaţia existentă între cele două societăţi, penalităţile menţionate în cuprinsul întâmpinării fiind excesive.

Contestatoarea apreciază că judecătorul nu şi-a manifestat rolul activ în problema celui de-al doilea contract încheiat între părţi, considerând că poate fi avut în vedere doar contractul invocat de creditoare prin cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.

În acelaşi timp consideră că, prin depunerea celui de-al doilea contract, s-a dovedit atât existenţa erorii esenţiale în care s-a aflat lichidatorul judiciar, cât şi existenţa dolului produs ca urmare al comportamentului creditoarei care avea obligaţia de a înştiinţa lichidatorul judiciar de existenţa acestui act.

Societatea debitoare la care a avut calitatea de administrator societar şi al cărei acţionar majoritar este contestatoarea, avea la rândul ei împotriva creditoarei o creanţă de 48.200 lei. Prin urmare, având în vedere faptul că atât creditoarea, cât şi creditoarea aveau creanţe una împotriva celeilalte ar fi trebuit să intervină compensarea până la limita creanţei debitoarei, raportată la suma datorată de 218.487,85 lei. Existenţa unei creanţe a debitoarei rezultă şi din contabilitatea debitoarei cu privire la situaţia agenţilor economici, în perioada 01.01.2014-31.03.2016, iar în acest sens s-au depus acte.

Prin urmare, lichidatorul judiciar nu a cunoscut sau a omis existenţa unei datorii pe care creditoarea o avea la rândul ei faţă de debitoarea aliată în faliment, la momentul întocmirii tabelului de creanţe, aspect ce constituie la rândul său o eroare esenţială, asupra creanţei înscrise în tabelul definitiv consolidat rectificat.

În raport de cele arătate, contestatoarea apreciază, că nu se află în prezenţa prezumţiei unei existenţe neîndoielnice a creanţei înscrise, ci a unei certitudini că această creanţă invocată nu există în realitate faţă de debitoare în cuantumul solicitat şi acceptat de către lichidatorul judiciar, sumă înscrisă în tabelul definitiv consolidat rectificat fiind una eronată, motiv pentru care se impune remedierea situaţiei create.

Legea permite formularea unor astfel de contestaţii tocmai pentru a se da posibilitatea remedierii unor greşeli care pot leza grav interesele debitorului şi ale tuturor creditorilor, ori, în aceasta situaţie, contestatoarea apreciază că este lezată în mod grav prin introducerea în tabelul definitiv a unei sume pe care societatea al cărui acţionar majoritar era nu o datora.

În drept, se invocă dispoziţiile legale invocate prin contestaţie, art.43 Legea 85/2014. art.466 si urm. Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, lichidatorul judiciar al debitoarei a solicitat respingerea apelului formulat şi menţinerea hotărârii pronunţate în primă instanţă.

În susţinere, lichidatorul arată că, în ceea ce priveşte penalităţile în cuantum de 268.740,24 lei  acestea au fost calculate corect, în baza unui contract valabil încheiat pe perioada 01.10.201-31.01.2015, iar facturile pe care se întemeiază acţiunea au fost acceptate de către debitoare prin semnătură şi ştampilă.

Mai mult decât atât, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost înregistrată de creditoare în data de 11.06.2015, iar procedura insolvenţei debitoarei a fost deschisă în data de 22.07.2015, în dosar nr. 1580/108/2015.

Astfel, penalităţile au fost calculate până la luna ianuarie 2015 şi vizează perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei, acestea fiind corect acceptate la masa credală de către lichidatorul judiciar în condiţiile Legii nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte existenţa celui de al doilea contract ce a stat la baza relaţiilor comerciale dintre părţi, susţinând că acest contract şi nu cel depus la dosarul cauzei de insolvenţă a stat la baza vânzării - cumpărării de produse, arată că încheierea unui alt contract în subsidiar, atât timp cât primul producea efecte şi consecinţe juridice poate duce cu gândul la existenţa unui contract secret între părţi, respectiv un contract de simulaţie, în această situaţie discutând de incidenţa reglementarilor art. 1292 din Noul cod civil cu privire la proba simulaţiei.

Lichidatorul judiciar mai arată că se pune în discuţie problema veridicităţii celui de-al doilea contract, atât timp cât acesta nu are dată certă, iar obiectul contractului, constând în produse de natură agricolă nu este individualizat.

Mai mult decât atât, acesta nu respectă condiţiile de formă şi de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Din această cauza, consideră că simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un înscris, care ar anihila sau modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat, însă cu rezerva că şi acel înscris să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond cerute de lege.

Ţinând cont de aceste aspecte, apelanta, în calitate de terţ, trebuia în primul rând să introducă o acţiune în instanţă pentru contestarea simulaţiei vizând intabularea actului aparent şi a clauzelor pe care aceasta le contestă cu privire la penalităţi.

Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei a avut loc în data de 22.07.2015, ca urmare a admiterii cererii de deschidere a procedurii insolventei depusă de către creditorul său pentru suma totală de 487.428,09 lei.

În data de 21.07.2015, reprezentantul debitoarei a depus la dosarul cauzei o cerere de amânare, menţionând faptul că nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată şi anexele aferente.

Conform Sentinţei civile nr. 784 pronunţată de către Tribunalul Arad în dosarul nr. 1580/108/2015, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, reprezentantul debitoarei a luat cunoştinţă de cererea de chemare în judecată formulată de către creditoare şi implicit de creanţa solicitată de către acest creditor, la data de 18.06.2015, dată când reprezentantului debitoarei i s-a comunicat un exemplar al acestei cereri, precum şi termenul de a formula contestaţie, termen care a expirat la data de 29.06.2015.

Lichidatorul judiciar menţionează că reprezentantul debitoarei nu a procedat la formularea unei contestaţii la cererea de chemare în judecată formulată de către creditoare, potrivit art. 72 din Legea 85/2014.

De asemenea, în data de 03.08.2015 debitoarea, prin reprezentant, a formulat cerere  de apel împotriva Sentinţei civile nr. 784 pronunţată de către Tribunalul Arad în dosarul nr. 1580/108/2015, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, dar în data de 27.10.2015, această cerere a fost respinsă, deoarece reprezentantul debitoarei nu a considerat necesar să procedeze la achitarea taxei de timbru, prin urmare nu a considerat necesar să continue acest demers.

Prin urmare, reprezentantul debitoarei a luat cunoştinţă de cuantumul creanţei solicitată de către creditorul său contestat prin prezenta la data de 18.06.2015.

În esenţă, lichidatorul judiciar arată că apelanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască situaţia ce a determinat promovarea contestaţiei din cursul anului 2015, respectiv ca urmare a comunicării cererii de deschidere a procedurii; ca urmare a depunerii cererii de amânare la dosarul cauzei, precum şi prin exercitarea căii de atac la sentinţa prin care a fost pronunţată deschiderea procedurii şi nicidecum în jurul datei de 20.04.2016 din documente care i-au fost comunicate de către lichidatorul judiciar, afirmaţie care nici aceasta nu este întemeiată.

Referitor la verificarea creanţelor debitoarei din tabelul preliminar şi lipsa menţiunilor aferente, cu trimitere la art. 102 alin. 2 din Legea 85/2014, lichidatorul judiciar susţine că lichidatorul judiciar iniţial,  nu a considerat necesară înscrierea unei menţiuni în Tabelul creanţelor de la bun început, respectiv de la întocmirea Tabelului preliminar al creanţelor, deoarece penalităţile au fost calculate până la data de 31.01.2015.

Ca urmare a admiterii cererii de deschidere a procedurii, creditorul nu a depus o cerere suplimentară prin care să modifice cuantumul penalităţilor rezultate între perioada depunerii cererii, respectiv data de 11.06.2015 şi data deschiderii procedurii - data de 22.07.2015.

În concluzie, creditorul nu a uzat de prevederile art. 66 alin 8 din lege, astfel că în speţă, consideră că s-a înscris corect în tabelul definitiv al debitoarei creanţa creditoarei  în sumă totală de 487.428,09 lei.

În ceea ce priveşte compensarea creanţelor creditoarei, administratorul judiciar, respectiv lichidatorul judiciar nu avea cum să procedeze la recuperarea acestei sume, deoarece nu avut la cunoştinţă despre acest lucru, dat fiind faptul că documentele primare pe care se întemeiază creanţa în sumă de 48.200 lei nu au fost predate lichidatorului judiciar, astfel că nici măcar compensarea legală nu a putut să opereze în acest caz din lipsa documentelor justificative.

În consecinţă, atâta timp cât nu a fost dovedită niciuna din afirmaţiile contestatoarei, lichidatorul judiciar apreciază că nu poate fi vorba de fals, dol sau eroare esenţială astfel cum invocă contestatoarea.

Analizând în temeiul dispoziţiilor art. 466 şi urm. C. pr. civ. apelul formulat de către debitoare prin asociat majoritar, Curtea reţine că acesta este nefondat, motiv pentru care îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Temeiul de drept al contestaţiei îl reprezintă disp. art. 113 din Legea insolvenţei nr. 85/2014, dispoziţii legale ce reglementează situaţia de excepţie în care, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv în cazul descoperirii unui fals, în cazul descoperirii unui dol, în cazul descoperirii unei erori esenţiale, sau în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare, până atunci necunoscute, este pusă la dispoziţia celor care justifică un interes, calea unei contestaţii la înscrierea unor creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe.

Curtea constată că aceste situaţii nu sunt aplicabile în speţă, nefiind în prezenţa descoperii unui fals, dol, erori esenţiale care să determine respingerea declaraţiei de creanţă sau în cazul descoperii unor titluri hotărâtoare, necunoscute la data formulării declaraţiei de creanţă sau la data întocmirii tabelului de creanţe definitiv consolidat, iar contestatoarea apelantă, nu a arătat data de la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască situaţia ce determină promovarea contestaţiei pe acest temei de drept, conform disp. art. 113, alin. 2 din lege.

Tribunalul, prin judecătorul sindic în mod corect a reţinut că pierderea termenului de contestaţie prev. de art. 111 din Legea insolvenţei nu îndreptăţeşte partea la reluarea motivelor clasice de contestare a unei creanţe în cadrul contestaţiei reglementate de art. 113 şi că judecătorul sindic se va raporta la faptul necontestat al comunicării, odată cu cererea de deschidere a procedurii, atât a contractului invocat drept temei al pretenţiilor, cel conţinând clauza privind plata penalităţilor, cât şi a calculului aferent penalităţilor şi detaliat chiar în cuprinsul cererii.

Curtea reţine că deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei a avut loc în data de 22.07.2015, ca urmare a admiterii cererii depusă de către creditorul declanşator pentru suma totală de 487.428,09 lei, conform sentinţei civile nr. 784/22.07.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 1580/108/2015.

Împotriva acestei hotărâri, debitoarea prin reprezentantul statutar a declarat apel, cale de atac în cadrul căreia putea să conteste cuantum creanţei creditoarei declanşatoare, şi implicit starea de insolvenţă, însă, apelul a fost anulat ca netimbrat, din culpa apelantei, conform deciziei civile nr. 975/27.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 1580/108/2015/a1.

Cu atât mai mult, în cauză nu poate fi vorba de o eroare esenţială, în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 85/2014, aşa cum greşit susţine apelanta, întrucât prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei toate facturile şi contractul părţilor, au fost analizate de către acelaşi judecător sindic, care a stabilit în mod definitiv că facturile invocate de către creditoare, în dovedirea creanţei solicitată prin cererea de deschidere a procedurii au valoarea unor titluri de creanţă şi că creanţa solicitată prin cererea de deschidere a procedurii, îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, fiind certă, lichidă şi exigibilă, de mai mult de 30 de zile, valoarea acesteia fiind de 487.428,09 lei, sumă ce corespunde cu cea înscrisă în tabelul definitiv de creanţe.

Trebuie precizat, de asemenea, că dispoziţiile art. 5 pct. 67 din Legea nr. 85/2014 definesc noţiunea de „tabel definitiv de creanţe” în sensul că se înţelege „tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor sau cele admise provizoriu de către judecătorul sindic”. În speţă debitoarea prin asociatul său nu a contestat creanţa înscrisă în tabelul preliminar şi nici nu a înţeles să formuleze contestaţie împotriva stării de insolvenţă, proceduri în cadrul cărora se puteau analiza susţinerile debitoarei raportate la valabilitatea penalităţilor contestate.

Apelanta arată că la dosarul de insolvenţă - faliment nu a fost înregistrată o cerere de creanţă din partea creditorului, deşi aceasta era obligatorie având în vedere că în fapt, creanţa pentru care s-ar fi putut cel mult face înscrierea fără o cerere de creanţă era de 218.487,85 lei, însă Curtea constată că legiuitorul nu solicită a se formula o cerere de creanţă din partea creditorului declanşator, câtă vreme procedura insolvenţei a fost deschisă în baza cererii acestui creditor, în baza documentelor justificative ataşate cererii de deschidere şi în urma verificării creanţei invocate.

Accesoriile şi penalităţile contestate de apelantă au fost trecute în tabelul definitiv consolidat în baza cererii declanşatoare, calculate până la momentul formulării cererii, acestea nefiind majorate pe parcursul procedurii, pentru ca, creditorul să formuleze o completare a declaraţie de creanţă cu penalităţile solicitate în plus, în conformitate cu disp. art. 66 pct. 8 din lege.

Dispoziţiile alineatului 2 ale art. 102 din Legea nr. 85/2014, prevăd expres că ,,creanţa în baza căreia s-a deschis procedura insolvenţei este înregistrată de administratorul judiciar în baza documentelor justificative ataşate cererii de deschidere şi în urma verificării, fără a fi necesară depunerea unei cereri de admitere, potrivit alin. 1, cu excepţia cazului în care se calculează  accesorii până la data deschiderii procedurii’’.

În ceea ce priveşte compensarea creanţei creditoarei, cu creanţa debitoarei asupra creditoarei declanşatoare, Curtea reţine că, apelanta nu a solicitat o astfel de compensare, întrucât nu a depus probe în acest sens, astfel că practicianul în insolvenţă, nu avea cum să procedeze la recuperarea acestei sume.

 Restul motivelor de apel invocate de către apelantă, cu privire la verificarea înscrierilor creanţelor creditorilor, provenienţa creanţei, atamează fondul contestaţiei, motive ce au fost analizate de către judecătorul sindic, însă Curtea consideră a fi omise reţinând cu prioritate pentru motivele expuse mai sus, că, contestaţia formulată nu se încadrează temeiului de drept prevăzut de art. 113 din legea insolvenţei.

Pentru considerentele expuse, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat şi a menţinut ca temeinică şi legală hotărârea apelată, fără cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare