Arierate

Arierate

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, în soluționarea cauzei, judecătorul fondului a avut în vedere modificările aduse Legii 273/2006 prin OUG 47/2012, respectiv data de la care s-a definit legislativ noțiunea de arierate, (ca fiind  plăţi restante cu o vechime mai mare de 90 de zile, calculată de la data scadenţei) și a reținut că aceste dispoziții nu sunt aplicabile plăților efectuate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Fără a contesta justețea argumentelor ce țin de principiul neretroactivității legii, Curtea reține că indiferent de definiția dată arieratelor prin OUG 47/2012, analiza acestei noțiuni, utilizate de HG 255/2012  cădea în sarcina judecătorului investit cu soluționarea cauzei.

Astfel, plățile au fost efectuate de către reclamantă din fondurile alocate conform HG 255/2012 care în art. 1 prevede expres că utilizarea fondurilor vizează plata unor arierate aferente unor cheltuieli curente şi de capital, precum şi pentru cofinanţarea unor proiecte finanţate din fonduri externe nerambursabile, cu mențiunea că ordonatorii principali de credite răspund de modul de utilizare a sumei alocate.

Pe cale de consecință, chiar și în absența dispozițiilor OUG 47/2012 trebuia analizată legalitatea plăților raportat la noțiunea de arierate, prevăzută expres de textul legal. Chiar și în limbajul curent, arierat presupune datorie bănească în restanță (cum de altfel a arătat și reclamanta în cererea de chemare în judecată.) 

Or, suma de 155.000 lei a fost achitată prin OP  la data de 09.05.2012, pentru facturi fiscale emise la data de 02.05.2012.  Factura fiscală 027 a fost emisă în baza contactului 89/2012 care la art. 3.2 prevede un termen de plată de 20 de zile de la primirea facturii, sens în care în mod evident la data de 09.05.2012 – data efectuării plății, această datorie nu era scadentă.

Factura fiscală 20120001 a fost emisă în baza contactului 18/2007 care prevede un termen de plată de 30 de zile de la expirarea perioadei convenite în facturi, sens în care se reține că la data efectuării plății, această datorie nu era restantă.

În altă ordine de idei, definiția arieratelor conform OUG 99/2009 putea și trebuia să fie folosită de judecătorul fondului pentru a stabili în ce măsură plățile efectuate de reclamantă corespund exigențelor HG 255/2012. Contrar susținerilor  reclamantei, ratificarea documentului internațional prin adoptarea actului normativ intern, acordă forță obligatorie prevederilor astfel transpuse în legislația națională și au a fi avute în vedere de instanța de judecată. Nu se poate reține că definiția de arierate dintr-un act normativ în vigoare nu ar fi opozabilă reclamantei.

Din această perspectivă, Curtea reține că, în mod greșit judecătorul fondului a reținut că nu există o definiție a arieratelor- ca datorii mai vechi de 90 de zile, raportat la data la care plățile au fost efectuate pentru cele trei facturi fiscale emise la 02.05.2012. 

În aplicarea prevederilor HG 255/2012, se impunea concluzia că sumele au fost achitate pentru plata unor datorii care nu puteau fi considerate arierate, așadar în afara cadrului legal.

În ceea ce privește constatările de la pct. 4 din decizia atacată – suma de 374.377 lei a fost virată la data de 26.11.2012  pentru achitarea unei facturi fiscale emise la data de 01.11.2012.

Instanța de fond a reținut că raportat la data emiterii facturii datoria nu este arierat dar în același timp a avut în vedere că actul a fost emis în baza unui contract de lucrări din 2007. Or, astfel cum s-a arătat deja, contractul de lucrări nr. 18 din 13.11.20007 prevede la art. 19 – modalități de plată, că plata se efectuează în termenul convenit de la emiterea facturii, instituindu-se și un termen maxim de 30 de zile de la expirarea acestei perioade.

Așadar, dată fiind omisiunea executantului de a emite factura fiscală, ca document justificativ al plății (factura proforma neavând relevanță în acest context) nu se poate aprecia caracterul exigibil al obligației și implicit existența unei întârzieri de 90 de zile pentru a discuta despre un arierat. De altfel, contractul prevede expres între obligațiile părților, obligația achizitorului de a onora facturile fiscale emise, în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite.

Se reține așadar că în fapt, contractul este izvorul obligațiilor părților dar, exigibilitatea obligației de plată este condiționată de emiterea facturilor și împlinirea termenului convenit de părți, cu atât mai mult cu cât  contractul prevede – art. 5 – că plățile se efectuează conform unui grafic. Contrar aprecierii judecătorului fondului, factura proforma nu reprezintă angajament legal generator al obligației de plată, fiind necesară emiterea facturii-document justificativ, cu atât mai mult cu cât în discuție este un contract de achiziție publică.

Având în vedere cele ce preced, Curtea reține că judecătorul fondului a aplicat greșit dispozițiile HG 255/2012 prin prisma noțiunii de arierate astfel încât, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 și art.496 alin. 2 Cod procedură civilă, sentința primei instanțe are a fi casată în tot cu consecința respingerii acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamant.

Domenii speta

Spete similare