Excepţia necompetenţei teritoriale admisa acord expres pârât

Prin Sentinţa civila nr. 1138/06.02.2017 pronunţată în cauză, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a judecătoriei Iaşi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. 1 C. pr civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

De asemenea, potrivit art. 130 alin. 2 C. pr. Civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de către părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Astfel cum reiese din actele dosarului, părţile au naţionalitate română şi locuiesc în Italia încă din anul 2010, potrivit aspectelor relevate de ancheta socială efectuată în cauză, minorii fiind înscrişi la unităţile de învăţământ din acest stat, chiar şi mandatarul reclamantei învederând că reclamanta şi minorii au reşedinţa în străinătate. Cu privire la domiciliul efectiv al pârâtului, instanţa reţine că pârâtul se află, de asemenea în Italia, unde este angajat, întâmpinarea fiind înaintată la dosar de către pârât, din acest stat.

În drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 915 alin. 1 C. pr civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti. Instanţa reţine că noţiunea de domiciliu trebuie interpretată în sens larg, interesând adresa unde părţile locuiesc efectiv.

În speţă, instanţa constată că, art. 3 lit. b) teza I din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, determină competența internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea acțiunii de divorț prin care părțile, cetățeni români, solicită desfacerea căsătoriei încheiată într-un stat membru al Uniunii Europene. Astfel, instanţa reţine că părţile au cetăţenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 lit. b) teza I, respectiv competenţa internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea pricinii.

Potrivit dispoziţiilor art. 126 C.proc.civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună, să  fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

În consecinţă, din interpretarea per a contrario a textului art. 126 C.proc.civ., reiese că ori de câte ori este vorba de o cauză care nu se referă la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună, normele care stabilesc competenţa teritorială sunt de ordine publică, părţile neputând deroga de la aceste norme.

În situaţia de faţă, legiuitorul a permis ca în cazul în care nici una din părţi nu au locuinţa în ţară, acestea să poată conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Astfel, acordul de voințe la care face referire art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă este, în esență, un contract în sensul art. 1.166 din Codul civil. Potrivit dispozițiilor art. 1.178 din același act normativ: "Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă." În ceea ce privește formele de exprimare a consimțământului, art. 1.240 din Codul civil prevede că: "(1) Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare."  După cum se poate observa, conform art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, se poate da eficiență și consimțământului exprimat în mod tacit, însă numai dacă comportamentul în care acesta este exteriorizat are o astfel de semnificație conform legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor. 

Pentru a se verifica dacă suntem în prezența unui acord tacit este necesar a verifica dacă există dispoziții legale sau convenționale ori practici statornicite între părți sau uzanțe în baza cărora să poată fi astfel calificată forma de manifestare tacită a consimțământului. Din punct de vedere legal, neinvocarea de către pârât a excepției necompetenței teritoriale, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (potrivit art. 130 din Codul de procedură civilă), este sancționată, în condițiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu decăderea, dacă legea nu dispune altfel.

În literatura de specialitate s-a arătat că neinvocarea de către pârât a excepției de necompetență de ordine privată nu echivalează cu o prorogare voluntară tacită de competență, deoarece faptul că instanța necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii este efectul decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția, nu al unui acord tacit. Prin urmare, nu poate fi asimilată unui comportament care, potrivit legii, ar avea semnificația unui acord tacit neexercitarea în termenul prevăzut de lege a dreptului de a invoca excepția necompetenței teritoriale.

Chiar dacă prin neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât se poate ajunge la același rezultat, respectiv judecarea procesului de către instanța sesizată de soțul reclamant (alta decât Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului București), din punct de vedere procedural mecanismele juridice enunțate sunt diferite, așa cum subliniază și doctrina.

Față de dispozițiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, manifestarea de voință a părților cu privire la alegerea unei anumite instanțe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în: neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiași instanțe de către pârât cu soluționarea cererii reconvenționale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convențional.

Rezultă că interpretarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie făcută în sensul că acordul părților în vederea alegerii instanței competente nu poate fi dat în mod tacit, ci doar expres. În acest sens, se reține că textul de lege în discuție - art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă - instituie o normă de competență specială care este de strictă interpretare. În acest sens, în aplicarea principiului conform căruia exceptio est strictissimae interpretationis, nu este permisă aplicarea prin analogie a acestei norme altor cazuri (cum sunt cererile de anulare a căsătoriei) iar interpretarea ei trebuie făcută restrictiv.

Prin urmare, astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia pronunţată în recurs în interesul legii cu nr. 20/2016,  în interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabileşte că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres”.

În prezenta cauză, având în vedere dispoziţiile legale menţionate anterior, şi, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată ambele părţi aveau domiciliul în străinătate, reţinând şi faptul ca nu s-a dovedit un acord al părţilor privind alegerea de competenţă, în temeiul art. 3 alin.1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului coroborat cu art. 914 alin. 2 C. pr. Civ., instanţa va admite excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 5 Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare