Legalitatea deciziei de sancţionare. Competenţa de a emite decizia de sancţionare. Noţiunea de conducător al instanţei. Delegare din partea preşedintelui instanţei către vicepreşedinte a atribuţiei de a emite decizia de sancţionare

Legalitatea deciziei de sancţionare. Competenţa de a emite decizia de sancţionare. Noţiunea de conducător al instanţei. Delegare din partea preşedintelui instanţei către vicepreşedinte a atribuţiei de a emite decizia de sancţionare

Legea nr. 567/2004: art. 86 alin. (1), coroborat cu art. 85 alin. (1) lit. a) şi art. 84 lit. h)

Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 387/2005: 17 alin. (2), art. 9 alin. (1) şi (2)

Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să limiteze sfera persoanelor competente absolut să dispună asupra aplicării sancţiunii avertismentului la categoria preşedinţilor de instanţă, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, aşa cum a făcut-o în textul alin. (2) al aceluiaşi art. 86 din Legea nr. 567/2004, când a individualizat cu exactitate ce persoană din conducerea instanţei sau parchetului poate aplica celelalte sancţiuni disciplinare personalului auxiliar de specialitate. Chiar dacă s-ar aprecia că persoana competentă să dispună sancţionarea cu avertisment a contestatoarei era preşedintele instanţei, Curtea nu identifică nicio dispoziţie legală sau administrativă care să împiedice preşedintele să delege o atare atribuţie vicepreşedintelui.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 20 din 11 ianuarie 2017,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 2716/22.09.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/111/2015*, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea A…, în contradictoriu cu intimata Judecătoria B… şi-n consecinţă s-a dispus anularea Deciziei nr. x/19.11.2015 emisă de Judecătoria B…, respectiv anularea sancţiunii disciplinare a avertismentului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta este angajată a intimatei pe perioadă nedeterminată, având funcţia de grefier, fapt ce reiese din fişa postului nr. 6 şi din Decizia nr. x/19.11.2015.

Prin Decizia nr. 10/19.11.2015, contestatoarei i s-a aplicat sancţiunea avertismentului, conform art. 86 alin. (1), coroborat cu art. 85 alin. (1) lit. a) şi art. 84 lit. h) din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, reţinându-se în sarcina sa că a refuzat să participe ca grefier în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015 a completului C x civil, din cadrul Judecătoriei B… .

În ceea ce priveşte nulitatea deciziei de sancţionare pe motiv că aceasta nu a fost emisă de preşedintele Judecătoriei B…, ci de vicepreşedintele acestei instanţe, tribunalul a constatat că potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, sancţiunea avertismentului se aplică de conducătorul instanţei sau al parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat.

În HCSM nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, nu este prevăzut în mod distinct printre atribuţiile preşedintelui judecătoriei sau ale vicepreşedintelui şi vreo atribuţie în aplicarea sancţiunii avertismentului la personalul auxiliar, conform art. 13 şi 14 din acest regulament.

Prin urmare, singura dispoziţie care se referă la posibilitatea aplicării sancţiunii avertismentului este prevăzută de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, dispoziţie care foloseşte expresia „conducătorul instanţei” fără a se referi la preşedintele instanţei sau la vicepreşedintele acesteia.

Astfel, tribunalul a constatat că prin interpretarea expresiei „conducătorul instanţei” trebuie înţeles preşedintele instanţei, deoarece preşedintele instanţei este conducătorul acesteia, nu vicepreşedintele sau colegiul de conducere al instanţei.

Dacă am extinde această expresie de „conducător” al instanţei şi la vicepreşedintele judecătoriei, am dilua noţiunea de „conducător” care nu poate semnifica decât unul, nu mai mulţi, întrucât legea se referă la „conducător” nu la conducători. In opinia Tribunalului, daca s-ar extinde aceasta noţiune ar însemna ca ea include şi colegiul de conducere al instanţei respective, ceea ce nu înseamnă însă că şi acest for ar avea atribuţii în aplicarea de sancţiuni disciplinare.

Prin urmare, deoarece se prevede în mod expres în art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, că sancţiunea avertismentului se aplică de conducătorul instanţei în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat, conducător al instanţei este doar preşedintele acesteia, nu vicepreşedintele sau alt organ colegial de conducere.

Astfel, cum Decizia nr. x/19.11.2015 de aplicare a sancţiunii avertismentului, a fost emisă de vicepreşedintele Judecătoriei B…, doamna judecător C…, aceasta este nulă întrucât nu a fost emisă de către conducătorul instanţei care avea o atribuţie specifică în acest sens şi prevăzută în mod imperativ de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, aceea de a aplica sancţiunea avertismentului, iar această atribuţie nu poate fi delegată vicepreşedintelui instanţei respective deoarece este o dispoziţie imperativă atribuită de lege în favoarea doar a conducătorului instanţei, nu a altor organe de conducere şi nici a vicepreşedintelui instanţei, iar de la dispoziţiile imperative ale legii nu se poate deroga.

De asemenea, este de menţionat că dispoziţia din art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, este prevăzută de o lege nu de un regulament de ordine interioară, iar legea are o forţă superioară regulamentelor care sunt adoptate de alte organe şi nu de forul legiuitor care este Parlamentul României.

În cazul în care legiuitorul ar fi dorit să prevadă această atribuţie de aplicare de sancţiuni şi la alte organe de conducere, ar fi specificat în mod concret în atribuţiile vicepreşedintelui instanţie şi posibilitatea de a aplica sancţiuni disciplinare, ceea ce nu a făcut.

În ceea ce priveşte fapta pentru care a fost sancţionată contestatoarea, instanţa a constatat că aceasta nu a refuzat nejustificat să intre la înlocuiri în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015, cum se reţine în decizia contestată, ci a motivat acest refuz de faptul că este bolnavă şi că are mai mult de lucru, ea intrând şi la alte înlocuiri sau a făcut şi alte activităţi date de grefierul şef de secţie, respectiv a lucrat la preluare acte.

Aceste motive invocate de contestatoare sunt confirmate de declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei, care relatează faptul că contestatoarea şi-a luat concediu medical iar ulterior s-a operat la picior.

De asemenea, instanţa a reţinut că nu a existat o planificare de permanenţă în cadrul Judecătoriei O, iar stabilirea grefierilor care intră la înlocuiri se face după volumul de lucru, repartizându-se la înlocuiri grefieri care au mai puţin de lucru sau care au intrat în mai puţine şedinţe de judecată.

Tribunalul  a constatat că inexistenţa unei planificări de permanenţă la grefieri poate duce la comentarii, discuţii şi sustrageri de la îndatoririle de serviciu, motivat de faptul că unele grefiere au de lucru mai mult decât altele, de ce să intre la înlocuiri, unele sunt favorizate etc., ceea ce nu este un mod de lucru planificat în sensul de a şti de la începutul lunii respective cine intră la înlocuiri în planificarea de permanenţă.

Atâta timp cât nu există planificări de permanenţă stabilite de către preşedintele de secţie, nu se poate susţine că refuzul contestatoarei este nejustificat deoarece contestatoarea nu a avut o planificare de permanenţă stabilită anterior şi adusă la cunoştinţa ei la sfârşitul lunii, pentru luna următoare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, apelanta Judecătoria B…, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, iar pe fond respingerea contestaţiei formulată de A…, ca nefondată.

Sintetizând motivele de apel ale pârâtei, Curtea reţine că acestea au vizat în primul rând împrejurarea că în mod eronat s-a reţinut nelegalitatea Deciziei nr. x/2015, instanţa de fond achiesând la susţinerile contestatoarei, fără a face nicio referire la motivele pentru care le înlătură pe cele prezentate de intimată în întâmpinare.

Astfel, se reţine că Legea nr. 567/2004 dă atribuţia de a aplica sancţiunea avertismentului „conducătorului instanţei” dar, printr-un raţionament juridic propriu, o restrânge la „preşedintele instanţei”. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat o astfel de limitare, ar fi prevăzut-o în mod expres, aşa cum, spre exemplu, a făcut în cazul  art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, care prevede expres că „atribuţiile date prin lege sau prin regulament în competenţa preşedinţilor sau a vicepreşedinţilor de instanţe nu pot fi delegate colegiilor de conducere”.

Nu există niciun text legal similar, care să interzică preşedintelui să delege o astfel de atribuţie vicepreşedintelui. Deşi această limitare legală nu există, ea a fost realizată de cel chemat să o aplice - instanţa de fond.

Referirea instanţei de fond la Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015 nu are nicio relevanţă în speţă, întrucât Decizia nr. x/19.11.2015 a fost emisă la o dată anterioară intrării în vigoare a acestei hotărâri.

Prin urmare, în cauza de faţă sunt aplicabile prevederile art. 17 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, conform cărora „vicepreşedintele judecătoriei îndeplineşte orice alte atribuţii (...) stabilite de preşedintele instanţei”. Nici de această dată nu există vreo limitare a atribuţiilor pe care preşedintele le poate stabili pentru vicepreşedinte.

Preşedintele judecătoriei, primind rezultatul cercetării cu propunerea domnului judecător D…, de a se aplica sancţiunea avertismentului, preşedintele Curţii de Apel a împuternicit în acest sens vicepreşedintele, prin rezoluţia din data de 27.10.2015. În aceste condiţii, este evident că delegarea a existat, iar omisiunea vicepreşedintelui de a lua măsurile legale ar fi constituit, ea însăşi, o abatere disciplinară.

În concluzie, se susţine în conţinutul apelului că nu poate fi reţinută incidenţa vreunui caz de nulitate, în condiţiile în care, pe de o parte, a existat o delegare din partea preşedintelui instanţei către vicepreşedinte, aşa cum a arătat anterior, iar pe de altă parte, sintagma „conducătorul instanţei” la care face referire instanţa de fond nu se referă doar la preşedintele instanţei, întrucât şi vicepreşedintele poate îndeplini oricare din atribuţiile preşedintelui cu acordul acestuia - situaţie aplicabilă în cauză, ori chiar fără acest acord, în caz de absenţă a preşedintelui.

Referitor la temeinicia deciziei, apelanta pretinde că instanţa de fond preia din nou toate susţinerile contestatoarei, fără a reţine şi a înlătura apărările sale.

Astfel, în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţa de fond că refuzul contestatoarei de a participa la şedinţa de judecată este unul nejustificat, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu a fost depus niciun act medical doveditor, iar martorii audiaţi au declarat că nu au văzut-o  şchiopătând sau plângându-se de starea de sănătate anterior acestui refuz.

Împrejurarea de fapt reţinută de prima instanţă de fond atunci când a concluzionat asupra caracterului justificat al refuzului de a-şi exercita atribuţia de serviciu stabilită, anume operaţia ulterioară la picior a avut loc abia în anul 2016, la 4 luni de la şedinţa de înlocuire, timp în care contestatoarea a fost la serviciu.

În mod eronat prima instanţa a reţinut că reclamanta a avut mult de lucru în perioada respectivă, fără a se lua în considerare că nu a existat nicio şedinţă a completului civil x timp de 3 săptămâni, în perioada 22.09.2015-16.10.2015, deci dacă nu ar fi intrat la înlocuiri, contestatoarea intimată nu ar fi intrat în nicio şedinţă de judecată în tot acest timp, pretinzând că la înlocuiri să intre grefierii care aveau şi propria şedinţă săptămânală.

A mai susţinut apelanta că activităţile suplimentare pe care contestatoarea pretinde că le-ar fi prestat în serviciu instanţei au fost efectuate în perioada vacanţei judecătoreşti, timp de două săptămâni şi au constat printr-o înlocuire a grefierului delegat la serviciul registratură, astfel cum rezultă din fişa postului, iar ce a lucrat în lunile iulie şi august nu o îndreptăţeau să refuze să îşi îndeplinească o atribuţie stabilită pentru data de 1 octombrie.

Instanţa de fond nu face nicio referire la concluziile actului de cercetare întocmit de domnul judecător D…, conform căreia „abaterea disciplinară există” şi nici măcar la recunoaşterea expresă a contestatoarei, la audierea din cadrul cercetării prealabile, prin care a arătat că nu ar fi intrat în concediu medical dacă nu ar fi trebuit să intre în şedinţa de înlocuire, aspect menţionat în cuprinsul actului de constatare.

Instanţa de fond reţine în mod eronat că inexistenţa unei planificări de permanenţă a grefierilor ar fi îndreptăţit-o pe contestatoare să refuze o şedinţă de înlocuiri, în situaţia în care nici un act normativ nu instituie o astfel de obligaţie la nivelul unei instanţe, iar, în aceste condiţii, instanţa de fond se substituie conducerii, apreciind cum trebuie organizată activitatea intimatei pentru a fi pe placul contestatoarei.

Poziţia procesuală a intimatei contestatoare A… a fost formulată prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 13-16, prin care aceasta a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat, iar pe cale de consecinţă menţinerea în integralitate a sentinţei apelate, cu motivarea că în mod eronat apelanta arată că instanţa de fond nu ar fi făcut nici o referire la motivele pentru care sunt înlăturate susţinerile sale, căci se poate constata că ulterior analizării întregului material probator aceasta a dispus în consecinţă, pronunţând soluţia în cauză şi că, în ce priveşte persoana care are calitatea de conducător al instanţei de judecată, în aplicarea prevederilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 s-a reţinut în mod corect că singurul conducător al unei instanţe este preşedintele.

Raportat la presupusa delegare pe care preşedintele Judecătoriei B… ar fi dat-o vicepreşedintelui, arată că instanţa de fond nici nu putea să se pronunţe cu privire la o simplă susţinere, odată ce aceasta  delegare nu a fost depusă niciodată la dosarul cauzei, nici nu a fost prezentată în instanţă şi nici nu a fost anexată Deciziei nr. x ce face obiectul contestaţiei, aşa cum se cuvenea.

Astfel, apreciază că instanţa de fond, în mod temeinic şi legal a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. x2015, întrucât a fost emisă de un organ de conducere necompetent - vicepreşedinte, şi nu de conducerea instanţei - preşedintele, aşa cum impune imperativ legea.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei atacate, arată că, aşa cum rezultă din toate actele depuse la dosarul cauzei, se poate constata că aceasta a fost netemeinică, deoarece contestatoarea a avut o afecţiune care a necesitat nu doar îngrijiri medicale, ci şi intervenţie chirurgicală. Zilele în care s-a prezentat la medic şi data operaţiei nu au depins de voinţa contestatoarei, deoarece după cum bine se cunoaşte, pentru a te prezenta la un medic, la un consult ai nevoie de o programare pe care o face medicul în funcţie de programul său de lucru şi de ocupare a acestuia. Faptul că afecţiunea datează de mai mulţi ani nu are relevanţă în cauză, odată ce s-a făcut dovada cauzei care a dus la necesitatea intervenţiei chirurgicale, anume acea lovitură peste picior cu uşa de la maşină.

Raportat la inexistenţa unei planificări de permanenţă, contestatoarea arată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu se poate aprecia refuzul contestatoarei ca fiind nejustificat, odată ce nu i s-a adus la cunoştinţă la sfârşitul lunii despre planificarea pentru următoarea lună. Astfel, nu se poate invoca propria culpă a apelantei la aplicarea sancţiunii disciplinare.

În drept, intimata contestatoare a invocat prevederile Legii nr. 67/2004, Hotărârea CSM nr. 387/2005, Legea nr. 304/2004, O.U.G. nr. 158/2005.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar copii ale listelor de şedinţă din data de 01.10.2015 ale completelor civile x şi y, precum şi listele de şedinţă din săptămâna anterioară, 24.09.2015 şi 08.10.2015.

Analizând apelul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Reclamanta A… are calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei B…, iar prin Decizia nr. x/19.11.2015, emisă de această instanţă, i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară a avertismentului, reţinându-se în sarcina sa abaterea disciplinară prevăzută de art. 84 lit. h) din Legea nr. 567/2004, coroborat cu art. 54 alin. (1) lit. a) din Hotărârea CSM nr. 387/2005, pe motiv că ar fi refuzat să participe ca grefier în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015 a completului C x civil, din cadrul Judecătoriei B… .

Decizia de sancţionare disciplinară a fost emisă pe baza cercetării disciplinare efectuate de domnul judecător D…, desemnat prin Rezoluţia preşedintelui Curţii de Apel B…. nr. x/15/A/06.10.2015 în condiţiile art. 150 alin. (2) din HCSM nr. 387/2005, privind Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, precum şi pe baza Adresei nr. 3599/15.A/2015, prin care Preşedintele Curţii de Apel B…. a sesizat conducerea Judecătoriei B… în vederea aplicării sancţiunii avertismentului, în baza art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice.

Cu privire la criticile apelantei ce ţin de modalitatea în care prima instanţă de fond a interpretat şi aplicat prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, pe baza cărora a concluzionat că decizia de sancţionare atacată este nulă deoarece nu a fost emisă de Preşedintele Judecătoriei B…, trebuie menţionat că textul legal are următorul conţinut: „Sancţiunea prevăzută la art. 85 alin. (1) lit. a) (nr. avertismentul) se aplică de conducătorul instanţei sau al parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat”.

De observat este că norma supusă analizei nu face vreo referire expresă la preşedintele instanţei, iar noţiunea de conducere a instanţei are o sferă mai largă deoarece, astfel cum rezultă din conţinutul art. 9 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 387/2005 şi aplicabil în speţa de faţă, prin raportare la data săvârşirii pretinsei abateri disciplinare, 28.09.2015, în Secţiunea a III-a intitulată „conducerea instanţelor” sunt individualizate şi definite şi funcţiile de vicepreşedinte şi preşedinte de secţie.

În plus, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să limiteze sfera persoanelor competente absolut să dispună asupra aplicării sancţiunii avertismentului la categoria preşedinţilor de instanţă, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, aşa cum a făcut-o în textul alin. (2) al aceluiaşi art. 86 din Legea nr. 567/2004, când a individualizat cu exactitate ce persoană din conducerea instanţei sau parchetului poate aplica celelalte sancţiuni disciplinare personalului auxiliar de specialitate.

Curtea împărtăşeşte opinia exprimată în conţinutul apelului, potrivit căreia, pentru a se aprecia asupra aspectului de nelegalitate invocat, prevederile Legii nr. 567/2004 trebuie coroborate cu normele Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în vigoare la momentul săvârşirii abaterii, observându-se astfel că, potrivit art. 17 alin. (2) din HCSM nr. 387/2005 „vicepreşedintele judecătoriei îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege şi de regulamente ori stabilite de preşedintele instanţei, conform legii”. Ori, astfel stând lucrurile, chiar dacă s-ar aprecia că persoana competentă să dispună sancţionarea cu avertisment a contestatoarei era preşedintele instanţei, Curtea nu identifică nicio dispoziţie legală sau administrativă care să împiedice preşedintele să delege o atare atribuţie vicepreşedintelui.

Instanţa de apel conchide că, în condiţiile date, argumentele contestatoarei acceptate de prima instanţă de fond, sunt cu atât mai netemeinice cu cât pârâta-apelantă a dovedit că, în speţa de faţă, o atare delegare de atribuţii a avut loc prin rezoluţia olografă a Preşedintei Judecătoriei B… aplicată pe Adresa nr. 3599/15/A/2015, prin care Preşedintele Curţii de Apel B... o sesiza cu privire la aplicarea sancţiunii avertismentului în ce o priveşte pe contestatoare (fila 120 dosar fond). Urmează că în mod eronat instanţa de fond a apreciat asupra neegalităţii deciziei de sancţionare disciplinară a reclamantei.

În ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate contestatoarei, din actul final al cercetării disciplinare, dar şi din declaraţia salariatei în faţa comisiei, consemnată în scris şi ataşată la dosarul de fond  la fila 75, a rezultat că d-na grefier A… şi-a manifestat în mod explicit refuzul de a intra în sala de judecată, pentru a o înlocui pe d-na grefier E… din constituirea completului de judecată cu nr. x, deoarece, în data de 28.09.2015 a adus la cunoştinţa vicepreşedintei instanţei că are o afecţiune medicală (s.n.) şi nu poate manipula dosare din acest motiv.

Curtea reţine că, odată dovedit, refuzul reclamantei de a îndeplini o sarcină de serviciu stabilită de conducătorul ierarhic nu este apt să înlăture caracterul culpabil al faptei, ca o componentă legala a abaterii disciplinare definită expres prin prevederile art. 247 alin. (2) din Codul muncii, decât dacă se dovedeşte că această atitudine a contestatoarei a avut la bază o cauză obiectivă, temeinic justificată şi independentă de voinţa sa, care a împiedicat-o să facă faţă corespunzător respectivelor atribuţii. Aceasta întrucât şi prevederile art. 84 lit. h) din Statut menţionează că, pentru a constitui abatere disciplinară refuzul  de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii şi regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea ori alte atribuţii stabilite de conducătorii instanţelor judecătoreşti sau ai parchetelor de pe lângă acestea, trebuie să fie nejustificat.

Sintetizând argumentele contestatoarei din cererea de chemare în judecată, Curtea reţine că aceasta pretinde că refuzul său de a intra în sala de judecată ar fi fost justificat de starea de sănătate, precum şi de volumul mare de muncă pe care l-a avut în cadrul instanţei, în comparaţie cu întreg personalul auxiliar al instanţei.

Cu privire la starea pretins precară de sănătate a reclamantei, se impune a se preciza că, astfel cum rezultă din Raportul final al cercetării disciplinare, întocmit de domnul judecător D…, în aprecierea existenţei abaterii, a gradului de vinovăţie, precum şi asupra individualizării sancţiunii avertismentului a fost avută în vedere doar perioada anterioară obţinerii certificatului medical, cuprinsă între momentul în care salariata a fost informată că a fost desemnată să intre în şedinţă în locul colegei sale şi data de 30.09.2015, de la care a intrat în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, dovedită cu certificat medical.

Or, fără a insista inutil asupra acestui aspect, este evident că în legislaţia muncii singurul motiv care justifică neîndeplinirea obligaţiei de serviciu pentru incapacitate de muncă datorată unei afecţiuni medicale este certificatul de concediu medical, care în cauză a fost obţinut abia în data de 30.09.2015, după ce refuzul reclamantei de a intra în sala de şedinţă a fost explicit şi neîndoielnic manifestat. Împrejurarea obţinerii ulterioare a unui certificat medical constatator al incapacităţii de muncă nu este de natură a justifica refuzul anterior de îndeplinire a unei obligaţii de serviciu pe motiv de boală, mai ales în condiţiile în care, din probele administrate, respectiv din declaraţia martorului F…, care se coroborează cu propriile susţineri (fila 76 dosar fond), salariata nu şi-a motivat refuzul pe o stare de sănătate ce urmează a fi dovedită potrivit legii. Dimpotrivă, neavând iniţial intenţia de a intra în concediu medical, reclamanta a încercat să negocieze cu conducătorul instanţei în legătură cu îndeplinirea unei alte atribuţii, în schimbul participării la şedinţa din data de 01.10.2015, respectiv aceea de a efectua procedura prealabilă pe completul 25, deoarece această sarcina i s-a părut mai potrivită în raport cu starea de sănătate.

Starea de fapt prezentată mai sus şi recunoscută chiar de reclamantă, îndreptăţeşte instanţa de apel să concluzioneze că, în situaţia în care conducerea instanţei ar fi acceptat să-i înlocuiască atribuţiile, reclamanta nu ar fi intrat în concediu medical.

Totodată, împrejurările menţionate, precum şi relatările grefierului şef de secţie G…, în legătura cu faptul că reclamanta ar fi condiţionat participarea sa la şedinţa de judecată din 24.09.2015 pe acelaşi complet Cx, solicitând asigurări că nu va mai intra în alte înlocuiri, sunt de natură a diminua credibilitatea reclamantei, care afirmă că starea de sănătate este cea care a justificat în data de 28.09.2015 refuzul de a participa la şedinţa de judecată.

Cât priveşte volumul de muncă al reclamantei, în comparaţie cu al celorlalţi grefieri de şedinţă din instanţă, acesta a fost dovedit prin situaţia întocmită la nivelul Secţiei civile a Judecătoriei B… de grefierul şef de secţie (fila 84 dosar fond). Reclamanta a avut în cursul anului 2015 în medie 3 şedinţe pe lună, cu o medie de 35 de dosare pe fiecare şedinţă, iar în perioada 22.09.16.10.2015 nu ar fi participat la şedinţe de judecată în completul y, unde era titulară, deoarece preşedintele acestuia urma să lipsească din instanţă. Din aceeaşi situaţie, a rezultat că salariata a participat la doar 20 de şedinţe de judecată, în comparaţie cu media pe grefier de 30 de şedinţe, astfel că argumentele sale legate de volumul prea mare de muncă nu sunt susţinute prin probele administrate.

Nici celelalte atribuţii de serviciu, care exced sarcinilor de grefier de şedinţă, privind participarea la efectuarea unui număr de 29 de lucrări în cadrul biroului de informaţii şi relaţii publice, dar şi înlocuirea pe perioada vacanţei judecătoreşti a registratorului, nu justifică refuzul din 28.09.2015 de a participa la şedinţa de judecată.

În fine, în mod eronat prima instanţă de fond a apreciat că inexistenţa unei planificări de permanenţă în cursul anului 2015, în ce priveşte activitatea personalului auxiliar  ar contribui în vreun fel la caracterul netemeinic al actului de constare atacat, câtă vreme în acest sens nu exista la acea vreme vreo obligaţie legală sau administrativă în sarcina conducerii instanţei.

Pentru toate aceste motive de fapt şi de drept, Curtea reţine că în mod eronat prima instanţă de fond a apreciat că decizia de sancţionare a reclamantei este nelegală şi netemeinică, astfel că, în baza art. 480 alin. (2) Cod de procedură civilă, va admite apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei, luându-se act că niciuna dintre părţi nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare