Contestaţie la executare

Dosar nr. X*

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BUCUREŞTI - SECŢIA X

Decizia civilă nr. X

Şedinţa publică din data de X

Completul constituit  din:

PREŞEDINTE X

Judecător X

Grefier  X

Pe rol soluţionarea cererii de apel formulate de apelanţii-contestatori X şi X împotriva sentinţei civile nr. X pronunţată de Judecătoria Sectorului X Bucureşti în dosarul nr. X, în contradictoriu cu apelanţii-intimaţi X şi X. cauza având ca obiect principal contestaţie la executare.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 01.03.2016 când au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la aceea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie când tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera  şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 15.03.2016, când a hotărât următzoarele :

T R I B U N A L U L,

Prin sentinţa civilă nr. X pronunţată de  Judecătoria Sectorului X Bucureşti, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei X SA, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată; s-a admis în parte contestaţia la executare, astfel cum a fost precizată şi completată, formulată de contestatorii X şi X, în contradictoriu cu intimaţii X Ltd prin mandatar X SRL şi X S.A.; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 3.2 din Contractul de credit nr. X încheiat între părţi, în virtutea caracterului abuziv al acesteia; au fost  anulate în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. X al B.E.J.A. X, în ceea ce priveşte suma de 700 euro reprezentând comision de acordare a creditului; a fost respinsă în rest contestaţia la executare, ca neîntemeiată; au fost obligate intimatele la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către contestator, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că între contestatorii X şi X, în calitate de împrumutaţi, şi intimata X S.A. s-a încheiat Contractul de credit nr. X, în baza căruia banca a acordat contestatorilor o facilitate de credit în valoare de 20.000 euro.

Prin contractul de cesiune de creanţe nr. X, drepturile de creanţă în cuantum total de 21.858,07 euro, rezultând din acest contract de credit au fost cesionate de X SA către X LTD.

Întrucât debitorii – contestatori nu şi-au îndeplinit obligaţia de restituire a creditului, la data de 24.09.2014, intimata X LTD a formulat cerere de executare silită, înregistrată pe rolul BEJA X sub nr. X, prin care au solicitat executarea silită a contestatorilor, în baza contractului de credit nr. X, pentru următoarele sume: 16.987,88 euro debit principal, 3.590,06 euro dobândă şi 1.280,13 euro penalităţi de întârziere.

Prin încheierea din data de 01.10.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului X Bucureşti în dosarul nr. 23758/300/2014, instanţa a încuviinţat executarea silită a debitorilor – contestatori, la cererea creditoarei X LTD, în toate formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la concurenţa sumei de 21.858,07 euro, conform titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. X, precum şi a cheltuielilor de executare.

Prin încheierea din data de 12.11.2014, executorul judecătoresc a stabilit cheltuieli de executare silită în cuantum total de 8.337,76 lei (TVA inclus), compuse din suma de 620 lei, reprezentând cheltuieli de executare şi suma de 7.717,76 lei, reprezentând onorariu executor judecătoresc.

La data de 12.11.2014, executorul judecătoresc a emis o somaţie, prin care le-a pus în vedere contestatorilor ca, în termen de 1 zi de la comunicarea acesteia, să achite creditoarei suma de 21.858,07 euro reprezentând credit restant, dobânzi restante şi comisioane restante, suma de 7.717,76 lei onorariu executor judecătoresc şi suma de 620 lei cheltuieli de executare.

Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei X SA, reţinând că, deşi Contractul de credit nr. X a fost cesionată către X LTD,  banca cedentă, X S.A. are în continuare calitate procesuală pasivă în cauză, fiind cea care a încheiat contractul de credit şi a stipulat clauzele a căror nulitate se solicită a se constata.

 Cu privire la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare în raport cu cererea de anulare a unor clauze abuzive, invocată de către intimata X SA prin întâmpinare şi calificată de instanţa de fond ca o apărare pe fondul cauzei, s-a reţinut că dreptul de a contesta contractul de credit pe calea dreptului comun ţine exclusiv de principiul disponibilității parților, contestatorii având posibilitatea formulării unor apărări de fond împotriva titlului executoriu în cadrul contestaţiei la executare, aceasta cu atât mai mult cu cât s-a invocat o apărare întemeiată pe natura abuzivă a unor clauze, iar acest aspect poate fi constatat chiar şi de către instanță, din oficiu, inclusiv în faza de executare silită, așa cum în mod constant se arată şi în jurisprudența CJUE (Cauza C 472/11 Banif Plus Bank Zrt).

Potrivit art. 712 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., republicat, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, a încheierii de încuviinţare a executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar conform art. 720 alin. 1 C.proc.civ., dacă admite contestaţia la executare, instanţa ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.

Instanţa a reţinut faptul că executarea silită a fost demarată împotriva contestatorilor – debitori, la cererea intimatei – creditoare, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. X conform art. 120 din OUG nr. 99/2006, potrivit căruia contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 3.1 din contractul de credit conform căreia rata dobânzii este de 13,95% pe an, până la notificarea ulterioară din partea băncii, calculată la suma nerambursată, instanţa de fond a reţinut, având în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, că nu se poate aprecia că debitorul a fost în imposibilitate de a negocia clauzele cu privire la dobânda aplicabilă creditului contractat.

Contestatorii au optat pentru acest credit cu dobândă variabilă, alegându-l din oferta băncii unde se regăseau şi alte tipuri de credite cu condiţii diferite în ceea ce priveşte dobânda.

Deşi condiţiile creditării pentru produsul acceptat de contestator erau prestabilite de bancă, aceştia au avut cunoştinţă de clauzele contractului, acesta fiind adus la cunoştinţa contestatorilor  conform dispoziţiilor art.5 din Legea nr.193/2000.

Totodată, instanţa a reţinut faptul că la art. 3.6 din contract, s-a prevăzut formula după care se va calcula dobânda, precum şi faptul că dobânda anuală efectivă este de 16,16%, consumatorii fiind informaţi în mod corespunzător.

Potrivit clauzei prevăzute la art. 3.2 din contract, comisionul de acordare a facilităţii este de 3,5% din valoarea totală a facilităţii, iar acest comision se va plăti la data efectuării tragerii, prin deducerea acestuia din suma facilităţii. 

Instanţa de fond a  constatat că sunt întrunite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 pentru a considera prevederea contractuală ce instituie comisionul de acordare a creditului drept clauză abuzivă, deoarece aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de fond a apreciat că acest comision nu a fost negociat cu clienţii şi că, prin natura sa, a adus prejudicii acestora. Acest comision, în cuantum de 3,5% din valoarea totală a creditului,  este nejustificat de mare în comparaţie cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, intimata nu a reuşit să explice clar pentru ce a perceput acest comision şi nu a oferit nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision. Simpla menţionare a denumirii şi cuantumului acestui comision nu este de natură a satisface condiţia ca respectiva clauză să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

Deşi contestatorii au cunoscut cuantumul comisionului de acordare a creditului la momentul încheierii contractului, aceştia nu au avut nicio posibilitate de a modifica sau exclude această clauză din contract. Totodată, în cuprinsul convenţiei de credit nu s-a justificat perceperea acestui comision, deşi suma percepută cu acest titlu este semnificativă (700 euro), fiind calculată în procent de 3,5 % din valoarea totală a creditului. Art. 3.2 din convenţie menţionează doar că acest comision este perceput pentru acordarea facilităţii.

Totodată,  s-a arătat că, potrivit art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193 din 2000, instanţa trebuie să aibă în vedere natura serviciilor prestate de către bancă, factorii care au determinat încheierea contractului, precum starea de nevoie a consumatorului şi celelalte clauze ale contractului.

Având în vedere aceste elemente, instanţa de fond a reţinut că Banca majorat costul creditului, făcând obligaţia împrumutatului mai oneroasă, ceea ce a dus la crearea unui dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor, clauza servind exclusiv intereselor Băncii.

În continuare instanţa de fond a invocat prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, arătând că în  urma coroborării probelor, instanţa şi-a format convingerea că intimata a instituit acest comision de acordare a creditului în scopul de a spori costul creditului, în absenţa unei contraprestaţii reale pentru consumator, fără a ţine seama de conduita consumatorului în relaţia cu banca sau de situaţia sa financiară.

Instanţa a reţinut că legea specială, respectiv Legea nr. 193 din 2000, nu prevede sancţiunea ce intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze, stipulând numai că acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului şi, în cazul în care contractul nu se mai poate derula în lipsa acestora clauze, consumatorul are posibilitatea de a solicita rezilierea, cu daune-interese (art. 6 şi 7 din Lege nr. 193 din 2000).

În lipsa unei sancţiuni exprese, legea specială se va completa cu legea generală. Or, în materie civilă, sancţiunea care poate interveni şi care lipseşte o clauză contractuală de efecte este nulitatea. Întrucât, prin interzicerea introducerii de clauze abuzive în contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii, legiuitorul a urmărit, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Directivei 93/13/CEE şi a legii interne de transpunere, protejarea interesului general al consumatorilor, iar nu protejarea interesului particular, al unui consumator, nulitatea nu poate fi decât absolută.

În cauza C-453/10 Jana Pereničová şi Vladislav Perenič, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a arătat că Directiva 93/13/CEE nu a realizat decât o armonizare parţială şi minimală a legislaţiilor naţionale privind clauzele abuzive, recunoscând, totodată, statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie decât cel pe care aceasta îl prevede. Prin urmare, directiva nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare naţională care permite să se declare nulitatea întregului contract încheiat între un comerciant şi un consumator şi care conţine una sau mai multe clauze abuzive atunci când se dovedeşte că aceasta asigură o protecţie mai bună a consumatorului.

Pornind de la considerentele Curţii, în virtutea principiului că cine poate mai mult, poate şi mai puţin, este evident că se poate declara doar nulitatea unor clauze din contract, dacă legislaţia naţională o permite.

Mai mult, în speţa C-472/10 Invitel, Curtea de Justiţie a arătat că instanţele naţionale sunt obligate să stabilească din oficiu, şi în viitor, toate consecinţele care decurg din constatarea nulităţii clauzelor abuzive, astfel încât astfel de clauze să nu creeze obligaţii pentru consumatorii care au încheiat un contract care cuprinde clauze abuzive.

De asemenea, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, Curtea de Justiţie a răspuns că este de competenţa instanţei naţionale să facă această apreciere, urmând a verifica dacă în respectivele clauze sunt specificate, într-un limbaj clar şi inteligibil, metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii şi, după caz, dacă au dreptul consumatorii să pună capăt contractului.

Efectele nulităţii se produc retroactiv, deoarece sumele de bani pot fi întotdeauna restituite. Astfel, caracterul succesiv al obligaţiei împrumutatului nu împiedică restituirea prestaţiilor, iar intimata cunoştea că are obligaţia de a nu stipula clauze abuzive în contractele sale preformulate încă de la data încheierii convenţiei de credit.

Instanţa de fond a avut ca în vedere ca temei juridic al restituirii prestaţiilor, ca efect al constatării nulităţii, dispoziţiile ce reglementează plata nedatorată.

Potrivit dispoziţiilor art. 992 şi art. 993 alin. 1 din C.civ. de la 1984, aplicabile în raport cu data încheierii contractului de credit, cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit, iar cel care, din eroare crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului.

Conform art. 1092 din C.civ., orice plată presupune o datorie, iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetiţiunii.

Din interpretarea logico-juridică a textelor menţionate, rezultă că plata nedatorată presupune executarea unei obligaţii inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligaţii. Pentru a constata că s-a efectuat o plata nedatorată trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să se efectueze o plată, din eroare, pentru stingerea unei datorii inexistente.

În speţă, contestatorii au efectuat plata sumei de 700 euro reprezentând comision de acordare a creditului la data tragerii acestuia, sumele fiind transferate în contul intimatei cu titlu de plată. Plata s-a efectuat de către contestatori din eroare, cu convingerea că sunt debitorii unei obligaţii care s-a dovedit inexistentă, deoarece clauzele ce instituiau comisionul de acordare a creditului au caracter abuziv şi nu pot produce niciun efect. Astfel, a dispărut fundamentul pentru executarea obligaţiei de plată a comisionului de acordare a creditului şi este necesar a se acoperi prejudiciul suferit de contestatori şi a se restabili situaţia anterioară, precum şi a se înlătura toate consecinţele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.

În consecinţă, instanţa a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 3.2 din Contractul de credit nr. X încheiat între părţi, în virtutea caracterului abuziv al acesteia şi va anula în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. X al B.E.J.A. X, în ceea ce priveşte suma de 700 euro reprezentând comision de acordare a creditului.

Conform clauzei prevăzute la art. 3.5 din contract, dobânda majorată/penalizatoare este de 10% pe an peste dobânda curentă, fiind datorată în cazul în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată la scadenţă.

Referitor la Decizia nr. Y pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care a prevăzut că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 3 alin. 1 şi 2 din OG nr. 9/2000, cu referire la art. 969 alin. 1 C.civ. din 1864, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii., instanţa de fond a arătat că  aceasta nu este aplicabilă în cauză, întrucât tratează numai raporturile juridice pur civile.

Astfel, potrivit art. 56 din Vechiul C.com., dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel. Prin urmare, faptele de comerţ mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil. Fiind vorba despre un raport juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la doua reglementări diferite, una comercială pentru comerciant (banca) şi alta civilă, pentru necomerciant (client), ci unei reglementări unice, cea a dreptului comercial.

Prin urmare, în privinţa încheierii şi executării actului, a dovezii drepturilor, a prescripţiei etc. sunt aplicabile dispoziţiile legii comerciale.

Pentru a fixa temporal analiza acestei clauze, instanţa de fond a arătat că potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Prin urmare, contractele analizate sunt supuse Codului civil din 1864, iar în ceea ce priveşte reglementarea dobânzii, OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, care operează, spre deosebire de actuala OG nr. 13/2011, cu o terminologie neclară.

Instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat un contract de împrumut cu titlu oneros, adică cu dobândă, care reprezintă fructele civile la care s-a obligat împrumutatul ca echivalent al folosinţei capitalului. În mod evident, suma de bani împrumutată de clienţi este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului. În acest sens, art. 6 din OG nr. 9/2000 prevede că prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.

În schimb, art. 1 din OG nr. 9/2000 prevede că părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.

Prin urmare, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru acordarea unui împrumut, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.

Prin urmare, există două feluri de dobânzi: dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei - denumită dobândă remuneratorie/fructe civile şi dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă - denumită dobândă penalizatoare/daune-interese pentru neexecutarea la termen/daune moratorii şi care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

În mod evident, despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, formată, în cazul contractului de împrumut, din capital + fructele civile.

Dobânda stabilită de intimată de 13,95% pe an reprezintă fructe civile, adică beneficiul primit de bancă ca urmare a acordării împrumutului, căci acesta este obiectul ei de activitate. Cum dobânda penalizatoare/moratorie are natura juridică a daunelor-interese, calculul ei se poate face şi asupra sumelor datorate cu titlu de dobânzi remuneratorii neplătite la termen. Interdicţia clauzei penale vizează calculul penalităţilor de întârziere asupra unor sume datorate cu acelaşi titlu, iar nu dobânzile moratorii care se calculează asupra sumelor de bani scadente şi neplătite la termen.

Dacă s-ar accepta ideea contrară, ar însemna că nu ar exista pentru client niciun fel de sancţiune pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de restituire a împrumutului (format din capital + fructe civile), or, o asemenea interpretare încalcă cele mai elementare principii de drept.

În concluzie, instanţa de fond a arătat că nu este abuzivă clauza prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit. 

Potrivit clauzei prevăzute la art. 3.9 din contract, banca îşi rezervă dreptul de a modifica comisioanele (în cazul opţiunilor 1 şi 2), rata dobânzii (în cazul opţiunilor 1 şi 2), inclusiv dobânda penalizatoare, menţionate în prezentul contract, din motive întemeiate, precum modificări legislative, modificări ale condiţiilor pieţei financiar – bancare, modificări ale costurilor surselor de finanţare proprii, etc.

Instanţa a reţinut faptul că până în momentul introducerii prezentei acţiuni banca nu a procedat la modificarea comisioanelor, a ratei dobânzii sau a dobânzii penalizatoare prevăzute în contract, astfel încât lipseşte interesului contestatorilor în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Doar în măsura în care se va proceda, efectiv, la modificarea comisioanelor sau a dobânzii, contestatorii ar putea solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei respective, instanţa urmând a verifica, în concret, care a fost motivul acestei modificări şi dacă această modificare era sau nu justificată sau dacă a fost abuzivă. 

Clauza prevăzută de art. 4.3 din contractul de credit prevede faptul că toate plăţile reprezentând rambursări în cadrul prezentei facilităţi se vor efectua în data de 25 a fiecărei luni, în valuta în care s-a acordat facilitatea, fără niciun fel de deducere sau reţinere aferentă vreunei compensări, creanţe, taxe sau impozite. 

Instanţa de fond a apreciat că se impune a se stabili în prealabil, dacă clauza contestată de către debitori face parte din obiectul principal al contractului, or vizează servicii conexe obligaţiei principale pentru a se clarifica prevederile legale aplicabile. În concret, se impune a se stabili dacă urmează a se analiza caracterul abuziv al respectivei clauze prin raportare la prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000 sau prin raportare la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

Sub acest aspect, s-a reţinut că prevederile art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE au fost transpus în dreptul intern prin art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de-a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de-o parte, şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe cale de consecinţă, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condiţiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.

Totodată, trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebeşte de contractul de împrumut (ce creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate şi a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera şi în privinţa acestora că au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici Legea nr.193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziţii de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă. În acest sens, CJUE a reţinut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare îl caracterizează.

Având în vedere cele indicate mai sus, precum şi statuările CJUE, instanţa apreciază că respectiva clauză contestată de către debitori are strânsă legătură cu acordarea creditului şi face parte din obiectul principal al contractului.

Instanţa de fond a mai arătat că se impune a se preciza însă că nici Legea 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, cu condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil a acesteia.

În speţă, instanţa de fond a apreciat că a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil  clauza de risc valutar.

Potrivit art. 1 din contract, creditul a fost acordat în Euro, convenindu-se ca ratele să fie achitate în valuta în care a fost acordat împrumutul (art. 4.3).

Din simpla lectura a contractului rezultă că această clauză a fost exprimată clar şi inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul şi în care trebuia restituit fiind indicată în mod expres prin contract. Totodată, nu se poate susţine că debitorii - contestatori nu aveau  pregătirea necesară pentru a înţelege riscurile pe care un credit în valută îl presupune.

Instanţa de fond a arătat că nu pot fi primite afirmaţiile contestatorilor în sensul că respectiva clauză constituie o clauză abuzivă întrucât ei, în calitate de consumatori, nu ar fi avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

Instanţa a apreciat că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ţine exclusiv de dorinţa împrumutatului, iar odată ce s-a contractat un credit într-o moneda străină, atât împrumutatul, cât şi banca pot suporta o serie de consecinţe negative rezultate din riscul valutar.

În speţă, moneda în care contestatorii au contractat creditul s-a apreciat, consumatorii fiind cei care au avut de suportat riscul valutar, însă evoluţia cursului valutar nu este influenţată de niciuna dintre părţile contractante.

Obligaţia băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condiţiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanţiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligaţie. Banca este un comerciant care urmăreşte să îşi „vândă” produsele,  neputându-i-se imputa faptul că nu a adus la cunoştinţa co-contractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.

În ceea ce priveşte stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF – RON la momentul semnării convenţiei şi denominarea în monedă naţională a plăţilor, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a principiului nominalismului monetar.

Instanţa de fond a arătat că potrivit art. 1578 Cod civil din anul 1865, aplicabil în cauză prin raportare la data încheierii contractului, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut, regula nominalismului fiind instituită de legiuitor.

Pe cale de consecinţa, având în vedere şi prevederile art.969 Cod civil, care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa nu poate interveni pentru a stabili o anumită rată a dobânzii într-un contract de credit sau pentru a modifica monedă în care a fost acordat creditul.

Referitor la prevederile Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, se constată că, într-adevăr, art.3 alin.1 consacră principiul plăţilor în monedă naţională între rezidenţi, însă alin.3 al aceluiaşi articol permite realizarea de „Operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al părţilor”. Astfel odată încheiata convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut un valută şi s-a convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, nu se mai pot invoca regulile care guvernează regimul valutar şi de la care contestatorii au înţeles să excepteze contractul pe care l-au încheiat cu banca.

De asemenea, conform clauzei prevăzute la art. 9.3 din contract, banca poate să transfere/noveze/delege oricărei persoane, în mod liber şi necondiţionat, drepturile şi obligaţiile sale ce decurg din prezentul contract, iar conform clauzei prevăzute la art. 9.4 din contract, drepturile şi obligaţiile împrumutatului nu pot fi cesionate, novate, transferate sau delegate niciunei terţe persoane, în niciun moment, fără acordul scris, anterior, dat de către bancă. 

Instanţa a reţinut faptul că nici aceste clauze contractuale nu sunt abuzive, părţile stabilind aceste dispoziţii în baza acordului lor de voinţă, potrivit art. 969 Cod civil din 1865, având în vedere totodată faptul că, în cazul băncii, ar fi vorba despre o cesiune de creanţă, în timp ce în cazul clientului ar fi vorba despre o cesiune de datorie, interzisă la acel moment de dispoziţiile legale în vigoare. Se ţine cont, de asemenea, de faptul că la momentul acordării împrumutului de către bancă, aceasta a avut în vedere anumite condiţii pe care trebuia să le îndeplinească clientul pentru a beneficia de facilitatea respectivă, persoana acestuia şi garanţiile oferite de către acesta fiind foarte importante pentru bancă, astfel încât este normal ca banca să-şi dea acordul înainte de transferarea drepturilor şi obligaţiilor împrumutatului către o altă persoană.

Instanţa nu poate reţine nici susţinerile contestatorilor referitoare la lipsa calităţii de creditor al intimatei X LTD, pentru lipsa notificării cesiunii de creanţă către debitorul cedat, având în vedere că din înscrisurile existente în dosarul de executare (f. 123-124) reiese faptul că cesiunea de creanţă le-a fost notificată contestatorilor prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind totodată înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (f. 126). Faptul că debitorii – contestatori nu s-au prezentat la poştă pentru a ridica recomandata, aceasta întorcându-se cu menţiunea „Avizat. Reavizat. Expirat termen păstrare. Aprobat înapoierea”  nu este un fapt imputabil intimatelor, care şi-au îndeplinit obligaţia de notificare.

Cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, instanţa a reţinut că acesta reiese din cuprinsul cererii de executare silită, în care se evidenţiază în mod clar sumele pentru care s-a solicitat executarea: 16.987,88 euro debit principal, 3.590,06 euro dobândă şi 1.280,13 euro penalităţi de întârziere, acestea reieşind din contractul de credit şi din actele depuse la dosar.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare silită, instanţa a constatat faptul că acestea au fost încuviinţate prin încheierea din data de 01.10.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului X Bucureşti în dosarul nr. X, nefiind necesară indicarea valorii nominale a acestora, cu atât mai mult cu cât această valoare poate creşte în cursul executării silite, în funcţie de actele de executare care se efectuează.

De asemenea, cu privire la onorariul executorului judecătoresc, instanţa a reţinut că acesta a fost stabilit prin raportare la dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. d din Legea nr. 188/2000 şi la pct. 3 lit. d din anexa Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, fiind justificat de actele întocmite în dosarul de executare nr. 601/2014.

Aspectul că executorul judecătoresc a inclus în onorariu şi taxa pe valoare adăugată nu este de natură să conducă la concluzia că onorariul stabilit depăşeşte limita legală, în condiţiile în care în sarcina sa exista obligaţia legală de a proceda astfel, fiind plătitor de TVA. A considera că onorariul executorului judecătoresc nu poate depăşi plafonul maxim legal nici în situaţia adunării taxei pe valoare adăugată ar implica consecinţa contrară interdicţiei generale a oricărei forme de discriminare impuse de Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. ca pentru un executor judecătoresc, plătitor de TVA, plafoanele maximale să aibă un cuantum diferit decât cele la care s-ar raporta un executor judecătoresc, căruia nu îi incumbă o astfel de obligaţie fiscală, în condiţiile în care cuantumul sumelor ce urmează a fi poprite ar fi egal. În lipsa unor norme derogatorii exprese, interpretarea textului legal prin care se stabilesc onorariile maximale trebuie să conducă, în condiţii identice, la aceleaşi consecinţe pentru toţi destinatarii lui, egalitatea în drepturi fiind consacrat ca drept fundamental de art. 16 din Constituţia României.

Astfel, onorariul executorului judecătoresc, în cuantum 7.717,76 lei se încadrează în limita prevăzută de lege, de 6.300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depăşeşte 100.000 lei din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite, astfel cum rezultă şi din încheierea nr. 601 din data de 12.11.2014 prin care au fost stabilite cheltuielile de executare silită.

În temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., faţă de soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa a obligat intimatele la plata către contestatori a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. 

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimata X SA, solicitând admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate în parte, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În motivare, apelanta-intimată a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că  nu este abuzivă clauza care prevede comisionul de acordare a creditului.

Astfel, potrivit art. 3.2. din Contractul de credit clientul a achitat Băncii raportat la valoarea creditului, un comision de 3.5% din valoarea totala a facilitaţii, comision care fiind plătit la data tragerii a fost dedus din suma facilitaţii.

Prin contestaţia la executare reclamanţii  au criticat în mod neîntemeiat clauza privitoare la comisionul de acordare a creditului, ignorând existenta unei categorii distincte de prestaţii desfăşurate de Bancă ale căror costuri aferente sunt acoperite exclusiv prin perceperea comisionului de acordare. Astfel, acest comision este perceput in urma analizei economico-financiare a situaţiei solicitanţilor de credit, acoperind costurile Băncii generate de analiza temeinica a dosarului reclamanţilor, de verificarea bonităţii acestora, de eventuale comisioane acordate unor intermediari, de punerea la dispoziţia reclamanţilor a graficelor de rambursare etc.

De altfel, obiectul verificărilor Băncii a fost însăși situaţia reclamanţilor, operaţiuni efectuate având consimţământul acestora si cu asumarea suportării costurilor aferente, in urma procesului prealabil de negociere.

Mai mult decât atât, solicită a se avea în vedere ca la data încheierii contractului Băncii nu îi era interzisa stabilirea comisionului de procesare in raport de valoarea creditului, acest aspect fiind stabilit prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din OUG nr. 50/2010), stabilindu-se ca pentru analiza dosarului se poate percepe un comision in suma fixă.

Aceasta prevedere legala înlătură susţinerile conform cărora apelanta-intimată avea obligaţia legala de a restitui comisionul de acordare a facilitaţii, existând pentru apelanta-intimată dreptul legal de a percepe acest tip de comision, fiind modificata doar modalitatea de percepere a acestuia.

Comisionul de acordare a facilitaţii este un comision perceput in baza contractului agreat de ambele părţi si de a cărui întindere reclamanţii au ştiut încă de la începutul acordării creditului. Acest comision de acordare a împrumutului, nu numai ca a fost prevăzut expres in cadrul contractului de credit, dar este singurul comision nefinanţat de către Banca. Acest comision de acordare a creditului este in mod expres prevăzut si in graficul de rambursare, iar suma ce a făcut obiectul comisionului de acordare a fost cunoscuta chiar înainte de acordarea creditului de către reclamanţi fiind in cuantum de 3,5 % din suma acordata cu titlul de credit. Contractul de credit a fost încheiat in anul 2008, iar transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori s-a făcut in anul 2010 prin O.U.G.  nr. 50 din 9 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, adică la 2 ani după încheierea contractului de credit.

Intimata a arătat că şi-a aliniat contractele de credit in anul 2010, după apariţia OUG 50/2010 la noile reglementari înţelegând să înlăture din contractele de credit, clauzele care contraveneau legislaţiei.

Reclamanţii au înţeles abia in anul 2014 sa conteste o clauza ca fiind abuziva, având in vedere legislaţia adoptata după încheierea contractului de credit. Astfel, raportat la momentul încheierii contractului de credit, clauza privind comisionul de acordare a facilitaţii nu este o clauza abuziva, nefiind interzisa de legislaţia în vigoare.  Mai mult decât atât, comisionul de acordare a facilitaţii a fost perceput doar in cazul acordării creditului, fiind singurul comision nefinanţat de către banca.

Prin urmare, argumentele reclamanţilor privind nelegalitatea acestui comision, din perspectiva caracterului inechitabil al acestuia, sunt înlăturate chiar prin dispoziţiile legale actuale care prevăd pentru banca posibilitatea de a percepe un comision de procesare, in special in condiţiile in care valoarea acestora a fost stabilita foarte clar in contract, fiind adusa la cunoştinţa clienţilor, reprezentând costurile băncii in analiza cererii de acordare a creditului. Astfel ca, in mod vădit este nejustificat si nedovedit dezechilibrul contractual la care se face referire.

Apreciază intimata că in speţa dedusa judecaţii nu sunt îndeplinite cerinţele instituite de prevederile art. 4-6 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauza contractuala sa poată fi calificata ca fiind abuziva.

Pentru ca un contractant sa poată invoca caracterul abuziv al unei clauze, trebuie sa-i fi fost refuzata, de către celalalt contractant, derularea procedurii negocierii, in cadrul căreia sa existe posibilitatea reala a consumatorului de a influenta natura respectivei clauze.

Legea nu detaliază procedura negocierii, însă dispoziţiile art. 5 sunt clare instituind o veritabila prezumţie irefragabila a negocierii contractului de credit, in sensul ca „in cazul contractelor standard preformulate, profesionistul are obligaţia sa remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune", ceea ce înseamnă ca instituţia bancara nu este ţinuta din oficiu, in cazul fiecărui contract de credit pe care îl încheie, să iniţieze ea procedura negocierii, de vreme ce negocierea este un proces de ajustare, de stabilire a unui acord necesar, doar in cazul apariţiei unor conflicte de interese.

 Cu privire la caracterul negociat al clauzelor în litigiu, învederează faptul că actele juridice încheiate între Bancă şi clienţii săi cuprind două secţiuni: condiţiile generale ce definesc cadrul juridic general al contractului de credit în conformitate cu normele legale în materie şi condiţiile speciale care se referă la obiectul şi preţul contractului de la caz la caz rezultate în urma negocierii directe cu clientul băncii.

In speţa, caracterul negociat al contractului de credit reiese de altfel din chiar conţinutul sau, respectiv din faptul semnării atât a contractului de credit compus din condiţii speciale si condiţii generale, cat si din semnarea ulterioara a graficului de rambursare, precum si din semnarea tuturor actelor adiţionale subsecvente încheierii contractului de credit.

De asemenea, clauza prevăzuta la art. 3.2 din contract nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, nici prin ea însăși, nici împreună cu alte prevederi din contract, iar în speţă nu au fost încălcate nici regulile privitoare la informarea clientului, care, de la bun început, a cunoscut şi a acceptat acest cost al contractului.

In ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de lege pentru determinarea caracterului abuziv al unor clauze, nici aceasta nu este îndeplinită în speţă, prevederile contractuale contestate de reclamanţi fiind tocmai cele care se referă la preţul contractului, preţ ale cărui elemente sunt clar definite şi uşor inteligibile, dobânda si comisionul de administrare reprezentând un element care constituie preţul serviciilor prestate de Banca prin contractul de credit încheiat cu clienţii, iar cuantumul şi natura acestora rezultau foarte clar din contract.

În consecinţa, elementele contractului au fost consimţite contractual de către părţile Contractului de credit, fără existenta unei constrângeri si s-a realizat potrivit principiului consfinţit de art. 969 cod civil: convenţiile legal făcute au putere de lege intre părţile contractante (aplicabile speţei având în vedere data încheierii Contractului de credit in discuţie).

Semnarea contractelor de credit, precum si a actelor adiţionale subsecvente de către reclamant denota lipsa unor obiecţii a acestora la acel moment, condiţiile unei pieţe libere a ofertei de astfel de servicii bancare putând îndrepta consumatorul către un alt operator de pe piaţa, daca oferta acelui operator ar fi fost mai avantajoasa, ceea ce denota ca la momentul semnării contractului, cu clauzele stipulate, nu a existat un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Solicită instanţei de apel sa constate ca prin Contractul de ipoteca a cărui investire cu formula executorie formează obiectul prezentului dosar, a fost constituit un drept de ipoteca ce însoțește si garantează o creanţa a cărei existenta, întindere si exigibilitate este reţinută printr-o hotărâre judecătoreasca ce are calitatea de titlu executoriu, respectiv prin hotărârea de confirmare a planului de reorganizare.

Pentru toate aspectele mai sus învederate, apelanta-intimată a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate în parte, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în sensul respingerii ca în tot ca neîntemeiată a contestaţiei la executare.

In probațiune,  intimata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 717 alin. 1 coroborat cu art. 466 din Codul de procedură civilă.

 Împotriva încheierii din X şi a sentinţei civile nr. X  a declarat apel intimata X LTD, solicitând admiterea apelului şi:

(1) Anularea încheierii din 09.04.2015, admiterea excepţiei nulităţii contestaţiei la executare ce formează obiectul dosarului nr. X şi anularea contestaţiei la executare, în temeiul art.196 coroborat cu art.715 (1) din NCPC;

(2) Anularea în parte a sentinţei civile nr. X şi, evocând fondul, respingerea în tot a contestaţia la executare formulata de către contestatorii X şi X, ca neîntemeiată.

În motivare, apelanta-intimată X a arătat că încheierea din X si Sentinţa civila nr. X pronunţate de Judecătoria Sectorului X Bucureşti,in dosarul nr.X, sunt netemeinice si nelegale, atât pe aspectul respingerii excepţiei nulităţii contestaţiei la executare, cat si pe aspectul anularii in parte a actelor de executare cu obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru fata de lipsa culpei sale procesuale, coroborata cu dispoziţiile procedurale privind restituirea taxei judiciare de timbru contestatorului in condiţiile art. 45 din OUG nr.80/2013.

In fapt, la 29.04.2014 apelantul creditor X, a solicitat BEJ X, executarea silita a titlului executoriu, respectiv contractul de credit X împotriva debitorilor X şi X, pentru suma de 21.858,09 euro, compusa conform extrasului de cont ataşat cererii de executare, din 16.987,88 euro - credit restant (principal), 3.590,06 euro - dobânda restanta si 1.280,13 euro - penalităţi calculate de Banca pana la data cesiunii.

Apelanta-pârâtă a arătat că la  primul termen de judecată,  respectiv la 15.01.2015, s-a prezentat contestatorul X care a depus o cerere de completare a contestaţiei la executare, pentru comunicarea acesteia acordându-se un termen pentru data de 09.04.2015.

Prin încheierea din 09.04.2015, atacabila odată cu fondul conform art.466 (4) NCPC, instanţa de fond prin greşita interpretare si aplicare a legii, a respins excepţia nulităţii, fata de aspectul ca, pana la primul termen de judecata din 15.01.2015, contestatorii au depus o cerere completatoare prin care au arătat motivele in fapt si in drept ale contestaţiei la executare, iar potrivit art.716(1) NCPC, în cazul contestaţiei la executare nu se aplica procedura de regularizare prevăzuta de art.200 NCPC.

Într-adevăr, conform art.716 (1) din NCPC procedura regularizării cererii de chemare in judecata prevăzuta de art.200 nu este aplicabila, însă raţiunea eliminării procedurii de verificare si regularizare este dictata de necesitatea soluţionării cu urgenta si cu precădere a contestaţiilor la executare, principiu încălcat in mod grav de către instanţa de fond, care a permis motivarea unei contestaţii la executare cu depăşirea termenului imperativ de 15 zile reglementat de art.714 NCPC.

In speţa, in pofida reglementarilor imperative privind termenele de formulare si motivare a unei contestaţii la executare conform art.714 NCPC, cu obligaţia imperativa a contestatorului de a respecta cerinţele de forma prevăzute pentru cererile de chemare in judecata conform art.715 coroborat cu art.194 NCPC, instanţa de fond a permis contestatorilor, in mod nejustificat, prin respingerea excepţiei nulităţii contestaţiei la executare, formularea si motivarea unei contestaţii la executare peste termenul de 15 zile, pentru considerente aflate in contradicţie totala cu intenţia legiuitorului privind procedura de soluţionare a contestaţiilor la executare.

Conform dispoziţiilor art.715 (1) din NCPC, „Contestaţiile se fac cu respectarea cerinţelor de forma prevăzute pentru cererile de chemare in judecata"

In temeiul art.194 din NCPC, cererea de chemare in judecata va cuprinde in mod imperativ sub sancţiunea nulităţii cererii de chemare in judecata conform art.196 din NCPC, obiectul si „arătarea motivelor in fapt si de drept pe care se întemeiază cererea"

Legiuitorul a reglementat prin noul Cod de procedura civila „motivele de fapt" si „motivele in drept" ca elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecată. Lipsa motivelor de fapt, dar si a celor in drept, împiedica atât instanţa de judecata, cat si intimata, sa realizeze o clarificare exacta a obiectului acţiunii si a cadrului procesual, respectiv o apărare corespunzătoare din partea intimatului, si trebuie sa conducă la anularea contestaţiei. Mai mult, contestatorii nu au depus nici un document (titlul executoriu, somaţie sau alte acte de executare) ci au denumit generic acţiunea ca fiind o contestaţie la executare, fără a formula in concret obiectul contestaţiei in conformitate cu art.711 din NCPC.

Fata de aceste considerente, solicită admiterea apelului, anularea încheierii din 09.04.2015 si admiterea excepţiei nulităţii contestaţiei la executare, cu consecinţa anularii contestaţiei la executare.

Cu privire la sentinţa civila nr.5027/07.05.2o15 Apelanta –pârâtă a arătat că este data de către instanţa de fond prin greşita interpretare si aplicare a legislaţiei aplicabile in materia consumatorului.

 La data de 08.10.2013 a fost încheiat contractul de cesiune conform căruia X S.A. („Cedent") a cesionat către X („Cesionarul") creanţa restanta pe care o deţinea împotriva contestatorilor împreuna cu orice drepturi, dobânzi sau alte beneficii, prezente sau viitoare, rezultate din Contractul de Credit nr.X identificat in sistemul informatic al băncii sub număr cont X.

Pentru opozabilitatea fata de terţi, inclusiv fata de debitorul cedat, in conformitate cu dispoziţiile art.71 din OUG 50/2010, art.1.578 si 1.579 din Noul Cod Civil, cesiunea de creanţa a fost notificata debitorului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire la adresa de domiciliu. Cesiunea de creanţa din 08.10.2013 a fost înregistrata la 10.10.2013 in Arhiva de Garantii Reale Mobiliare sub număr X, conform documentelor si extraselor ataşate de creditor la cererea de executare silita. Conform anexei la contractul de cesiune de creanțe din 08.10.2013, Creanţa este identificat după nume, cod numeric personal, cod de client (număr de identificare in sistemul informatic al băncii), felul contractului, moneda contractului, debitul restant cesionat in lei la cursul BNR din data cesiunii si componenta debitului restant la data cesiunii.

Întrucât contestatorii nu au răspuns demersurilor efectuate de creditorul cesionar in vederea soluţionării amiabila, acesta a solicitat executorului judecătoresc executarea silita a titlului executoriu contract de credit X.

Consideră apelanta –pârâtă că a anula parţial actele de executare silita efectuate in dosar de executare 601/2014, in ceea ce priveşte comisionul de acordare de 700 euro, in condiţiile in care acest comision nu se regăseşte in debitul restant ce formează obiectul dosarului de executare, afectează grav interesele creditorului cesionar si nu este conforma cu dispoziţiile procedurale ale executării silite.

Apelanta-pârâtă solicită a se avea în vedere toate înscrisurile aflate la dosarul de executare, de unde rezulta in mod evident faptul ca acest comision nu face parte din dosarul de executare si nu are legătura cu creditorul-cesionar.

În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de acordare a creditului, in virtutea unui așa zis caracter abuziv,  susţine că hotărârea instanţei de fond este dată cu greşita interpretare si aplicare a legii aplicabile in materie.

În opinia apelantei-pârâte,  nu este vorba de  nicio clauză abuzivă ci de refuzul contestatorilor de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale în termenul convenit prin contract deși au beneficiat de credit încă de la data contractului. Nu exista un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor contractante. Mai mult, dispoziţiile art.712(2) din NCPC, prin care legiuitorul a reglementat dreptul contestatorului ca  prin intermediul contestaţiei la executare se poată invoca motive de fapt si de drept privitoare la fondul dreptului cuprins in titlu executoriu daca sunt îndeplinite cumulativ doua condiţii: (1) titlul executoriu pus in executare silita nu este o hotărâre judecătoreasca sau arbitrala si (2) legea nu prevede in legătura cu acel titlu executoriu o cale specifica pentru desfiinţarea lui.

 In speţa, pentru constatarea existentei unor aşa zise clauze abuzive, contestatorii aveau la dispoziţie, in timpul derulării contractului de credit, la acţiuni specifice prin care sa solicite in contradictoriu cu Banca, nulitatea parţiala si/sau absoluta a titlului executoriu.

Contestatorii,  calitate de împrumutaţi, au beneficiat de un credit in valoare de 20.000 Euro pentru rambursarea integrala a creditelor de nevoi personale acordate de BCR, pe care si-au asumat obligaţia in solidar sa îl achite în 120 rate lunare. Contestatorii nu au invocat existenta vreunor clauze abuzive în timpul derulării contractului de credit, ci, numai după ce nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale de plata si a fost demarata executarea silita. Solicită a se avea în vedere ca, ultima plata efectuata de contestatori către Banca a fost înregistrata la 05.07.2012.

Toate costurile contractului de credit, inclusiv costul reprezentând comisionul de acordare, au fost cunoscute si acceptate de către contestatori la data contractul de credit. Fata de cuantumul debitului restant la data formulării cererii de executare silită, a cheltuielilor de executare efectuate in dosarul de executare, a lipsei plăţilor voluntare atât faţă de banca cât şi faţă de creditorul cesionar, aceasta contestaţie la executare formulata de debitori, nu are decât scop de şicana, fără o justificare a clauzelor abuzive.

Apelanta –pârâtă solicită anularea sentinţei apelate si in ceea ce priveşte obligarea sa la plata unor cheltuieli de judecata, si respingerea cererii contestatorilor de acordare a cheltuielilor de judecată faţă de lipsa culpei procesuale a societății apelante, coroborate cu art.45 din OUG nr.80/2013.

Consideră apelanta pârâtă că a formulat in mod corect cererea de executare silita si a respectat toate dispoziţiile procedural civile aplicabile in materia executării silite. Mai mult, cu privire la taxa judiciara de timbru, in situaţia in care contestaţia la executare este admisa, contestatorul își recuperează contravaloarea taxei judiciare achitate conform art.45 din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, ...(f) când contestaţia la executare a fost admisa, iar hotărârea a rămas definitiva;"

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 si urm, 711,716, 715,194,196 si urm NCPC.

In temeiul art. 223, alin. 3 NCPC solicita judecarea in lipsa.

In dovedire, apelanta –pârâtă a solicitat  administrarea probei cu înscrisuri.

Împotriva sentinţei civile nr. X au declarat apel contestatorii X şi X.

Apelanţii-contestatori au criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că nu se susţin constatările acesteia în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobândă, deoarece  dobânda astfel prevăzuta nu îndeplinește condiţiile prevăzute de lege,  aceasta nefiind exprimată sub forma unei marje fixe a băncii si o dobânda variabila - Euribor, la momentul acordării aceasta putând varia atât crescător cât şi descrescător în funcţie de variaţia indicelui Euribor, singurul element ce nu depinde de voinţa arbitrara a băncii.

In luna august 2008 indicele Euribor la 6 luni (agreat de banca in expresia dobânzii) era de 5,160% (aşa cum rezulta din tabelul anexat) ceea ce ne duce la concluzia ca marja fixa a băncii este de 1,3,95%- 5,16% = 8,79 %

Chiar daca banca nu a dovedit buna credinţa in relaţia cu împrumutaţii,  in anul 2008 a apărut OUG nr. 174/2008 care a intrat în vigoare la data de 27.12.2008 şi care obliga banca să facă acest lucru.

Din actele dosarului de fond rezulta ca  au solicitat băncii sa emită actul adiţional conform OUG nr. 50/2010 in formularea iniţial, arătând expres ca nu sunt de acord cu aprobarea tacita. Cu aceasta ocazie, banca le-a transmis un act adiţional care avea ca titular pe X si X, si care prevedea o dobânda variabila de 8,95% , format din Euribor 6 luni (1,03%) si Marja (7,27 %). precum si alte clauze adaptate noilor reglementari.

Considerând aceasta propunere corecta, au solicitat băncii sa completeze actul adiţional propus cu datele contestatorilor-apelanți si sa-l transmită pentru semnare.

La scurt timp, banca s-a răzgândit si a transmis pentru semnare un act adiţional care prevedea transformarea dobânzii variabile de 13,95 % in dobânda fixă, acesta nefiind acceptat. Din aceste comunicări ale băncii reiese însă informaţia ca daca s-ar fi dovedit buna credinţa, in septembrie 2010, dobânda perceputa de banca ar fi trebuit sa fie : marja băncii de 8,79 % plus Euribor de 1,03% adică, dobânda de 9,82% fata de dobânda perceputa de 13,95 % reprezintă cu 4,13 % mai mult, prejudiciul  suferit fiind evident.

Apelanţii-contestatori au mai arătat că la momentul semnării contractului de credit, banca era obligata să respecte  prevederile pct. 1 lit. p) din Anexa la Legea 193/2000, iar diferenţa plătit in plus fata de ceea ce prevedea legea pentru acesta dobânda,  ar fi trebuit calculata in cadrul expertizei pe care au solicitat-o la fond si care le-a fost refuzata.

Consideră  c apelanţii –contestatori că încă de la refuzul acestei probe,  instanţa îşi formase deja părerea cu privire la solicitările lor privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda.

Cu privire  motivarea instanţei că  dobânda ar fi fost negociata prin insasi faptul ca ar fi ales acest tip de credit,  in formular fiind prevăzute spre bifare încă două tipuri de dobândă,  apelanţii au arătat că acest aspect nu poate conduce la concluzia că dobânda a fost negociata.

De asemenea, susţinerea Băncii în sensul că nu s-a dovedit faptul că s-ar fi cerut negocierea clauzele şi banca ar fi refuzat aceasta negociere, contestatorii însuşindu-şi  prin semnătura si aşa zisele clauze abuzive, este contrazisa chiar de lege si confirmata si de jurisprudența in materie. Astfel conform art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte dovezi in acest sens. Astfel in cauza banca nu a promovat astfel de dovezi cu care sa dovedească ca clauza a fost negociata. Faptul ca noi au luat la cunoştinţa de cuantumul dobânzii si au optat pentru dobânda variabila, prin comparaţie cu celelalte doua rubrici marcate in formular cu nr 2 si 3, nu echivalează cu negocierea efectiva a clauzei a cărei nulitate se cere a se constata, in lipsa unei dovezi clare a băncii in acest sens.

În ceea ce priveşte susţinerea băncii cum ca dobânda si comisioanele fac parte din preţul contractului, astfel ca nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, aceasta este falsa întrucât legea stabileşte ca aceasta situaţie intervine numai când acea clauza care le determina este clară, neechivocă, exprimata intr-un limbaj uşor inteligibil.

Ori clauza referitoare la dobândă nu a fost prevăzută nici clar si nici neechivoc, 0 ea fiind profund abuziva si cauzatoare de pagube pentru împrumutaţi.

 In acesta privinţa jurisprudenței  instanţelor de judecată, apelanţii au arătat că aceasta contrazice susţinerile instanţei de fond, sens în care au menţionat Sentinţa nr. 51 din 1 februarie 2012, pronunţata de Tribunalul Dolj - Secţia X, in dosarul NR.  X.

Apelanţii contestatori au arătat că la momentul semnării contractului de credit, Banca era obligata să respecte prevederile pct. 1 lit. p) din Anexa la Legea 193/2000, reconfirmate prin art. 9 ind. 3 lit. g) din O.G. 21/1992, modificat prin O.U.G. 174/2008, conform căruia formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.

Astfel arată încă o data ca dobânda prevăzuta la art. 3.1 nu a fost clara, ea fiind abuziva si numai in favoarea băncii, iar în strânsă legătură cu această clauză se află clauza prevăzută la art. 3.9 care prevede că „Banca isi rezerva dreptul de a modifica comisioanele (in cazul opţiunilor 1 si 2), rata dobânzii ( in cazul opţiunilor 1 si 2) inclusiv dobânda penalizatoare, menţionate in prezentul contract, din motive întemeiate, precum modificări legislative, modificări ale condiţiilor pieţei financiar-bancare, modificări ale costurilor surselor de finanţare proprii,etc.”

Instanţa fondului  a reţinut faptul ca pana in momentul introducerii prezentei acţiuni banca nu a procedat la modificarea comisioanelor, a ratei dobânzii sau a dobânzii penalizatoare prevăzute in contract, astfel încât lipseşte interesul contestatorilor in constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Aceste susţineri nu sunt legale, întrucât banca nu şi-a respectat propriul angajament contractual de a modifica dobânda, dobânda penalizatore si DAE in funcţie de modificări legislative OUG 174/19/11.2008  si nici nu a respectat, la exprimarea dobânzii, dispoziţiile legale in vigoare ( O.G. nr. 21/92 si Legea nr. 193/2000)

Datorita faptului ca componenta variabila a dobânzii (EURIBOR) a scăzut constant de-a lungul timpului de la 5,16 %, la momentul semnării contractului in 2008 pana la 1,03%, in septembrie 2010, (după cum susţine banca in proiectul de contract de act adiţional trimis iniţial), atingând şi  in prezent cote subunitare de 0,048 %, dobânzile trebuiau scăzută.

Susţin apelanţii –contestatori că banca a calculat dobânzi si penalităţi in tot intervalul 2008 - 2013 cand a cesionat contractul, la sume cu mult mai mari decât cele stabilite de prevederile legale in vigoare in aceasta perioada, așa cum s-a arătat dovedind caracterul abuziv si mai mult ilegal al acestor fapte.

Tratând dobânda de 13,95% practic ca o dobânda fixă, aşa cum a propus-o si prin actul adiţional propus in anul 2010 , banca a încercat sa ascundă faptul ca prin efectul reglementarilor legale ar fi trebuit sa scadă substanţial dobânda curenta, dobânda penalizatoare si DAE, așa cum a propus-o iniţial prin oferta făcuta similar familiei Traistaru, şi care ar fi fost o ocazie ca banca sa dovedească buna credinţa si adaptare la modificările legislative, așa cum singura enunţa in cuprinsul art. 3.9.

Ceea ce Banca a propus  pentru un împrumut in euro era: dobânda curenta de 13,95 % ; dobânda penalizatore de 23,95 %; DAE de 16,60% în condiţiile in care dobânda EURIBOR era de 1.03 % aşa cum banca ne informase, ceea ce ne poate induce noţiunea de cămătărie.

În continuare apelanţii –contestatori au invocat jurisprudenţa  în materie a Tribunalului Bucureşti a Curţii de apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintetizând motivele pentru care instanţele au constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale în diverse speţe, considerând că aceste argumente sunt valabile şi în cazul clauzelor criticate din contractul de credit încheiat cu Banca intimată.

Au mai arătat apelanţii că modalitatea in care băncile si-au rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transforma contractul de credit intr-unul aleatoriu, diferenţa dintre aceste doua tipuri de contracte fiind tocmai cunoaşterea întinderii prestaţiilor părţilor la momentul încheierii  contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoaşterea factorului care determina modificarea.

Daca in cazul creditului cu dobânda fixa, partite, stabilind o rata unica a dobânzii anuale (sau mai multe rate fixe pentru anumite perioade de timp) si cunoscând in acelaşi timp suma creditului acordat, cunosc de la inceput intinderea exacta a prestaţiilor, in cazul creditului cu dobânda variabila suma totala de rambursat nu este cunoscuta la semnarea contractului, dar se determina in funcţia de evoluţia indicilor specificaţi in contract.

„Schimbările semnificative" ale pieţei care au intervenit in perioada 2007-2010 au afectat in mod aleatoriu, prin voinţa discreţionara a băncilor, o parte din convenţiile de credit. In cazul anumitor convenţii, prin voinţa exclusiva a băncilor care au invocat intervenirea schimbărilor semnificative, dobânda fixa a fost majorata, iar, ulterior, a fost transformata intr-o dobânda variabila.

Trebuie subliniat ca banca nu a ţinut cont la modificarea dobânzii acestor credite de menţiunea din convenţie cu privire la caracterul „fix" al dobânzii, majorarea ratei dobânzii afectând in mod aleatoriu atat convenţiile care prevedeau in mod expres faptul ca rata dobânzii este fixa, cat si cele care prezentau rata dobânzii printr-un procent p.a., fara specifica cuvântul „fixa".

Dreptul rezervat de banca prin inserarea clauzei respective nu este numai acela de a modifica dobânda, dar si dreptul de a stabili in mod discreţionar care sunt cazurile care justifica aceasta modificare, contractul numindu-le „schimbări semnificative ale pieţei financiare". Comunicarea despre care vorbeşte in continuare textul contractual nu se refera la comunicarea motivelor care au determinat majorarea dobânzii, ci la transmiterea noului nivel al dobânzii, moment in care acesta devine aplicabil.

Contractul de credit este un contract cu executare dintr-o data din perspectiva băncii si cu executare succesiva din perspectiva împrumutatului. Astfel, majorarea dobânzii apare ca modificarea costului unui serviciu pe care banca l-a prestat la momentul acordării creditului. Modificarea unilaterala ulterioara a preţului serviciului financiar nu se justifica, spre exemplu, prin creşterea costurilor refinantarii suportate de banca, argument des utilizat de finanţatori pentru a justifica majorările de dobânda. Costurile respective nu privesc si nu afectează creditele deja acordate, ci privesc activitatea curenta de creditare a băncii.

Consideră apelanţii contestatori că profitând de lipsa cunoştinţelor de specialitate ale consumatorilor si de încrederea acestora in instituţiile bancare, băncile au inserat in contractele de credit  clauza conform căreia îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii (calificata ca fiind fixa in convenţiile de credit) in cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetara.

Nu exista in convenţiile de credit o enumerare limitativa a unor situaţii concrete care ar putea  să fie considerate schimbări semnificative, acestea fiind circumscrise întotdeauna liberei aprecieri a anumitor bănci.

Împrumutatul nu se va putea opune in mod real majorării  dobânzii, în primul rând pentru ca nu știe cărui fapt i se datorează aceasta, iar in al doilea rând pentru ca opoziţia sa ar determina obligaţia sa de a rambursa tot creditul (de cele mai multe ori, imposibil de realizat).

Pe de alta parte, deși preţul banilor împrumutați a fost stabilit intr-un fel la semnarea contractului, „datorita" acestei clauze, împrumutatul se poate găsi in ipostaza de a plaţi un alt preț, mult mai mare decât cel cu care a fost de acord (proporţional cu prestaţia băncii) si pe care si-l permite.

Referitor la buna credinţă, apelanţii –contestatori au arătat  că  modificările ratelor dobânzii, atunci când acestea au intervenit, au fost exclusiv in sensul majorării, şi deci a supraindatorarii împrumutaţilor.

In plus, când schimbările semnificative au fost in sensul scăderii dobânzilor de referinţa, banca nu a modificat rata dobânzii in sensul diminuării acesteia, nefiind obligata in acest sens de contract.

 In cursul anilor 2009-2010 băncile au avut trei surse majore de reducere a propriilor costuri de finanţare: (i) indicii de referinţa de tipul Euribor/Libor/Robor au scăzut la cele mai mici valori din istorie, ajungând la valori sub-unitare; (ii) rezervele minime obligatorii au fost reduse de banca centrala cu cel puţin 3 puncte procentuale; (iii) dobânda de referinţa a băncii centrale s-a redus progresiv, ajungând in prezent la doar 2,5%.

Cu toate acestea, băncile nu au redus niciodată, proporţional cu reducerea indicilor de referinţa, costurile ereditarii clienţilor care s-au împrumutat in anii 2006-2008, ci, cel mult, au readus dobânda la nivelul iniţial.

Aşadar, băncile respective au considerat variabila dobânda doar atunci cand a fost vorba de o majorare, iar în condiţiile în care condiţiile pieţei ar fi permis scăderea ei, dobânda a fost considerata fixa ceea ce este si in cazul contractului lor de credit.

Apelanţii-contestatori au mia arătat că  aceste clauze referitoare la variaţia dobânzii contravin si art. 75 din Legea nr. 296/2004, care prevede un drept fundamental al consumatorilor, respectiv dreptul de a nu fi incluse in contracte decât „clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Contrar acestui principiu, convenţiile de credit conţin clauze ce fac necesara existenta unor cunoştinţe de stricta specialitate financiara (ex. indicii de referinţa ai pieţei monetare la care se refera definiţia schimbărilor semnificative, atunci când acesta exista). In plus, trebuie observat ca, si in situaţia in care consumatorul ar avea astfel de cunoştinţe, ar fi imposibil de determinat situaţiile obiective la care fac referire convenţiile de credit, întrucât acestea fac referire la elemente de apreciere subiectiva, care nu sunt lămurite in nici un fel (trimiterea are in vedere, in general indicii pieţei monetare, nefiind precizaţi, in concret care dintre aceşti indici ar prezenta relevanta pentru a putea fi exercitat dreptul de a modifica unilateral contractul).

Menţionează ca, in situaţii similare, s instanţele s-au pronunţat în sensul  considerării ca abuzive a clauzelor de modificare a dobânzii invocând condiţiile pieţei, statuând chiar caracterul aleatoriu al contractului in astfel de cazuri .

Clauzele din actele adiţionale la convenţiile de credit, din notificări sau din comunicările care au modificat rata dobânzii, precum si actele adiţionale care au modificat tipul dobânzii din fixa in variabila.

Cu privire la actele juridice subsecvente convenţiei de credit, nulitatea acestora poate fi fundamentata pe trei temeiuri:

Un prim temei îl reprezintă aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis. Astfel, constatarea nulităţii actelor juridice subsecvente convenţiei de credit este, in primul rând, consecinţa nulităţii clauzelor care permiteau modificarea unilaterala a contractelor de credit de către banca.

Un al doilea temei, subsidiar celui care preceda (urmând a fi analizat doar in ipoteza in care se trece peste argumentele anterioare cu privire la caracterul abuziv al clauzelor care permit modificarea unilaterala a dobânzii), este reprezentat de aplicarea principiului potrivit căruia contractele pot fi modificate doar prin acordul pârtilor, prevăzut in art. 969 alin. (2) din C. civ.

Un act juridic de modificare unilaterala in absenta schimbărilor semnificative ar fi lovit de nulitate, ca efect al nerespectarii principiului prevăzut de art. 969 alin. (2) C. civ. I (necesitatea existentei unui acord de voinţa pentru a modifica un contract).

Din situaţia de fapt rezulta ca, in concret, nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi in  prezenta unor schimbări semnificative (înţelese ca situaţii clar definite prin contract, cu I caracter obiectiv) la momentul actelor juridice subsecvente convenţiei de credit. In  consecinţa, aceste acte juridice nu respecta cerinţele art. 969 alin. (2) C.civ., fiind astfel lovite de nulitate.

Un al treilea temei, care se aplica numai pentru acele acte juridice subsecvente semnate de ambele parti, prin care dobânda este modificata, din dobânda fixa, devenind  variabila - este reprezentat de vicierea consimţământului pârtilor (art. 953 si urm. C. civ).

In concret, modul in care a acţionat banca poate fi calificat drept dol sau chiar violenta (sub forma violentei psihice), ceea ce atrage nulitatea actelor juridice menţionate.

Apelanţii-contestatori au mai arătat că şi in situaţia in care se va considera ca sunt valabile clauzele din convenţia de credit,  instanţele pot constata ca modificarea efectiva a dobânzii a fost abuziva, deoarece aceasta nu a avut o justificare economica reala.

Variaţiile dobânzii nu au ţinut cont de evoluţia pieţei monetare. Se poate observa din actele adiţionale sau notificările (in rarele cazuri unde acestea exista) prin care a fost modificata dobânda ca acestea nu precizează motivul modificării, ci reiau exprimarea generala din clauza contractuala care permite împrumutătorului sa ajusteze dobânda.

Astfel ca, argumentele pe care le-au prezentat anterior pentru nulitatea clauzei contractuale sunt cu atat mai mult aplicabile in cazul clauzelor actelor adiţionale sau a notificărilor de modificare a dobânzii.

Prin OUG nr. 174/2008 pentru modificarea si completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor(s-a clarificat distincţia intre dobânda fixa si dobânda variabila, stabilindu-se obligaţia împrumutătorilor de a menţiona in contract tipul de dobânda, respectiv fixa sau variabila, iar in cazul in care dobânda este variabila, independenta variabilității de voinţa creditorului si raportarea obligatorie la indicii de referinţa identificabili, publici.

Chiar daca anterior OUG nr. 174/2008, legile din domeniul creditelor de consum se limitau la reglementarea obligaţiei băncilor de a insera in contract posibilitatea variaţiei dobânzii, fara ca legea sa precizeze cum poate sa varieze aceasta, legislaţia specifica din domeniul bancar se completa cu regulile din legislaţia protecţiei consumatorilor, care obligau dintotdeauna  instituţiile de credit sa informeze in mod corect, complet si precis consumatorii, sa aplice clauzele contractuale cu buna-credinta, sa nu creeze o disproporţie a prestaţiilor si nici sa nu interpreteze dupa bunul plac clauzele contractuale.

În continuare apelanţii-contestatori  şi-au expus punctul de vedere cu privire la practica anumitor bănci arătând că propunerea băncii de a semna actul adiţional atacat se încadrează, astfel, in ipoteza prevăzuta de art. 9 lit. a) si c) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor in relaţia cu consumatorii, care prevede ca „pentru a aprecia daca o practica comerciala recurge la influenta nejustificata, se iau in considerare următoarele elemente: (…) a) momentul, locul desfăşurării, natura si/sau durata acesteia; c) exploatarea de către comerciant a unei situaţii nefericite sau a unei circumstanţe speciale, de o asemenea gravitate incat afectează raţionamentul consumatorului mediu si de care comerciantul este conştient, in scopul influenţării deciziei consumatorului cu privire la produs"

Reaua-credință a băncii este cu atât mai evidenta in condiţiile in care a impus trecerea la o dobânda variabila (in funcţie de EURIBOR) intr-un moment in care acesta atingea un minim istoric, astfel ca si-a asigurat in următorii ani o creştere a încasărilor.

Apelanţii-contestatori au mai arătat, referitor la calculul  dobânzii anuale raportat la o perioada de 360 de zile, că această ipoteză are in vedere clauza conform căreia perioada de calcul a dobânzii reprezintă numărul actual de zile raportat la un an de 360 de zile si clauza care stabileşte formula de calcul a dobânzii lunare, respectiv Soldul creditului x Rata dobânzii curente x numărul efectiv de zile intre scadente/360.

În opinia apelanţilor-contestatori, calcularea dobânzii lunare (stabilite la un anumit procent pe an) in funcţie de numărul actual de zile raportat la o perioada de 360 de zile, este o prevedere ilegala care duce la încasarea de către banca a unei dobânzi mai mari, in mod nedatorat, fapta ce poate fi calificat drept o infracţiune .

Ilegalitatea acestui calcul utilizat de Banca este demascata prin reglementarea si in România a formulei corecte, aplicate de băncile din UE (prin OUG 50/2010, art. 38 alin. 1 lit. b)), respectiv Soldul creditului x Rata datorata lunar de  împrumutat, prin care dobânda se reduce.

Cu privire la dobânda penalizatoare, apelanţii-contestatori au arătat  că art. 3.5 din contract  prevede că "dobânda" majorata/penalizatoare este de 10% peste dobânda curenta, fiind datorata in cazul in care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plata la scadenta.

Astfel, în opinia instanţei de fond contractul de credit este considerat un contract comercial datorita art. 56 din vechiul Cod Comercial, aceasta ajungând la concluzia că  dobânzii penalizatoare nu i se poate aplica Decizia nr. XI/24.10.2005 a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie, reţinându-se totodată că  părţile sunt libere sa stabilească, in convenţii, rata dobânzii, atât pentru acordarea unui împrumut, cat si pentru întârzierea la plata a unei obligaţii băneşti.

Apelanţii –contestatori criticat argumentele instanţei de fond conform cărora dobânda penalizatoare astfel cum este stabilita in contract de 10% peste dobânda curenta poate fi considerata drept daune interese sau daune moratorii, reprezentând  echivalentul prejudiciului pe care îl suferă Banca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei, susţinând că această interpretare este forţată şi părtinitoare în condiţiile în care dobânda penalizatoare este de 23,95 % în timp ce în anul 2010 dobânda EURIBOR a B.C.E era de 1,03% (septembrie), iar la nivelul anului 2013 era la 6 luni de 0,319%, iar in 2015 la 4 august era de 0,048%.

Contractul de credit bancar este supus normelor incluse in legislaţia civila privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobânda, cu câteva particularităţi.

Apelanţii au arătat  că potrivit art.1177 NCC, in privinţa contractelor încheiate cu consumatorii urmează sa se aplice legi speciale si in completarea prezentului Cod,  (aspect valabil si sub imperiul vechii reglementari), iar conform art. 56 C. com. „ Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toti contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor si de cazurile în care legea ar dispune altfel.”

În opinia apelanţilor-contestatori,  în speţă suntem chiar in cazul in care legea dispune altfel, iar în situaţia în care doctrina stabileşte supunerea acestui tip de contract cu precădere legii civile si legilor speciale referitoare la protecția consumatorilor atât in România cat si in Europa, contractul a fost considerat comercial pentru a nu intra in sfera de aplicaţie a Decizia nr. XI/24.10.2005 a I.C.C.J.

Aprecierea instanţei ca desfiinţarea acestei dobânzi ar fi incalca principiile de drept o consideră exagerata, pentru ca aplicarea Deciziei ar prevede reducerea acesteia la dobânda legala si nu la desfiinţarea ei.

În raporturile care „nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ", părţile pot conveni numai o rată a dobânzii care să nu depăşească dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, orice clauză contrară fiind nulă de drept.

În susţinerea acestor argumente, apelanţii au invocat  deciziile Camerelor de Comerţ ale Municipiului Bucureşti si Cluj (sentinţele X. X ale Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi hotărârile X şi X ale Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Cluj)  prin care s-a admis posibilitatea ca instanţa să micşoreze cuantumul clauzei penale atunci când aceasta este abuzivă. 

Prin Decizia nr. X din X, Secţiile unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deliberând asupra recursului în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea disp. art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din OG nr.9/2000 aprobată prin Lg. nr.356/2002, a stabilit că „nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere".

În opinia apelanţilor-contestatori, dreptul instanţei de a reduce clauzele penale pe care le consideră abuzive nu încalcă principiul autonomiei de voinţă a părţilor în încheierea de convenţii, ci ţine cont de împrejurarea că limitarea clauzei penale este, fără îndoială, în consonanţă cu reglementările actuale existente pe plan European care pun în valoare semnificaţia clauzei penale; în acest sens, sunt dispoziţiile art. 1231 Codul Civil Francez, Legile franceze din 10 ianuarie 1978 "Legea relativă la formaţia şi protecţia consumatorilor în domeniul câtorva operaţiuni de credit" şi "Legea privind protecţia consumatorilor de produse şi servicii", Convenţia Benelux privitoare la clauza penală adoptată la Haga la 26 noiembrie 1975, Rezoluţia Consiliului Europei relativă la clauzele penale în dreptul civil, adoptată in 1976 de către Consiliul Europei.

Soluţia europeană privind posibilitatea reducerii penalităţilor de către judecător chiar până la valoarea totală a debitului principal apare rezonabilă şi se întemeiază atât pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză cât şi pe corecta aplicare a legii civile, în contextul dreptului comunitar aplicabil.

Referitor la clauza privind riscul valutar prevăzută de art. 4.3 din contractul de credit,  apelanţii-contestatori au arătat că sunt nefondate argumentele instanţei de fond pe baza cărora a constata că aceasta nu are caracter abuziv, susţinând că regulile de drept comun se aplică şi în privinţa consimţământului şi în cazul creditului de consum, însă datorită specificului acestui contract, şi necesităţii protecţiei Consumatorului au fost instituite anumite reguli speciale, aplicabile numai acestui contract special.

Consumatorul are dreptul la informare şi consiliere. Corelativă acestui drept este obligaţia creditorului de informare si consiliere prin care se realizează protecția consumatorului de viciile de consimţământ. Această obligaţie este una precontractuală ce revine creditorului sau intermediarului de credite.

Consumatorul este privit ca având posibilităţi limitate de cunoaştere şi înţelegere a clauzelor, şi implicit a efectelor contractului de credit pentru consum ceea ce poate atrage o îndatorare excesivă pentru sine ca urmare a încheierii acestor contracte. Astfel, potrivit art. 1266 alin.1 C.civ. „contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor Altfel spus, raporturile juridice contractuale sunt expresia voinţei juridice a părţilor, a voinţei reale a acestora. Numai că uneori voinţa intrinsecă a părţilor nu este reflectată în mod fidel în clauzele contractuale. În cazul consumatorului, necunoaşterea sau/şi lipsa de experienţă pot să îl pună pe acesta în situaţia de a nu face alegeri raţionale, în deplină cunoştinţă de cauză.

Creditorul este obligat să informeze consumatorul asupra tuturor condiţiilor contractuale şi a tuturor angajamentelor reciproce ale părţilor. Obligaţia de consiliere se diferenţiază de obligaţia de informare, deoarece consilierea personalizează informaţiile din oferta prealabilă şi o adaptează nevoilor consumatorului. Cele două obligaţii sunt independente. Ori de câte ori s-a îndeplinit obligaţia de informare, nu se poate reţine şi executarea obligaţiei de consiliere, cea din urmă având ca rezultat conştientizarea consumatorului cu privire la efectele contractului pe care urmează a-l încheia.

 Consumatorul „profan" este cel protejat prin această obligaţie precontractuală. În măsura în care consumatorul este în măsură să cunoască, în afara îndeplinirii acestei obligaţii, riscurile aferente respectivului credit, riscuri la care se expune, obligaţia nu îşi mai găseşte justificarea. Practic, existenţa obligaţiei de consiliere în sarcina creditorului este condiţionată de lipsa de informaţii şi de competenţe a consumatorului în gestionarea utilă a propriilor interese prin încheierea contractului de credit de consum. Neîndeplinirea obligaţiilor de informare şi de consiliere înseamnă că respectivul consumator şi-a exprimat consimţământul fără a fi în cunoştinţă de cauză. Astfel, acest consimţământ este viciat, şi, cum legea impune cele două obligaţii în sarcina creditorului, ne aflăm pe tărâmul dolului prin reticenţă, viciu de consimţământ.

Potrivit dreptului comun, consumatorul are un drept de opţiune între a solicita declararea nulităţii relative sau despăgubiri pentru prejudiciul produs. Cum obligaţiile sunt situate în afara câmpului contractual propriu-zis (sunt precontractuale) repararea prejudiciului se poate face în baza angrenării răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă, pentru consumator, obligaţia de a proba întrunirea celor patru condiţii: existenţa prejudiciului, a vinovăţiei creditorului, a faptei creditorului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Apelanţii –contestatori au arătat că un împrumutat ar putea fi capabila sa prevadă evoluţia indicatorilor financiar-bancari, acesta fiind motivul pentru care au şi solicitat o expertiza de specialitate bancara care să stabilească dacă banca avea sau nu posibilitatea de a aprecia marja în care ar fi evaluat cursul leu-euro.

Cu privire la opozabilitatea cesiunii fata  către X, apelanţii  au arătat că aceasta nu se poate susţine in nici un fel, întrucât nu se poate aprecia  că  o scrisoare este primita  dacă aceasta a fost restituită datorita faptului ca  apelanţii au lipsit de la domiciliu ai mult timp.

 In legătură cu această notificare, este de reţinut şi că ea este făcută, de cele mai multe ori, de către cesionar, deoarece el este cel interesat. După cum ea este făcută de una sau cealaltă dintre părţi, ea produce efecte diferite: i. dacă ea este făcută de către cedent, debitorul cedat trebuie să execute prestaţia direct faţă de cesionar, opozabilitatea fiind realizată de la data comunicării notificării; ii. dacă notificarea este făcută de către cesionar, debitorul are dreptul de a-i pretinde acestuia să-i prezinte dovada scrisă a cesiunii, precum şi de a suspenda plata până la acestf moment [art. 1578 alin. (3) şi (4)]; până la comunicarea dovezii scrise a cesiunii de creanţă către debitor, notificarea nu produce efecte [art. 1578 alin. (5)]; iii.  înscrierea în arhiva electronică - în cazul cesiunii unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, art. 1579 noul Cod Civil, prevede că, faţă de terţi, opozabilitatea nu se realizează decât prin înscrierea cesiunii în arhiva electronică .

Prin în lipsa unei notificări a cesiunii, aceasta nu le este opozabilă chiar dacă a  fost înscrisă în arhiva electronică.

 Cu privire la onorariu executorului judecătoresc apelanţii-contestatori au arătat că acesta este excesiv  fata de operaţiunile desfăşurate.

In concluzie apelanţii contestatori au solicitat anularea sentinţei civile nr. 5027/07.05.2015 si trimiterea cauzei la rejudecare în fond în vederea administrării expertizelor solicitate si determinarea sumelor datorate în mod legal, iar în subsidiar, având in vedere si de susţinerea la fond,  constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art.3.1, 3.9, 3.5, 4.3, admiterea contestaţiei la executare sumele nominalizate nefiind certe lichide si exigibile.

Apelanţii-contestatori X şi X au depus întâmpinare la apelurile declarate de către intimatele X şi X:

1. Cu privire la comisionul de acordare, intimaţii-contestatori au arătat că este temeinic motivată  hotărârea instanţei de fond. În plus solicită să se constate ca susţinerea privind stabilirea comisionului de procesare în raport de valoarea contractului nu se justifica, fiind îndeplinite condiţiile stabilite atât de legislaţia interna privind protecţia consumatorului cat si de cea a UE.

Intimaţii au mai arătat că referirea la OUG nr. 50/20101 nu este pertinenta, întrucât în cazul contractului lor nu se aplică dispoziţiile acestui act normativ, făcându-se vorbire despre aceasta ordonanţa numai pentru evidenţia reaua credinţă a Băncii care ar fi vrut sa stabilească o marja a sa, in momentul in care partea variabila a dobânzii ajunsese la o cota foarte mica, rezultând o marjă a Băncii foarte mare.

Cu privire la dezechilibrul contractual, au arătat pe larg care au fost diferențele de dobânda percepute nelegal de către banca in defavoarea apelanţilor.

2. Cu privire la comisionul de administrare, intimaţii au arătat că susţinerile Băncii cu privire la acesta sunt neîntemeiate, pentru ca acesta nu exista, la punctul 3.3  arătându-se că acesta este 0(zero).

3. Cu privire la celelalte susţineri, intimaţii au arătat pe larg in fond, apel si precizări, ca acestea nu se susţin si mai mult sunt constate de mai multe instanţe ca fiind clauze abuzive cu motivări pentru fiecare din ele.

4. Cu privire la semnarea actelor adiţionale subsecvente care ar arăta lipsa de obiecţii al acel moment, intimaţii au arătat că, dimpotrivă, au refuzat un astfel de act adiţional care ar fi vrut sa consfințească, modul nelegal in care banca i-a  prejudiciat dea lungul timpului, aplicând o dobânda nemodificata , cu toate ca se angajase prin contract fiind obligat si de prevederile legale, sa o diminueze atunci când partea variabila scădea, așa cum a arătat-o, prin variaţia indicelui Euribor la 6 luni.

5. Cu privire la susţinerea prin care contractul de ipoteca care ar forma obiectul prezentului dosar a fost investit cu formula executorie, respectiv prin hotărârea de confirmare a planului de reorganizare,  intimaţii au arătat că nu ştiu la ce reorganizare si la ce contract se face referire, considerând că nu priveşte prezentul dosar,  motiv pentru care solicită respingerea apelului ca nefundat.

6.Cu privire la apelul depus de X, privind admiterea excepţiei nulităţii contestaţiei la executare, şi pe fond,  respingerea in tot a contestaţiei la executare,  intimaţii-contestatori au solicitat respingerea acestuia considerând, in privinţa excepţiei, ca motivarea instanţei este legala si temeinica.

Cu privire la judecata pe fond,  intimaţii-contestatori au arătat că prezentarea dovezii de returnare a comunicării cesiunii de creanţa la sediul creditorului, nu poate fi socotita o dovada a comunicării către ei şi nici o dovadă a relei credinţe întrucât au lipsit o perioadă mai lungă de acasă. Apreciază că dacă  apelanta –creditoare ar fi fost interesată aceasta ar fi retransmis comunicarea,  putând astfel să ia cunoştinţă despre cesiune .

 De asemenea publicarea cesiunii nu le este opozabila, aceasta fiind opozabilă doar terţilor.

Apelanţii-contestatori X şi X au depus precizări si completări la motivele de apel arătând următoarele :

I. Cu privire la constatarea clauzelor abuzive de la pct.3.1, 3.5 dobânda si dobânda penalizatoare si implicit DAE care se modifica in funcţie de dobânda:

a.  prin adresa nr. X, ANPC  le-a comunicat că se afla in posesia Hotărârii nr. X pronunţata de Tribunalul Bucureşti in dosarul nr. X prin care a fost admis recursul promovat de ANPC, iar sentinţa recurată a fost modificata in sensul că: „admite sesizarea ANPC , respinge cererea reconvenţionala, menţine procesul-verbal de constatare a contravenţiei, constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate in cuprinsul actului constatator, aplica sancţiunea amenzii contravenţionale in cuantum de 1000 lei intimatei si dispune eliminarea clauzelor contractuale ca fiind abuzive din cuprinsul contractului menţionat in cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenției. Irevocabila."

 b. In momentul acordării creditului banca era obligata sa exprime dobânda contractuala conf. Legii nr. 193/2000 pct.1 lit. p) „prevederile acestei litere nu se opun clauzei de indexare a preturilor, atât timp cat sunt  legale, cu condiţia ca metoda prin care preturile variază sa fie descrisa explicit."

Astfel dobânda era marja fixa + dobânda variabila Euribor, care in august 2008 era in valoare de 5,16% adică  13,95% = 8,79 + 5,16%.

 În data de 27.12.2008 banca era obligata sa emită un act adiţional, conf. Art.9 ind. b, lit. g) din O.G. 21/1992, modificata prin O.U.G. 174/2008, prin care sa arate noul nivel du dobânda ca fiind: marja fixa % + EURIBOR % = noua dobânda la data de 27.12.2008 adică: 8,79% + 2,971% = 11,76% (Anexează situaţia Euribor)

Faţă de dobânda practicata se remarca o majorare de:13,95 - 11,76 = 2,19%

La data de 27 iunie 2009 banca era obligata sa emită un nou act adiţional care sa prevadă noile dobânzi, adică: 8,79% +  1,313% = 10,10%. Faţă de dobânda practicata se remarca o dobânda majorata cu 3,85 %

La data de 27.12.2009 banca era obligata sa emită un act adiţional in care sa prevadă noua dobânda: 8,79% + 0,99% - 9,78%. Fata de dobânda practicata de 13,95 % , majorarea este de 4,17%.

La data de 27.06 .2010 banca era obligata sa emită un nou act adiţional care sa prevadă noua dobânda: 8,79% + 0,99% = 9,78%.Fata de dobânda practicata de 13,95 % ,majorarea este de 4,17 %

La fel si pentru luna decembrie 2010, Euribor era de 1,227% , pentru iunie 2011, Euribor era de 1,797 %, pentru decembrie 2011 Euribor era de 1,617 %, pentru 2012 cifrele erau de 0,926 % respectiv 0,316 %, iar pentru anul 2013 , dobânda Euribor era de 0,299 % respectiv 0,331 % .

Dovedindu-si încă o dată reaua-credinţă, banca a propus ca începând cu iunie 2010, dobânda variabila sa se transforme in dobânda fixa, adică 13,95 %, fapt ce a fost refuzat,  aşa cum s-a arătat si in motive.

Rezulta inca o data cu claritate, in lumina reglementarilor legale in vigoare, ca articolele din contract prevăd clauze abuziva ce trebuie anulate, atât cu privire la dobânda cat si dobânda penalizatoare, întrucât clauza penala este o convenţie accesorie care urmează soarta juridica a obligaţiei principale (accesorium sequitur principale).

Apelanta-intimată S.C. X S.A. a depus întâmpinare la apelul formulat de contestatorii-apelanţi X şi X împotriva sentinţei civile nr. X din data de X, pronunţate de Judecătoria Sectorului X Bucureşti, solicitând respingerea apelului formulat de contestatorii apelanţi şi obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimata pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de fond cu privire la aspectele atacate in cuprinsul apelului contestatorilor este legală si temeinica.

Intimata a reluat argumentele din cuprinsul apelului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale arătând că a pus la dispoziţia reclamanţilor un draft al contractului de credit pe care aceştia ulterior l-au semnat, astfel ca, au luat la cunoştinţa de modalitatea de stabilire a dobânzii, modalitate pe care au agreat-o la momentul semnării contractului de credit nr. X din data de X.

În opinia intimatei –pârâte caracterul  negociat al contractului de credit reiese de altfel din chiar conţinutul sau, respectiv din faptul semnării atât a contractului de credit compus din condiţii speciale si condiţii generale, cat si din semnarea ulterioara a graficului de rambursare, precum si din semnarea tuturor actelor adiţionale  subsecvente încheierii  contractului de credit. Totodată, prevederile contractuale nu îngrădesc in niciun mod posibilitatea Clienţilor de a solicita rezilierea Contractului, conform dispoziţiilor prevăzute la art. 1020 si art. 1021 din Codul Civil 2009, cu toate consecinţele ce decurg din exercitarea acestei opţiuni. O clauza abuziva este aceea care modifica echilibrul contractual, de cele mai multe ori, in mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Ori, in situaţia prezentului contract de credit, nu ne aflam intr-o astfel de situaţie, deoarece clauza face parte din chiar miezul obiectivului convenţiei de credit încheiate.

Prin dispoziţiile contractuale s-a urmărit impunerea cel puţin a unui nivel minim de conştientizare in sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obţine beneficii referitoare la preţ. Preţul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Legislaţia referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menita sa lărgească sfera leziunii, ca sancţiune a dreptului civil, transformând toţi consumatorii in incapabili.

Rata dobânzii este elementul cheie despre care Banca isi informează Clienţii de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurentei intre banei.

In consecinţa, modalitatea de determinare a acesteia nu poate fi analizata din perspectiva clauzelor abuzive, in acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţionala, cat mai ales prevederile comunitare. Pe de alta parte, modul general in care clauza a fost formulata nu este de natura sa conducă la idea lipsei bunei-credințe, având in vedere ca ea nu intervine decât in situaţii excepţionale (care in mod firesc nu au cum sa fie expres evidenţiate, dat fiind caracterul imprevizibil al unei asemenea situaţii).

Împrumutaţii au avut reprezentarea corecta a tuturor componentelor de cost ale creditului si ca,  de comun acord  a fost stabilita legea părţilor: contractul in forma in care a fost agreat, semnat iniţial.

Clauzele referitoare la dobânda au o redactare clara si inteligibila, fara utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci. Mai mult chiar, ele cuprind si sume sau procente exprimate matematic, in modul cel mai simplu si concis.

Posibilitatea împrumutatului de a influenta conţinutul clauzei referitoare la dobânda reiese si din faptul ca procentul fix de dobânda pentru primul an de creditare diferă de la un contract de credit la altul, ca urmare a negocierilor purtate intre părţi  (de exemplu intr-un contract este de 4,5%,  iar in alt contract este de 5.5%). Este evident ca acel debitor care a obţinut din partea băncii un nivel de numai 4,5% pentru rata dobânzii fixe in primul an a negociat mai bine decât cel care a obţinut 5.5% si ca aceasta dovedeşte efectivitatea negocierii. Astfel, clauza care da dreptul Băncii sa majoreze rata dobânzii nu poate fi considerata prin ea însăşi de natura a crea dezechilibru, de vreme ce, conform prevederii respective, majorarea dobânzii trebuie sa fie si este justificata si, mai mult, da naştere dreptului corelativ al Clientului de a termina Contractul de Credit daca apreciază ca acest lucru este oportun. Daca reclamanţii nu doreau aplicarea acestui mecanism de formare al dobânzii menţionat la art. 4 din contractul de credit si garanţie reala mobiliara ar fi trebuit sa opteze pentru un contract de credit cu o dobânda ce are un alt mecanism de calcul.

În continuare, intimata a invocat jurisprudenţa  Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Secţia X (Decizia nr. X pronunţata in dosar nr. X*) conform căreia„Clauzele referitoare la dobânzi si comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale si comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, in raport cu serviciul furnizat" iar aceste clauze au fost clar si inteligibil exprimate in cuprinsul contractului de credit Încheiat intre părţi.

Legea nr. 193/2000 menţionează ca este considerata abuziva modificarea unilaterala, pe baza unor motive care nu sunt precizate in contract, ori in situaţia de fata nu sunt îndeplinite aceste condiţii, întrucât modalitatea si condiţiile sunt expres prevăzute in contract si nici nu comporta discuţii, in sensul ca ar putea fi interpretative sau înşelătoare.

 Regulamentul BNR nr.3/2007 precizează că orice produs bancar este supus BNR, in vederea validării; normele interne ale băncilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail in interiorul băncii, in vederea tratării lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel II (implementate in dreptul bancar roman începând cu decembrie 2006), supuse aprobării prealabile a BNR .

Conform legii, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voinţa al părților respectiv, contractul este un summum al voinţelor si intereselor părților.

În opinia intimatei, clauzele inserate in contractul de credit încheiat intre părţi  nu sunt abuzive, fiind in deplina concordanta cu prevederilor Legii nr. 193/2000.

Având in vedere cele mai sus menţionate, solicita respingerea apelului formulat de contestatorii reclamanţi, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecate ocazionate cu prilejul prezentului litigiu.

În probațiune , intimata a solicitat  încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 471 alin. 5 din Codul de procedură civilă.

Apelanţii-contestatori X şi X au depus răspuns la întâmpinarea SC X SA.

În motivare, apelanţii-contestatori au arătat că sunt nefondate apărările Băncii –intimate întrucât clauzele referitoare la dobândă şi comisioane nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. De asemenea,  legea impunea băncii ca dobânda sa fie exprimata explicit  să fie legată de un indicator care sa nu depindă de propria voinţa însă Banca a ales sa nu respecte prevederile legilor romane si europene (Legea 193/2000 pct.1 litera f,  OG 21/1992 modificata prin OUG 174/2008, art. 9 ind. 3 litera g)

Chiar si intenţia Băncii de a exemplifica in favoarea sa Decizia X data in dosarul X  este nefondată, deoarece ea este trunchiata, situaţia lor fiind diferită de cea a speţei soluţionate prin această decizie.

Consideră apelanţii contestatori că argumentele lor invocate în susţinerea  caracterului abuziv al clauzelor criticate sunt similare celor stabilite in Decizia X pronunţată de I.C.C.J. Secţia X.

Cu privire la faptul ca se susţine ca ar fi semnat actele adiţionale propuse de Banca, aceasta susţinere este nefondata, întrucât aşa cum au arătat, nu au semnat actul adiţional propus de banca, pentru ca acesta ar fi vrut in anul 2010 sa consfințească abuzurile făcute pana atunci in dauna apelanţilor, prin transformarea dobânzii variabile in dobânda fixa.

Cu privire la faptul ca contractul nu ar conţine clauze abuzive pentru ca a fost avizat de BNR, așa cum ar invoca banca, consideră ca aceasta susţinere nu poate induce idea ca legislaţia specifica protecţiei consumatorului nu s-ar putea aplica, ci dimpotrivă, daca o astfel de aprobare a unui contract care include clauze abuzive prevăzute de legislaţie ar fi aprobat, aceasta înseamnă ca persoanele care au făcut asemenea avizări, sunt solidar răspunzătoare cu banca.

În continuare apelanţii şi-au completat argumentele cu privire la caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din contractul de credit, arătând că în  niciuna dintre clauzele contractuale nu se prevede că perceperea ratelor se face după un curs majorat, faţă de cel de la data acordării creditului, deşi în realitate ratele au fost percepute de bancă prin raportare la cursul valutar EUR/leu, de la data plăţii efective a acesteia, curs majorat faţă de cel existent la momentul încheierii contractului, astfel că în acest mod, neexistând o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de hipervalorizare a monedei EUR, apelanţii au achitat fiecare rată lunară la cursul de schimb leu/EUR, valabil la data de 25 a fiecărei luni şi diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar, diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul nostru, cu efectul obţinerii unor foloase de către bancă, fără contraprestaţie din partea acesteia.

Astfel, în cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid prin Hotărârea din 03.06.2010 CEJ consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de Directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În cauza Salvat Editores S A v Jose M. Sanchez Alcon Prades, C 241/98 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract, această putere încadrându-se în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care făcând parte din ordinea publică economică depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

Clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanţii având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractului de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la contractul tipizat, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor şi din acest punct de vedere a existat o poziţie de inegalitate a părţilor în vederea asigurării angajării în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, banca având o poziţie dominantă în raport cu consumatorul şi implicit cu privire la îndatorarea şi suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În cauza C-26/13 Kasler vs Ungaria, CJUE  s-a pronunţat în sensul că „obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat într-o monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care îl caracterizează; o astfel de clauză în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti în cadrul ratelor împrumutului sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie" al cărei caracter adecvat, în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuată de împrumutător sa nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art.4 alin.2 din Directiva 93/13.”

Acest articol din Directivă trebuie interpretat în sensul că în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică ea să fie inteligibilă din punct de vedere juridic şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative Ia care se expune prin încheierea contractului.

Intre părţi nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condiţiile în care pe parcursul derulării contractului reclamanţi am achitat suplimentar băncii sume apreciabile de bani, decurgând din variaţia cursului de schimb CEURRON, calculate atât asupra debitului principal cât şi a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea noastră, neexistând o contraprestaţie a băncii pentru sumele încasate în plus.

După cum a statuat C.J.U.E. în aceeaşi cauză C26 Kasler vs Ungaria, paragraful 85 art.6 alin.1 din Directiva 93/13, trebuie interpretat în sensul că în situaţia în care un contract nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra apelanţilor a riscului generat de hipervalorizarea EUR, este contrară dispoziţiilor legale întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la punerea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu am avut posibilitatea să anticipam o creştere accelerată a cursului de schimb şi în consecinţă să ne asumam în cunoştinţă de cauză, riscul valutar.

Conform art. 75 şi art. 76 din Legea nr.296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, art.77 prevăzând că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Norma BNR nr.17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

Conform disp.art966-970 Cod civil, în vigoare la momentul încheierii contractului între părţi, părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşteri valorii EUR faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar apelanţii nu au avut cunoştinţele de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de euro, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea euro deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei părţilor de la momentul încheierii contractului.

Sunt incidente totodată disp. art 1578 Cod civil în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut şi care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract şi că întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Solicită ca luând in considerare dispoziţiilor legale, respectiv art.4 din Legea nr. 193/200, art. 75, 76, 77 din Legea nr.296/2004, art.966 - 970 Cod civil, precum si susţinerile contestatorilor de la fond, să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar EUR/LEU la valoarea de 3,5330 lei/Eur, existenta la momentul semnării contractului şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a monedei euro, de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, urmând ca banca să ne restituie sumele plătite în plus de acesta.

In acest sens s-a pronunţat definitiv si Tribunalul Gorj, Secţia X, Decizia nr. X,precum si mai multe instanţe de judecata.

Solicita de asemenea, in măsura in care se vor constata clauzele ca fiind abuzive, deci de nulitate absoluta, să se dispună restituirea sumelor solicitate si primite abuziv de către banca precum si a tuturor sumelor accesorii referitoare la acestea si aplicarea asupra acestor sume a dobânzii legale datorate, din momentul admiterii si pana la restituirea lor, inclusiv asupra clauzei 3.2, care a fost deja stabilita de instanţa fondului ca fiind abuziva.

Prin încheierea din data de  21.12.2015  Tribunalul Bucureşti - Secţia X a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza spre competentă soluţionare, Secţiei a X a Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia X, cauza a fost înregistrată la data de X, sub nr.X*.

 La data de 20.02.2016, apelanţii-contestatori au formulat următoarele precizări:

1. Prin cererea de apel solicită să se dispună anularea în parte a Sentinţei civile nr. X din X şi retrimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În formularea acestei cereri,  apelanţii au arătat că au în vedere faptul că prima instanţă nu a soluţionat toate cererile apelanţilor, privind lipsa de opozabilitate faţă de ei, a titlului creditoarei cesionare X, încheiat fără respectarea prevederilor art. 1578 noul Cod civil, lipsind solicitarea acordului reclamanţilor în calitatea de debitori pentru acceptarea cesiunii şi cea de anulare a încheierii instanţei executorii de încuviinţare a executării silite.

Totodată prima instanţă nu a lămurit prin hotărârea pronunţată, principalul aspect care a constituit unul dintre motivele principale ale contestației de lămurire a titlului executoriu privind câtimea creanţei, care nu este una certă.

În ce priveşte nulitatea actelor de executare silită, prima instanţa nu a observat că cererea de executare silită a fost formulată de o persoană care nu avea calitate de împuternicit la dată depunerii cererii.

2. În opinia apelanţilor-contestatori, prima instanţa a interpretat greşit dispoziţiile legii şi ale contractului de credit nr. 70373408/29.06.2008 privitor la clauzele calculului dobânzilor şi ale celor penalizatoare.

Privitor la câtimea creanţei, apelanţii-contestatori au arătat că  au în vedere faptul că prin somaţia din data de X in dosarul de executare nr. X, din data de X, 2014, X le-a solicitat să-i achite suma de 21858,07 EUR, iar din actele de executare silită reiese suma de 18114,84 EUR cu 2463,1 mai puţin decât cea din somaţie. Pe acest aspect, depun la dosarul cauzei somaţia din data de 12.11.2014 si scadenţarele emise de banca din care reiese că datorează mai puţin cu 2463,1 EUR decât suma pentru care s-a pornit executarea silită. Acest aspect reiese şi din  scadenţarul  băncii privind plăţile, pe care îl depun la dosarul cauzei.

Pornind de la principiile şi reglementările care guvernează contractul, rata dobânzii trebuia să fie pe perioada contractuală între 13,95% pentru anul 2008, iar după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008 să scadă la 11,76% pentru sfârşitul anului 2008, iar apoi, această trebuia să ajungă la 10,10% după anul 2009. Din modul de calcul al dobânzii de către banca pana la momentul cesiunii, reiese că nu aveam o creanţă certă privind câtimea ei. Având în vedere aceste aspecte, solicită că în susţinerea apelului admiterea probei cu înscrisuri noi şi proba cu expertiză contabilă, pentru a putea stabili câtimea creanţei datorate.

Pentru proba cu expertiză contabilă, propune ca obiective, stabilirea sumei restante la plata creditului şi a dobânzilor datorate, calculate până la data cesionarii creanţei.

Analizând sentinţa apelată în raport de motivele invocate de apelanţii – contestatori X şi X, tribunalul constată că apelul este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente : 

Apelanţii-contestatori au criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că nu se susţin constatările acesteia în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobândă, deoarece  dobânda astfel prevăzuta nu îndeplinește condiţiile prevăzute de lege,  nefiind exprimată sub forma unei marje fixe a băncii si o dobânda variabila - Euribor, la momentul acordării aceasta putând varia atât crescător cât şi descrescător, în funcţie de  variaţia indicelui Euribor, singurul element ce nu depinde de voinţa arbitrară a băncii.

Tribunalul va respinge ca neîntemeiată această critică a apelanţilor, întrucât în contractul de credit s-a prevăzut o rată a dobânzii de 13,95 % pe an, până la notificarea ulterioară din partea băncii, nefiind prevăzută în contract o formulă a  dobânzii compusă dintr-o  marja fixă şi indicele de variaţie Euribor.

Contrar susţinerilor apelanţilor, nu există nicio clauză contractuală care să prevadă variaţi dobânzii în funcţie de Euribor la 6 luni, iar  prevederile OUG nr. 174/2008 care a intrat în vigoare la data de 27.12.2008, deci ulterior încheierii contractului de credit, nu sunt aplicabile contractului de credit în discuţie,  întrucât actul normativ menţionat nu cuprinde prevederi în sensul aplicării lui retroactive.

Din corespondenţa electronică purtată între contestatorul-apelant şi reprezentantul intimatei, rezultă că în data de X, contestatorul – apelant, X, a primit un  proiect de act adiţional la contractul de credit pe numele altor persoane. Sesizând acest aspect, contestatorul a solicitat transmiterea unui act adiţional, corect.

Ulterior, prin corespondenţa purtată  la data de 6 octombrie 2010, contestatorul- apelant a recunoscut că a primit un draft al actului adiţional,  solicitând pregătirea propunerii de act adiţional completat cu datele contractului, în vederea ridicării de la sediul băncii.

Susţinerea apelanţilor  că banca le-a comunicat  un act adiţional pe numele altor persoane şi, considerând aceasta propunere corecta, au solicitat băncii sa completeze actul adiţional propus cu datele lor şi să-l trimită spre semnare,  nu poate fi primită, deoarece este contrazisă de corespondenţa electronică mai sus menţionată.

 Aşa cum rezultă din această corespondenţă, apelantul-contestator a sesizat că actul adiţional trimis iniţial de bancă este pe numele altei persoane, motiv pentru care a solicitat trimiterea actului adiţional corect.

Abia după comunicarea draft-ului actului adiţional la contractul de credit încheiat de apelanţi, contestatorul-apelant  a solicitat emiterea actului adiţional completat cu datele contractului său de credit, neputându-se susţine că a avut în vedere datele din actul adiţional emis greşi pe numele X şi X.

Apelanţii au mai arătat că banca a transmis pentru semnare un act adiţional care prevedea transformarea dobânzii variabile de 13,95 % in dobânda fixă, acesta nefiind acceptat.

Or, în condiţiile în care  pârâta a menţinut dobânda de 13,95 % şi după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010, nu există niciun dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, decurgând din clauza stipulată la art. 3.1 din contractul de credit, întrucât la data încheierii contractului,  contestatorii apelanţi au cunoscut şi au acceptat această dobândă, evaluarea consecinţelor economice ale acceptării unei astfel de clauze fiind  făcută în raport de această dobândă.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în cauza C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), Curtea de Justiție a  Uniunii Europene a reținut că pentru a ști dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a stabilit că,  pentru a ști dacă dezechilibrul este creat „în contradicție cu cerința de bună credință”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

În speţă, contractul de credit nu-i plasează pe apelanţii-contestatori într o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare, respective art. 969 C. civ. de la 1864 care consacră principiul forţei obligatorii a convenţiilor legal făcute între părţile contractante în condiţiile în care care, conform susţinerilor reclamanţilor, banca a menţinut pe perioada derulării contractului o dobândă de 13,95 %, cuantumul acesteia  fiind cunoscută şio acceptat încă de la momentul încheierii contractului.

În opinia tribunalului nu există nicio raţiune pentru care in septembrie 2010, banca ar fi trebuit să perceapă o dobânda compusă din marja băncii de 8,79 % plus Euribor de 1,03% adică, dobânda de 9,82% fata de dobânda menţionată în contract de 13,95 %, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada încheierii unui act adiţional la contract prin care părţile să fi convenit modificarea dobânzii în acest sens şi nici emiterea unui act adiţional în baza prevederilor OUG nr. 50/2010, cu privire la care să fi operat acceptarea tacită.

Apelanţii-contestatori au mai arătat că la momentul semnării contractului de credit, banca era obligata să respecte prevederile pct. 1 lit. p) din Anexa la Legea 193/2000, iar diferenţa plătită in plus fata de ceea ce prevedea legea pentru acesta dobânda,  ar fi trebuit calculata in cadrul expertizei pe care au solicitat-o la fond si care le-a fost refuzata.

Potrivit pct. 1 lit. p) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive clauzele contractuale care prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit.

Aceste prevederi legale nu sunt plicabile în ceea ce priveşte clauza 3.1 referitoare la dobânda creditului, întrucât nu se referă contractele încheiate între consumatori şi comercianţi privind alte bunuri şi servicii decât cele bancare.

În plus, apelanţii-contestatori nu au depus la dosar nicio dovadă a notificării primate din partea băncii prin care să li se aducă la cunoştinţă majorarea  dobânzii curente stabilite initial prin contract.

Este adevărată susţinerea apelanţilor contestatori că opţiunea lor pentru un anumit tip de dobândă (în speţă dobânda standard) nu echivalează cu negocierea acestei clauze şi că banca intimată nu a făcut dovada caracterului negociat al acestei clauze, astfel cum impun prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, .

Cu toate acestea, îndeplinirea doar a condiţiei nenegocierii clauzei 3.1 din contractul de credit,  fără a fi dovedită îndeplinirea şi a celorlalte două condiţii care se desprind din prevederile art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv existenţa uni dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor şi reaua-credinţă a băncii, nu poate conduce la constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. 

Apelanţii-contestatori au nai arătat că la momentul semnării contractului de credit, Banca era obligata să respecte prevederile pct. 1 lit. p) din Anexa la Legea 193/2000, reconfirmate prin art. 9 ind. 3 lit. g) din O.G. 21/1992, modificat prin O.U.G. 174/2008, conform căruia formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.

Tribunalul nu poate primi aceste susţineri, pentru motivele mai sus arătate în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor pct. 1 lit. p) din Anexa la Legea 193/2000, iar în ceea ce priveşte art. 9 ind. 3 lit. g) din O.G. 21/1992, modificat prin O.U.G. 174/2008, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă, întrucât nu erau în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Este adevărat că art. 3.1 este în strânsă legătură clauza prevăzută la art. 3.9 din contract care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele, însă în condiţiile în care nu s-a făcut dovada unei notificări a reclamanţilor de către bancă în sensul modificării dobânzii şi comisioanelor până la data declarării scadenţei anticipate a creditului, constatarea caracterului abuziv a acestor clauze este lipsită de interes, deoarece, ulterior acestui moment, clauza în discuţie nu mai produce nici un efect, contactul de credit fiind desfiinţat.

Este neîntemeiată apărarea apelanţilor-contestatori conform căreia,  componenta variabila a dobânzii (EURIBOR) a scăzut constant de-a lungul timpului de la 5,16 %, la momentul semnării contractului in 2008, pana la 1,03%, in septembrie 2010, motiv pentru care dobânda trebuia scăzută, deoarece prin contractul de credit nu s-a prevăzut o formulă a dobânzii curente compusă dintr-o marjă fixă şi indicele  de variaţie Euribor, iar în art. 3.9 din contractul de credit s-a prevăzut doar dreptul, nu şi obligaţia băncii de a modifica dobânda curentă.

În plus, apelanţii-contestatori au susţinut că banca a tratat dobânda de 13,95% ca o dobânda fixă, aşa cum a propus-o si prin actul adiţional din 2010, de unde rezultă  că banca nu a procedat pe parcursul derulării contractului de credit la  o modificare a dobânzii curente cunoscute şi acceptate de împrumutat.

 Cât priveşte  jurisprudenţa  Tribunalului Bucureşti a Curţii de apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia protecţiei consumatorului, aceasta nu constituie izvor de drept pentru a fi aplicabilă în speţă, caracterul abuziv al clauzelor contractuale analizându-se pentru fiecare contract în parte,  în raport de prevederile legii aplicabile la momentul încheierii lui.

Tribunalul poate primi susţinerea apelanţilor în sensul că rezervându-şi dreptul de a modifica rata dobânzii, banca a transformat contractul de credit intr-unul aleatoriu, deoarece apelanţii au cunoscut cuantumul dobânzii curente încă de la încheierea contractului de credit, iar acesta nu s-a modificat până la data declarării creditului scadent anticipat, clauza nemaiputând produce efecte pentru viitor, în condiţiile desfiinţării contractului.

În atare împrejurare, nu se poate vorbi de un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul  consumatorilor, întrucât întinderea obligaţiilor lor de plată cunoscută de apelanţi la data încheierii contractului de credit a fost menţinută pe toată perioada derulării contractului, până la data declarării scadenţei anticipate a creditului.

Cât priveşte scadenţarele depuse în dosarul de apel, acestea dovedesc faptul că valoarea dobânzii a fost diminuată în anul 2012, comparativ cu anul 2011. Cât priveşte scadenţarul emis la data de 26 10.2008,  acesta nu este însuşit şi nici nu s-a făcut dovada că emană de la banca-intimată, nefiindu-i opozabil, iar în lipsa altor probe cu care să se coroboreze, şi având în vedere susţinerea apelanţilor că banca a tratat dobânda curentă stabilită prin contract ca fiind una fixă,  acest scadenţar nu face dovada că intimata a majorat dobânda curentă pe parcursul derulării contractului.

Având în vedere aceste aspecte, tribunalul va respinge ca neîntemeiate toate argumentele invocate de către apelanţii-contestatori în susţinerea existenţei dezechilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor-apelanţi şi a relei credinţe a băncii-intimate.

Apelanţii au susţinut în continuare nulitatea actelor juridice subsecvente convenţiei de credit,  raportat la trei temeiuri de drept :  aplicarea principiului  resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis;  aplicarea principiului potrivit căruia contractele pot fi modificate doar prin acordul pârtilor, prevăzut in art. 969 alin. (2) din C. civ.; vicierea consimţământului părţilor (art. 953 si urm. C. civ).

Tribunalul nu poate reţine aceste argumente ale apelanţilor, întrucât, prin acţiunea formulată,  aceştia nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere care să privească nulitatea  actelor juridice subsecvente convenţiei de credit, or potrivit art. 478 alin 3 C. proc. civ. în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Pe de altă parte, apelanţii nu au individualizat actele subsecvente contractului de credit a căror nulitate o invocă, iar la dosar nu a fost depusă nicio notificare a băncii referitoare la modificarea dobânzii şi niciun act adiţional prin care să se fi modificat clauzele contractului de credit.

Cum apelanţii-contestatori nu au dovedit că banca a variat dobânda în sensul majorării sale peste valoarea de 13,95 %, stabilită iniţial prin contractul de credit,  tribunalul va respinge ca neîntemeiate susţinerile acestora că modificarea dobânzii a fost făcută fără a se avea în vedere  evoluţia pieţei monetare.

Din corespondenţa purtată de către apelant cu reprezentantul băncii, rezultă că într-adevăr acestuia i s-a propus semnarea unui act adiţional, însă  acesta şi-a exprimat expres refuzul acceptării tacite a unui asemenea act, or din probatoriul administrat în cauză nu reiese că banca ar fi modificat clauzele contractului de credit în baza unui act adiţional neînsuşit de împrumutat.

În atare situaţie, şi dat fiind faptul că apelanţii –contestatori au cunoscut şi acceptat  încheierea contractului de credit cu o dobândă standard variabilă de 13,95 %, nu poate fi reţinută în cauză incidenţa  art. 9 lit. a) si c) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor in relaţia cu consumatorii.

Conform prevederilor art. 9 lit. a ) şi c) din Legea nr. 363/2007 „Pentru a determina dacă o practică comercială recurge la hărţuire, constrângere, inclusiv la forţa fizică sau la influenţa nejustificată, se iau în considerare următoarele elemente: a) momentul, locul desfăşurării, natura şi/sau durata acesteia; c) exploatarea de către comerciant a unei situaţii nefericite sau a unei circumstanţe speciale, de o asemenea gravitate încât afectează raţionamentul consumatorului mediu şi de care comerciantul este conştient, în scopul influenţării deciziei consumatorului cu privire la produs.”

În prezenta cauză, apelanţii-contestatori nu au probat că faţă de momentul locul încheierii contractului de credit natura şi durata acestuia şi faţă de circumstanţele în care a fost încheiat contractul de credit, banca a recurs la practici comerciale incorecte pentru a-i determina pe apelanţi să contracteze creditul, cu atât mai mult cu cât  intimata nu deţine monopolul pe piaţa  serviciilor financiar-bancare, iar împrumutul a fost luat de apelanţi pentru rambursarea altui credit contractata de la BCR.

Apelanţii-contestatori au mai arătat, referitor la calculul dobânzii anuale raportat la o perioada de 360 de zile,  că este o prevedere ilegala care duce la încasarea de către banca a unei dobânzi mai mari, in mod nedatorat,  fapt demascat prin  impunerea formulei corecte, aplicate de băncile din UE, prin art. 38 din OUG 50/2010.

Tribunalul nu poate primi aceste critici ale apelanţilor –contestatori, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu au  solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 3.6 din contractul de credit care prevede formula de calcul a dobânzii percepute lunar, iar aşa cum s-a arătat anterior, conform art. 478 alin. 3 C. proc. civ. în apel nu pot fi formulate pretenţii noi. 

Tribunalul va respinge ca neîntemeiate şi criticile apelanţilor-contestatori cu la soluţia instanţei de fond cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.5 din contractul de credit referitoare dobânda majorata/penalizatoare de 10% peste dobânda curenta, deoarece instanţa de fond a  reţinut în mod corect că  nu este aplicabilă Decizia nr. Y a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece raporturile juridice dintre părţi sunt de natură comercială, dobânda penalizatoare reprezentând echivalentul prejudiciului pe care îl suferă  banca-intimată ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată a ratei creditului.

De asemenea, nu are relevanţă în cauză dobânda EURIBOR a B.C.E la data încheierii contractului de credit şi nici modul în care a evoluat aceasta pe parcursul derulării contractului, deoarece prejudiciul suferit de bancă nu se raportează la indicele Euribor ci are în vedere pierderile pe care le suportă banca  prin neutilizarea capitalului împrumutat şi a celorlalte sume (comisioane, taxe )  pe care împrumutatul s-a obligat să le plătească la un anumit termen.

Contrar susţinerilor apelanţilor-contestatori,  contractul de credit încheiat cu intimata are natură comercială, activitatea de creditare intrând în obiectul de activitate al instituţiilor bancare, această activitate fiind reglementată prin OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalurilor .

 Cât priveşte decizii ale  Camerelor de Comerţ ale Municipiului Bucureşti si Cluj invocate de către apelanţi acestea nu au relevanţă în cauză,  întrucât nu sunt izvor de drept şi nu se referă la contracte încheiate cu instituţii de credit.

Apelanţii au criticat hotărârea instanţei de fond şi cu privire la  soluţia privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 4.3 din contractul de credit,  susţinând că sunt nefondate argumentele în  baza cărora s-a apreciat că nu are caracter abuziv această clauză, arătând, în esenţă, că împrumutat  are dreptul să fie informat şi consiliat, acesta nefiind capabil sa prevadă evoluţia indicatorilor financiar-bancari.

Susţinerile reclamanţilor în sensul că instituţia financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar nu pot fi primite, deoarece  din conţinutul clauzei stipulate la art 4.3 rezultă în mod clar că rambursarea creditului se va face în moneda în care a fost acordat, iar din calitatea de profesionist în  domeniul financiar bancar a intimate, nu se poate trage prezumţia că aceasta cunoştea ori a avut posibilitatea să prevadă evoluţiei cursului de schimb al EUR .

Fluctuaţia cursului de schimb nu constituie o împrejurare care să conducă la reţinerea caracterului abuziv al clauzei privind rambursarea sumei împrumutate în moneda în care a fost acordată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Optând pentru un credit în EUR, apelanţii au acceptat posibilitatea variaţiei cursului valutar, banca neputând să prevadă cum va evolua cursul valutar, în condiţiile în care nu deţine pârghiile necesare pentru a controla cursul valutar.

În plus, variaţia cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă, asupra căreia nu trebuia o informare sau o avertizare specială.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene  a reținut în cauza C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) - paragraful 71 - că, potrivit articolului 4 alineatul 1 din Directiva 93/13 CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s a încheiat contractul și raportându se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.

În speţă, intimata a informat apelanţii că restituirea împrumutului se va face în moneda în care a fost acordat, astfel că, acţionând în mod corect şi echitabil, se putea aştepta în mod rezonabil ca reclamanţii să accepte un credit în Euro, astfel încât nu se poate reține reaua credință a băncii la data contractării creditului.

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (cauza  Banif Plus Bank Zrt împotriva Csaba Csipai, Viktória Csipai – paragraful 40) o apreciere cu privire la caracterul eventual abuziv al clauzei contractuale trebuie să ţină seama de toate celelalte clauze ale contractului. Or, în speţă  clauza de risc valutar se integrează în ansamblul obligaţional asigurat de intimată, fără să creeze vreun dezechilibru semnificativ, în raport de obiectul negociat al contractului, suma şi moneda creditului reprezintând elemente negociate ale contractului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat de fiecare dată că art. 6 din Directiva 93/13/CEE este o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţia cocontractanţilor cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea între părţi.

În privinţa dezechilibrului semnificativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), reţinând că, pentru a ști dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul national, fiind relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul, având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

În cauză, norma aplicabilă în dreptul român este nominalismul monetar, conform căruia imprumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită indiferent de creşterea sau scăderea valorii banilor.

Cum clauza 4.3 din contractual de credit reprezintă o transpunere a acestui principiu reglementata de art. 1578 din Codul civil de la 1864, nu se poate susţine că aceasta crează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece nu-i plasează pe apelanţii-contestatori într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare la data încheierii contractului. 

Cu privire la opozabilitatea cesiunii fata  către X, apelanţii  au arătat că aceasta nu se poate susţine in nici un fel, întrucât nu se poate aprecia  că  o scrisoare este primita  dacă aceasta a fost restituită datorita faptului ca  apelanţii au lipsit de la domiciliu ai mult timp.

 Este nefondată această critică a apelanţilor, deoarece aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, neridicarea de către apelanţii-reclamanţi a corespondenţei de la  poştă,  poate fi imputată intimatelor, care au făcut demersurile necesare pentru a notifica debitorilor cesiunea creanţelor rezultate din contractul de credit, către creditorul X.

Sunt neîntemeiate şi criticile apelanţilor cu privire la cuantumul onorariului executorului judecătoresc,  deoarece acesta  fost stabilit în conformitate cu prevederile art. 39 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 188/2000 şi pct. 3 lit. d) din anexa la Ordinul M.J. nr. 2550/C/2016, acesta fiind justificat de actele de executare efectuate  şi care se impun a fi efectuate pe parcursul derulării procedurii executare silită, precum şi de valoarea creanţei ce urmează a fi recuperată.

Cât priveşte precizările la motivele de apel depuse de apelantul X la data de 29.02.2016 şi care constituie în fapt critici noi ale hotărârii instanţei de fond, tribunalul nu va proceda la analizarea lor, întrucât aceste motive de apel au fost depuse la dosar cu depăşirea termenului de 30 de zile de la comunicarea hotărârii,  prevăzut de art. 468 alin 1 C. proc. civ.

Pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ. tribunalul va respinge apelul declarat de apelanţii-contestatori X şi X, ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării aceasta a rămas fără obiect având în vedere că apelul a fost soluţionat, iar potrivit art. 719 alin. 1 ( 718 alin 1 înainte de renumerotarea articolelor Codului de procedură civilă ) suspendarea executării poate fi dispusă numai până la soluţionarea contestaţiei la executare, iar aşa cum rezultă din dispoziţiile  art. 450 C. proc. civ. suspendarea provizorie a executării hotărârii atacate cu apel poate fi dispusă până la soluţionarea apelului.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele de apel invocate de intimata X SA,  tribunalul constată că apelul este întemeiat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: 

Apelanta-intimată a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că în mod greşit s-a reţinut ca fiind abuzivă clauza care prevede comisionul de acordare a creditului.

Conform clauzei  3.2. din contractul de credit, împrumutatul s-a obligat să  achite băncii un comision de acordare de 3,5% din valoarea totala a facilitaţii, comision ce se va plăti la data tragerii efectuării tragerii prin deducerea acestuia din suma facilităţii.

Prin Hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-26/13, Kasler, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat (pct. 75), că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, redactarea în mod clar și inteligibil a unei clauze contractuale trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca aceasta să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, astfel încât consumatorul să poată ă evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Aşadar, o clauză contractuală este redactată în mod clar şi inteligibil atunci când expune în mod transparent obligaţia de plată a consumatorului, astfel încât acesta să poată să evalueze pe baza unor criterii clare care sunt consecinţele economice pe care le va avea de suportat în cazul acceptării respectivei clauze . 

În speţă, clauza 3.2 din contractual de credit a fost redactată într-un limbaj uşor inteligibil care a permis apelanţilor-contestatori să cunoască pe baza unui criteriu de determinare clar,  întinderea obligaţiei de plată privind plata comisionului de acordare.

Acordarea creditului de către bancă, reprezintă o operaţiune complexă ce presupune un ansamblu de servicii din partea acesteia în vederea asigurării cadrului necesar pentru a pune la dispoziţie împrumutatului o sumă de bani, pe care acesta o returnează în rate lunare pe o perioadă lungă de timp. În vederea realizării acestei operaţiuni, în plus faţă de dobândă, care reprezintă costul pe care îl plăteşte împrumutatul pentru folosinţa banilor, banca percepe şi alte costuri în vederea punerii la dospoziţie a creditului.

Conform art. 117 alin. 2 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (în vigoare la data încheierii contractului) ,,Documentele contractuale trebuie să fie redactate astfel încât să permită clienţilor înţelegerea tuturor termenilor şi condiţiilor contractuale, în special a prestaţiilor la care aceştia se obligă potrivit contractului încheiat. Instituţiile de credit nu pot pretinde clientului dobânzi, penalităţi, comisioane, ori alte costuri şi speze bancare, dacă plata acestora nu este stipulată în contract.”

Cu alte cuvinte, instituţiile de credit pot percepe pe lângă dobândă şi comisioane, dacă acestea sunt prevăzute în contract, iar contractul este redactat în aşa fel încât să permită clienţilor înţelegerea termenilor şi condiţiilor contractuale.

Tribunalul mai reţine că legislaţia în materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la detalierea activităţilor concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, deoarece aceste aspecte nu sunt relevante din perspectiva consumatorului. Ceea ce este relevant pentru consumator este raţiunea perceperii comisioanelor (acordare, analiză dosar, administrare cont, administrare credit, rambursare anticipată etc.) şi cuantumul lor (determinat sau determinabil), pentru a avea o perspectivă clară asupra consecinţelor economice ale acceptării unor asemenea clauze.

De altfel, atât O.G. nr. 21/1992, astfel cum a fost completată şi modificată prin OUG nr. 174/2008, cât şi OUG nr. 50/2010 prevăd posibilitatea perceperiiunui unui comision de analiză, fără a impune detalierea în contracte a activităţilor prestate de către bancă.

Deşi nici OUG nr. 174/2008 şi nici OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabil contractului de credit analizat în prezenta cauză, acesteate acte normative pot servi la aprecierea caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Chir dacă nu a existat o negociere a părţilor cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare (nefiind  produsă de apelanta–intimată nicio dovadă a negocierii efective pentru a răsturna prezumţia instituită de art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000) îndeplinirea acestei condiţii în ceea ce priveşte clauza 3.2 din contract nu este suficientă pentru constatarea caracterului său abuziv.

Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al  unei clauze contractuale se cer a fi îndeplinite cumulative următoarele condiţii: clauza să nu fi fost negociată, existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimental consumatorilor şi reaua crediţă a băncii.

Având în vedere Hotărârea pronunţată de  Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza 415/11-Aziz, tribunalul apreciază ă în cazul clauzei 3.2 care prevede obligaţia achitării unui comision de acordare nu există niciun dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece contractul de credit nu îi plasează pe apelanţi  într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare, (art. 969 C. civ. de la 1864 consacră principul forţei obligatorii a contractului între părţile contractante), în condiţiile în care  apelanţii au cunoscut încă de la data încheierii contractului de credit existenţa obligaţiei de plată a acestui comision precum şi cuantumul lui şi au consimţit liber la încheierea contractului. 

De asemenea, nu poate fi reţinută reaua-credinţă a  apelantei-intimate, întrucât, pe de o parte, aceasta a executat contractul de credit fără a se abate de la clauzele lui conform prevederilor art. 970 alin. 1 din Codul civil de la 1864,  iar pe de altă parte, contestatorii-intimaţi  au fost informaţi corect şi complet cu privire la  comisionul pe care îl au de achitat, acestea fiind prevăzute în mod transparent în contract, astfel că în cazul unei negocieri individuale,  banca se putea aştepta, în mod rezonabil, ca reclamanţii să accepte această clauză.

Mai mult decât atât, acest comision face parte din preţul contractului, acordarea creditului fiind condiţionată de plata acestui comision, motiv pentru care s-a prevăzut că acesta se va reţine din facilitate acordată.

Or, potrivit art. 4 alin 6  din Legea nr. 193/2000 „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

În condiţiile în care clauza referitoare la comisionul de acordare a fost redactată într-un limbaj uşor inteligibil, aceasta este exclusă de la analizarea caracterului abuziv în ceea ce priveşte calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, şi produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte.

Prin urmare, nu poate fi primită motivarea instanţei de fond conform căreia comisionul de acordare este nejustificat de mare în comparaţie cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului şi  că banca nu a oferit nici un criteriu pentru verificarea acestui comision,  clauza 3.2 stipulând în mod clar valoarea comisionului ete de 3,5% din valoarea totală a facilităţii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 4 din Legea nr. 192/3/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei 3.2 din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare, în temeiul art. 480 alin. 2 C. proc civ. tribunalul va admite apelul declarat de apelanta X S.A. şi va schimba în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge contestaţia la executare, ca neîntemeiată.

Întrucât contestatorilor-intimaţi le  aparţine culpa procesuală, în temeiul art. 453 alin. 1 C. proc. civ. aceştia urmează a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 110,54 lei, către apelanta X S.A. reprezentând taxa judiciară de timbru.

Analizând încheierea pronunţată la data de X şi  sentinţa atacată,  în raport de motivele de apel invocate de intimata X, tribunalul constă că sunt întemeiate motivele de apel formulate doar cu privire în sentinţa pronunţată de către prima instanţă.

Apelanta –intimată X a criticat încheierea din X si sentinţa civila nr.X pronunţate de Judecătoria Sectorului X Bucureşti, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţia nulităţii contestaţiei la executare şi în ceea ce priveşte soluţia privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare şi anularea în parte a actelor de executare.

Cu privire la încheierea din data de 29.04.2014, apelantul creditor X a arătat că, la primul termen de judecată,  respectiv la data de 15.01.2015, contestatorul X a depus o cerere de completare a contestaţiei la executare, instanţa interpretând şi aplicând greşit  dispoziţiile legii, întrucât potrivit art.716(1) C. proc. civ. nu se aplica procedura de regularizare prevăzuta de art.200 C. proc. civ.

Este adevărat că procedura regularizării cererii de chemare in judecata prevăzuta de art.200 C. peroc. Civ. nu este aplicabila contestaţiei la executare, însă instanţa de fond nu a procedat la regularizarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi precizată, ci la termenul de judecată din data de 15.01.2015, a amânat judecata pentru lipsa dosarului de executare.

Tribunalul nu poate primi susţinerea apelantei conform căreia instanţa de fond ar fi permis nelegal motivarea unei contestaţii la executare cu depăşirea termenului imperativ de 15 zile reglementat de art.714 C. proc. civ. (devenit art. 715 după renumerotare) deoarece textul de lege invocat se referă termenul în care poate fi făcută contestaţia la executarea silită, or cererea prin care se contestă executarea silită pornită în dosarul nr. X al BEJ X şi X a  făcută în termenul legal, contestatorii arătând că formulează contestaţie atât împotriva titlului executoriu cât şi a actelor de executare, motivele de fapt şi de drept fiind depuse la primul termen de judecată.

 Or, în condiţiile în care legiuitorul a acordat reclamantului dreptul de a-şi modifica acţiunea până la primul termen la care este legal citat, conform art. 204 alin 1 C. proc. civ., pentru identitate de raţiune, acesta îşi poate completa sau modifica şi motivele de fapt şi de drept ale acţiunii până la primul termen la carete legal citat.

În condiţiile în care contestatorii şi-au completat cererea de chemare în judecată cu motivele de fapt şi de drept înainte de a interveni decăderea din acest drept, iar  intimata X nu a a suferit nicio vătămare, deoarece judecata  cauzei se impunea a fi amânată şi pentru ataşarea copiei dosarului de executare, în mod corect instanţa de fond nu a procedat la anularea cererii de chemare în judecată, având în vedere că potrivit art. 177 alin 3 C. proc. civ. „Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.”

Tribunalul constată însă că este întemeiată critica apelantei conform căreia este greşită soluţia privind anularea parţială a actelor de executare efectuate în dosar de executare X, deoarece comisionul de acordare de 700 euro nu este inclus în creanţa ce i-a fost cesionată de intimata X şi pentru care a fost pornită executarea silită, această sumă fiind încasată de bancă şi nu de cesionarul creanţelor, încă de la data încheierii contractului de credit, prin reţinerea sa din facilitatea acordată.

Prin urmare, şi în cazul în care s-ar fi menţinut  soluţia constatării caracterului abuziv al clauzei 3.2 din contractul de credit, obligaţia de restituire a comisionului de acordare ar fi revenit Băncii şi nu actualului creditor,  împrejurarea care nu ar fi afectat în nici un fel caracterul cert al creanţei ce face obiectul executării silite.

În plus, aşa cum s-a arătat anterior în cadrul analizării motivelor de apel formulate de apelanta X S.A. clauza prevăzută de art. 3.2 din contractul de credit nu este abuzivă, pentru argumentele mai sus expuse, astfel că nu există nici un motiv pentru anularea parţială a actelor de executare.

În atare situaţie, tribunalul apreciază că este de prisos a mai fi analizat motivul de apel invocat de apelanta X cu privire la inadmisibilitatea contestaţiei la titlu.

 Având în vedere netemeinicia contestaţiei la executare formulată de către contestatori, acestora le revine culpa procesuală, astfel că, în conformitate cu  prevederile art. 453 alin 1 C. proc. civ., cererea accesorie privind obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată este şi ea neîntemeiată. 

Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul, în temeiul art. 480 alin 2 C. proc civ. va admite apelul intimatei X şi va schimba în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii contestaţia la executare, ca neîntemeiată.

Având în vedere prevederile art. 453 alin 1 C. proc. civ. tribunalul va lua act că  apelanta-intimată X şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată efectuate în apel pe cale separată.

PENTRU  ACESTE MOTIVE

 ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge apelul declarat de apelanţii-contestatori X,  ambii cu domiciliul ales în X, în contradictoriu cu intimaţii X prin mandatar X, CUI X, JX/X/X, cu sediul în X şi X, JX/X/X, CUI X, cu sediul  ales în X.

Admite apelurile declarate de apelanţii-intimaţi X SA şi X.

Schimbă în tot sentinţa apelată, în sensul  că:

Respinge contestaţia la executare ca neîntemeiată.

Ia act că apelanta-intimată X şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în apel pe cale separată.

Obligă intimaţii-contestatori să plătească apelantei-intimate X SA suma de 110,54 lei cheltuieli de judecată.

Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi X.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

Domenii speta

Spete similare