Uzucapiune de 30 de ani. Neplata impozitului nu echivaleaza cu lipsa elementului intentional al posesiei

Prin sentinţa civilă X/27.01.2016 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul X/311/2014 a fost respinsă acţiunea având ca obiect uzucapiune formulată de reclamantul N I în contradictoriu cu pârâţii M D, T M L, P G, P L G si PRIMĂRIA  S ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul F M E (f.114-126) terenul în suprafaţă de 171 mp, pentru care reclamantul a invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este situat în intravilanul oraşului S, pe str., având ca vecinătăţi: N-, S-, E -, V- şi, această suprafaţă învecinându-se cu suprafaţa de 152 mp categoria de folosinţă curţi-construcţii şi cu suprafaţa de 43 mp teren arabil, pe care reclamantul a indicat că le deţine în calitate de proprietar.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Slatina prin Primar, instanţa a reţinut că acest pârât a fost chemat în judecată în calitate de titular al patrimoniului imobiliar, în considerarea regimului juridic al terenului al cărui proprietar nu este cunoscut.

Prin adresa nr.X/24.12.2015 emisă de acesta (f.135) s-a arătat că terenul pentru care se solicită uzucapiunea nu este înscris în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public sau privat al municipiului S şi nu a făcut obiectul revendicării în baza Legii 10/2001.

Asupra fondului cauzei, instanţa a reţinut că potrivit art.1837 V.C.civ. uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

După cum prevede art.1890 V.C.civ., spre a dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică neatinsă de niciunul dintre viciile prevăzute de art.1847 C.civ..

Conform art.1847 V.C.civ. ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Cu privire la prima condiţie a uzucapiunii, posesia bunului timp de 30 de ani, martorul audiat în cauză, respectiv V P, a confirmat că terenul în cauză a fost împrejmuit, stăpânit şi lucrat, iniţial de către părinţii reclamantului, ulterior de către acesta, o perioadă joncţionată mai mare de 30 de ani.

Asupra probei posesiei utile, instanţa a reţinut că elementul material al acesteia poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, fiind un fapt juridic. Alături de declaraţiile de martori, sunt folosite prezumţii deduse din actele juridice încheiate de uzucapant cu privire la imobil.

Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca un proprietar, astfel încât, pentru existenţa posesiei este necesară întrunirea a două elemente în persoana celui ce tinde să uzucapeze şi a autorilor a căror posesie o invocă: unul material - corpus şi altul psihologic, intenţional - animus.

Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire şi folosinţă, executate direct asupra bunului, confirmate în cauză prin exercitarea actelor materiale de deţinere şi folosinţă asupra terenului de către reclamant şi autorii săi cu mai mult de 30 de ani în urmă.

Elementul intenţional constă în intenţia celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar şi se dobândeşte numai în momentul în care cel care are detenţiunea materială a bunului îşi manifestă intenţia de a păstra lucrul pentru sine, săvârşind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face.

Posesia nu trebuie confundată cu detenţia. Chiar dacă în ambele cazuri bunul se află în posesia fizică a persoanei, detentorul deţine bunul pentru altul, fără a se comporta ca titularul unui drept real.

Prima instanţă arătat că instanţa supremă, în jurisprudenţa sa, a decis că proba posesiei se va face, în ce priveşte dreptul de proprietate, prin plata impozitelor şi a celorlalte taxe referitoare la imobil, înscrierea imobilului la secţia financiară, etc.

După cum a rezultat din răspunsul formulat de unitatea administrativ teritorială, prin adresa nr.X/16.12.2015, la solicitarea instanţei, pentru suprafaţa ce face obiectul prezentei acţiuni, reclamantul nu plăteşte impozit, acesta şi părinţii săi nefiind înscrişi la primăria localităţii pentru a plăti impozitele şi taxele locale aferente terenului, în evidenţe nefigurând ca titulari de rol fiscal pentru acest teren.

În lipsa unui astfel de act din care se putea deduce intenţia reclamantului şi a autorilor săi de a poseda sub nume de proprietar, instanţa a reţinut calitatea de detentor precar a acestora.

În aceste condiţii, detenţia precara exercitata asupra imobilului nu poate constitui premisa pentru a dobandi prin uzucapiune dreptul de proprietate, fiind necesara, aşa cum s-a aratat, exercitarea unei posesii.

Astfel, este de neconceput ca, unităţii administrativ teritoriale căreia i se opune posesia reclamantului conform art.1854 V.C.civ., să nu i se achite taxele şi impozitele specifice, în sensul schimbării posesiei nu sub nume de proprietar într-o posesie utilă prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului proprietarului.

Instituţia uzucapiunii are drept scop transpunerea unei situaţii de fapt specifice şi particulare în drept, prin dobândirea proprietăţii asupra unui bun. Ea nu poate fi denaturată în scopul obţinerii unui titlu de proprietatate, cu eludarea cerinţelor care o definesc şi o delimitează faţă de alte instituţii juridice.

Astfel, obţinerea titlului de proprietate asupra unui imobil nu poate fi consecinţa unor situaţii întâmplătoare, ca exercitarea posesiei asupra unui imobil incorect măsurat sau extinderea limitelor proprietăţii asupra unor terenuri limitrofe, întrucât s-a ajunge la eludarea scopului instituţiei, acela de dobândire a proprietăţii de către persoana care s-a comportat ca şi adevăratul titular al acestui drept, prin opunerea lui în mod public, nu doar proprietarilor vecini, ci mai ales statului sau unităţii administrativ teritoriale aparţinătoare.

Plata impozitelor nu este relevantă în sine, sub aspect pecuniar ci, aceasta face dovada că uzucapantul îşi atribuie în mod public rolul de proprietar al imobilului, făcând opozabilă oricărui terţ această posesie care, în cele mai multe cazuri, prin particularităţile speţei (ex: exercitarea posesiei asupra unui teren fără ieşire la drumul public), nu se obiectivează în nicio altă formă de publicitate.

Simpla îngrădire şi cultivare a terenului, chiar o perioadă îndelungată de timp, nu poate duce la concluzia că scopul acestora a fost altul decât cel ce rezultă din materialitatea faptelor, întrucât intenţia de comporare ca un adevărat proprietar rezultă din acţiuni pe care doar acesta le poate efectua: declararea la organele fiscale, plata impozitelor sau orice formă de publicitate de natură a permite calificarea posesorului ca proprietar, unica distincţie între cei doi fiind lipsa titlului de proprietate ce urmează a se obţine pe această cale.

Prin urmare, faţă de cele arătate în precedent, nu s-a putut concluziona că reclamantul a dovedit o posesie utilă asupra terenului ce face obiectul prezentei acţiuni, drept care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul criticând-o pentru netemeinicie în special.

În motivare acesta a arătat în esenţă că împrejurarea că a fost declarată la organele fiscale numai suprafaţa de 195 mp nu poate fi reţinută ca rea intenţie iar instanţa de fond a reţinut în mod eronat că nu au fost achitate taxe pentru diferenţa de proprietate solicitată.

S-a arătat de apelant că deşi instanţa în motivarea ei a acceptat că motivul plăţii impozitului nu este relevant în sine totuşi acesta a fost motivul principal al respingerii acţiunii iar asimilarea impozitului ca probă a posesiei publice este în mod evident eronat.

A mai precizat apelantul că posesia sa asupra terenului a fost recunoscută de toate persoanele care ar fi avut un interes în cauză, respectiv de vecini care sunt şi părţi în cauza de faţă, aceştia nemanifestând pretenţii de suprafaţă nici măcar o eventuală grăniţuire.

Că, începând cu data de 02.02.1999 a achitat toate impozitele pentru imobilul din str. pe numele N F conform chitanţelor X/1999, X/2000, X/2001, X/2002, X/2003 şi că începând cu anul 2003 i s-a majorat impozitul cu 15% pentru ce-a de a doua proprietate, încât dacă în 2002 acesta a fost de 175.487 lei în 2003 a fost de 545.778 lei iar în 2004 a fost de 697.498 lei pentru ca în 2016 să fie 158 lei adică echivalentul a 1.580.000 lei.

Raportat la aceste argumente a precizat că nu poate înţelege cum toate aceste cheltuieli cu impozitul de-a lungul a 18 ani le-a făcut doar ca să fie numit detentor precar şi nu posesor de bună – credinţă.

În dovedirea susţinerilor sale apelantul a solicitat proba cu înscrisuri şi cercetarea locală, aceasta din urmă fiind respinsă deoarece s-a apreciat că nu este pertinentă şi utilă cauzei.

Pârâta T M L a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord ca apelantul să folosească terenul conform partajului testamentar din 23.10.1956 (filele 73 – 74 dosar apel).

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţată de prima instanţă prin prisma motivelor de apel şi având în vedere şi efectul devolutiv al apelului tribunalul constată că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente de fapt şi de drept :

Prin actul dotal nr. X/16.04.1934 autoarea reclamantului N F născută M a devenit proprietară asupra unui imobil loc şi casă compusă din două camere şi o pivniţă situată în S, str…….

De asemenea şi numitul M D, fratele autoarei reclamantului a primit în urma căsătoriei sale suprafaţa de teren de 250 mp pentru ridicarea unei locuinţe, fără însă ca acesta să deţină vreun act de proprietate, însă urmare a demersului judiciar efectuat prin sentinţa civilă X/05.11.2004 a Judecătoriei Slatina, s-a constatat că acesta are un drept de proprietate urmare a intervenirii uzucapiunii, asupra unui imobil casă de locuit situată în S, str. …..şi a unui teren în suprafaţă de 404 mp cu vecinătăţile la N –, la E –, la S –i, la V – (filele 42 – 43 apel).

Din concluziile raportului de expertiză în specialitatea cadastru topografie efectuate la prima instanţă a rezultat că din totalul suprafeţei de teren de 366 mp identificată ca fiind posedată de reclamantul N I, în partea de nord a suprafeţei pentru care acesta deţine un act de moştenire, a fost identificată suprafaţa de 171 mp teren arabil materializat în Anexa 2 cu următoarele vecinătăţi : la N – , la S – , la E –, la V –

S-a reţinut de expert că această suprafaţă de teren este împrejmuită pe partea de est cu care se învecinează cu M D cu gard din plasă de sârmă iar pe partea de vest cu care se învecinează cu P G şi P L G tot cu plasă din sârmă în acelaşi fel realizându-se îngrădirea şi faţă de pârâul Ş (fila 116 dosar fond).

Autoarea reclamantului a stăpânit acest teren continuu, neîntrerupt şi sub nume de proprietar iar reclamantul, fiul acesteia a continuat în acelaşi fel posesia.

Autoarea reclamantului, numita N F a decedat la data de 22.08.1998 (fila 6 dosar apel) iar începând cu data de 02.02.1999 reclamantul N I a achitat toate impozitele pentru imobilul din str. ….pe numele N F, conform chitanţelor X/1999, X/2000, X/2001, X/2002, X/2003 continuând şi ulterior achitarea acestor sume cu titlu de impozit, în 2013 cuantumul acestuia ajungând la suma 158 lei.

Potrivit art.1890 din Vechiul Cod civil „toate acţiunile reale se vor prescrie în 30 de ani fără ca cel care invocă aceasta prescripţie sa fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă".

Astfel, pentru ca dreptul de proprietate asupra unui bun sa poata fi dobandit prin efectul uzucapiunii, este necesar sa fie indeplinite doua conditii cumulative: sa se fi exercitat o posesie utila asupra respectivului bun si imobilul sa fi fost posedat cel putin 30 de ani, posesorul posterior avand facultatatea reglementata de art.1860 C.civ.de a invoca jonctiunea posesiilor, adica de a-si uni posesia sa actuala cu aceea a autorului sau pentru a putea opune prescriptia achizitiva.

Prin urmare, uzucapiunea se intemeiază pe existenta unei posesii care, pentru a putea conduce la dobandirea proprietăţii, trebuie sa fi fost exercitata în mod util, potrivit art.1847 c.civ., adică fără să fi fost afectată de vreun viciu, respectiv discontinuitatea, violenta, clandestinitatea ori echivocul şi fără ca respectiva posesie să fi încetat prin întrerupere sau precaritate.

Pe de alta parte, pentru a putea opera jonctiunea posesiilor, este necesar ca, atât posesia actuala, cât şi posesia anterioară să fie posesii propriu-zise, iar aceasta jonctiune trebuie sa fie invocata de succesorul în drepturi al autorului, mai exact cel care se prevaleaza de prescriptia achizitiva trebuie detina posesiunea de autor în baza unui raport juridic.

În cauză, conform mijloacelor de proba administrate, suprafaţa de teren de 171 mp este stăpânită de către reclamant de la decesul mamei sale, care, anterior, l-a posedat încă din anul 1934, posesia exercitându-se atât de autoare cât şi de succesorul acesteia, sub nume de proprietar, continuu, netulburat si public, fără a fi incidente vreuna din cauzele de intrerupere reglementate de art.1864 C.civ.

În opinia tribunalului, chiar dacă autoarea reclamantului şi ulterior acesta nu ar fi achitat impozitul aferent imobilului în cauză, această împrejurare nu poate fi echivalată în nici un caz lipsei elementului intentional al posesiei.

Astfel cum posesia a fost definita în literatura juridica, aceasta reprezinta stăpânirea de fapt a unui bun care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.

Asa cum a aratat şi apelantul reclamant, existenţa posesiei este subsumată întrunirii cumulative a celor doua elemente ale sale: material, corpus, ce presupune contactul direct, efectiv cu bunul, respectiv psihologic, animus, ce se caracterizeaza prin voinţa celui care stăpâneşte bunul de a se comporta ca un proprietar sau ca titular al unui alt drept real.

În conditiile în care, aşa cum rezultă din raportul de expertiza în specialitatea topografie întocmit în cauză de expert F M, terenul cu suprafaţa de 171 mp mp este situat în continuarea restului terenului în partea de nord a suprafeţei pentru care acesta deţine un act de moştenire, materializat în Anexa 2 cu următoarele vecinătăţi : la N –, la S – N I, la E – M D, la V – P G şi P L G şi este îngradit într-o curte comuna, pe care s-a edificat şi o constructie cu destinatie de casă de locuit, este mai mult decat evidentă voinţa reclamantului şi a autoarei sale de a stăpâni suprafaţa de teren ce formează obiectul prezentei cauze ca adevăraţi proprietari.

De altfel, astfel cum a rezultat din declaraţia martorei V O (fila 129 dosar fond), exerciţiul acestor acte de stăpânire s-a realizat în mod public, reclamantul şi anterior autoarea sa comportându-se ca şi proprietari ai respectivului bun.

Prin adresa nr.X/16.12.2015, la solicitarea instanţei, s-a menţionat că pentru suprafaţa ce face obiectul prezentei acţiuni, reclamantul nu plăteşte impozit, acesta şi părinţii săi nefiind înscrişi la primăria localităţii pentru a plăti impozitele şi taxele locale aferente terenului, în evidenţe nefigurând ca titulari de rol fiscal pentru acest teren.

Pe de altă parte din adresa nr. X/10.12.2014 a rezultat că în prezent imobilul situat în str. este înregistrat pe numele N I şi este în conformitate cu declaraţia de  impunere depusă de acesta la data de 29.07.2003 (fila 23 dosar apel).

Aşa cum s-a reţinut şi în precedent, achitarea taxelor şi impozitelor pentru terenul stapânit reprezintă doar unul şi nu singurul dintre aspectele care pot demonstra că deţinerea materială a bunului are natura juridica a posesiei, iar nu a unei simple detenţii precare.

Chiar omisiunea înregistrării în evidentele fiscale ar fi putut fi generata, cel mai probabil, nu de lipsa elementului psihologic al posesiei, ci doar de dorinţa de a nu achita taxele si impozitele aferente către bugetul statului, atitudine ce ar putea fi sancţionată prin mijloacele reglementate de Codul Fiscal, iar nu prin paralizarea acţiunii în dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.

În altă ordine de idei, conform art.463 alin. 1 din Codul Fiscal, „orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel”, ceea ce înseamnă că obligaţia de plată a impozitului pe teren revine proprietarului acelui bun şi nu posesorului, or apelantul reclamant N I nu a avut calitatea de proprietar.

De altfel, este de notorietate faptul că, în vederea înregistrării unui teren în evidentele fiscale, este necesar sa se formuleze o cerere însoţită de declaraţia de impunere si, în mod obligatoriu, şi de titlul de proprietate al contribuabilului, ceea ce reclamantul în cauză nu a avut.

Prin urmare, în raport de considerentele ce preced tribunalul va concluziona că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru uzucapiunea de lungă durată, astfel că va dispune în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. 2 din NCPCiv admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul că va admite acţiunea reclamantului aşa cum a fost modificată şi pe cale de consecinţă va constata că reclamantul este proprietar, în temeiul uzucapiunii de 30 de ani, asupra imobilului reprezentat de teren intravilan în suprafaţă de 171 mp situat în S, jud. O, str. , categoria arabil, cu următoarele vecinătăţi: N - ; S - N I E - M D; V - P G şi P L G, individualizat în Anexa nr. 2 la raportul de expertiză întocmit la fond de expert topo F M (fila 121 dosar fond).

Data publicarii pe portal:12.05.2017

Domenii speta

Spete similare