Cerere de valoare redusa

Prin decizia civilă nr. 25/12.01.2017, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă  I.I. LP; a schimbat în parte sentinţa atacată şi a admis în parte capătul de cerere referitor la penalităţi.

A obligat pârâtul la plata sumei de 451,92 lei către reclamant cu titlu de penalităţi de întârziere.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat intimatul pârât la plata sumei de 50 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond şi apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin Sentinţa  civilă nr.  2030 din 05.07.2016, Judecătoria A a admis în parte cererea având ca obiect cerere de valoare redusă formulată de reclamantul I.I. LP; a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 538 lei, reprezentând contravaloare mărfuri livrate.

A respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere.

A obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 473 cu titlu de cheltuieli de judecată.

 Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut  urmãtoarele:

„Între reclamant, în calitate de vânzător, și pârâți, în calitate de cumpărători, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 34 din data de 07 martie 2013, ale cărui clauze stipulau obligaţia debitorilor de a plăti contravaloarea bunurilor achiziţionate in suma totala de 538 lei, în 6 rate lunare a câte 90 lei fiecare rata, până cel mai târziu la data de 30 a fiecărei luni, la termenele prevăzute în dispozițiile art. II pct. 2. De asemenea părţile au convenit în cuprinsul contractului ca în cazul neplăţii sau a plăţii cu întârziere a ratelor, debitorii vor fi obligaţi la plata daunelor-moratorii în cuantum de 0,29 % pentru fiecare zi de întârziere, acestea putând depăşi cuantumul debitului iniţial.

Bunurile ce fac obiectul prezentului contract au fost predat efectiv pârâților la momentul încheierii contractului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. IV pct. 1 din acesta.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și art. 6 alin. (5) din Codul civil din 2009, dispozițiile Codului civil din 2009 se aplică tuturor actelor încheiate după data intrării sale în vigoare, respectiv 01 octombrie 2011, iar potrivit art. 102 alin. (1) din Legea de aplicare, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Având în vedere aceste dispoziții legale și că prezentul contract a fost încheiat la data de 01 octombrie 2012, instanța reține că dispozițiile legale aplicabile contractului din cauza de față sunt cele ale noului cod civil.

Față de calea procedurală aleasă, instanța constată că prezenta cerere îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 1026 din Codul de procedură civilă. Astfel, valoarea cererii nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței, cauza nu face parte din materiile prevăzute de alin. 2 al art. 1026 Codul de procedură civilă și cererea nu se referă la obiectele prevăzute de alin. 3 al aceluiași articol.

Cu privire la temeinicia cererii, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1270 din Codul civil: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, astfel încât prin această dispoziţie legală se instituie forţa obligatorie a contractului între părţile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Conform art. 1516 din Codul civil: creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar potrivit art. 1351 din Codul civil: dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. De asemenea, potrivit art. 1548 din Codul civil: culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutării.

Totodată, potrivit art. 1530 din Codul civil: creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei, iar potrivit art. 1350 din Codul civil, atunci când, fără justificare, o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Sintetizând dispoziţiile legale enunţate, instanţa reţine că, în cazul în care o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.

Având în vedere faptul că obligaţia de a plăti o sumă de bani este o obligaţie de a da, creditorului acestei obligaţii, în vederea obţinerii executării acesteia prin intermediul unei acţiuni în justiţie, nu-i revine decât sarcina de a proba existenţa contractului şi executarea propriilor obligaţii, urmată de afirmarea neexecutării obligaţiei debitorului, acestuia din urma revenindu-i sarcina de a dovedi prin chitanţe de plată faptul că între cele două entităţi nu mai există nicio obligaţie valabilă, aceasta fiind stinsă anterior prin plată.

Astfel, instanța reține că, în speța de față, reclamantul a făcut dovada existenţei unor raporturi juridice contractuale între acesta și pârâți și a executării propriilor obligații.  Ca urmare, față de faptul că pârâții nu au făcut nicio dovadă în sensul stingerii integral a raporturilor contractuale, anterior prin plată, instanța reține că obligația de plată a sumei de 538 lei este o obligație valabilă, pretențiile reclamantului în ceea ce privește suma reprezentând contravaloare marfă livrată fiind, astfel, întemeiate.

Referitor la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, instanța urmează să constate că acestea sunt nefondate, urmând a-l respinge ca atare.

Potrivit art. 1445 din Codul civil: „solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege”. Față de prevederea din art. III pct. 6 din convenția dintre părți, instanța reține că pârâții răspund în solidar pentru executarea obligațiilor contractuale mai sus menționate.

În consecință, instanţa va obliga pârâții să plătească, în solidar, reclamantei suma de 538 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată.

În privinţa penalităţilor de întârziere solicitate de către reclamantă, instanţa apreciază că, deşi contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate au fost asumate prin semnătură de către pârâţi, nu se poate face abstracţie de faptul că acesta reprezintă contract de adeziune, cu clauze preformulate de către reclamantă, nenegociate direct cu consumatorul, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ: ,,prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.’’

Prin urmare, faţă de cuantumul penalităţilor de întârziere stipulate în convenţia părţilor, respectiv 0,21 % pe zi de întârziere, instanţa constată că aceste prevederi contractuale creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, valoarea totală a penalităţilor ridicându-se la suma de 538 lei, fiind astfel o clauză abuzivă şi, pe cale de consecinţă, sancţionată cu nulitatea absolută, motive pentru care va fi respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

Mai mult decât atât, instanţa reţine că deşi contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate datează din 07 martie 2013, factura fiscală aflată la filele 8 este emisă cu data de 11 decembrie 2013, reliefând astfel neconcordanţe cu privire la scadenţa obligaţiei de plată şi implicit cu privire la momentul de la care curg penalităţile de întârziere.

În ceea ce priveşte obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art.1031 alin. 1 şi art. 453 raportat la dispoziţiile art. 455 din Codul de procedură civilă, față de soluția ce urmează a fi dată în cauză și față de raportul juridic existent între părţi, instanța va obliga pârâții la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 473 lei, din care 25 lei reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în apel.”

Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat apel II LP solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul obligãrii în solidat la plata sumei solicitate cu titlu de penalitãți de întârziere.

În motivare, apelanta a arãtat cã suma solicitatã cu titlu de penalitãți de întârziere nu este rezultatul unei clauze abuzive fiind rezonabilã și proporiționttã în raport cu paguba suferitã prin neplata prețului iar penalitãțile au fost stabilite de comun acord așa cum perimte art. 2535 C.civ. Penalitãțile sunt justificate în activitatea de comerciant, activitate în care banii trebuie reinvestiți rapid pentru a putea asigura supraviețuirea afacerii în condițiile economiei de piațã, economie în care adaptarea la noutãțile apãrute este esențialã.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 C.pr.civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:

Având în vedere dispoziţiile art. 1538 şi urm. C.civ., tribunalul reţine că penalităţile de întârziere stabilite în cauză sunt o formă de manifestare a unei clauze penale prin care părţile evaluează de comun acord şi anticipat cuantumul prejudiciului în cazul unei neexecutări la timp a obligaţiilor contractuale în mod culpabil.

Deşi a fost stabilită de comun acord de către părţi, clauza penală nu este sustrasă verificărilor pe care instanţa trebuie să le facă prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 referitoare la clauzele abuzive în contractele dintre profesionişti şi consumatori.

Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 lit. i din anexa aferentă, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligã consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de cãtre acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Tribunalul apreciază că penalităţile stabilite prin art. III pct. 1 din contractul între părţi, sunt excesive şi disproporţionate faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului având în vedere că prin aplicarea unui procent de 0,29 % pe zi de întârziere se ajunge la o valoare de 105,85 % din debitul principal (0,29% x 365), valoare inacceptabil de mare. 

Astfel, se observă că penalitatea impusă de creditoare se află într-o disproporţie evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus. Această disproporţie creează dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Acest cuantum nerezonabil al penalităţilor poate fi considerat ca fiind abuziv mai cu seamă că sunt îndeplinite şi condiţiile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 lit. i din anexa aferentă potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutãrii sau finalizãrii contractului de cãtre acesta din urmã, fãrã a prevedea existența compensațiilor în sumã echivalentã și pentru consumator, în cazul neexecutãrii contractului de cãtre profesionist.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat.

Instanţa apreciază că nu poate proceda la eliminarea în întregime a clauzei penalităţilor de întârziere întrucât menţinerea contractului nu ar mai fi posibilă în aceleaşi condiţii pe care părţile le-au prevăzut la încheierea sa, rupându-se echilibrul contractual iniţial, de data aceasta în detrimentul profesionistului.

Deci, nu trebuie pierdute din vedere natura şi raţiunea instituirii unei clauze penale şi necesităţile obiective ale profesioniştilor comercianţi de recuperare a prejudiciilor încercate prin neexecutarea la timp a obligaţiilor contractuale, motiv pentru care tribunalul urmează să reducă cuantumul penalităţilor de întârziere de la 0,29% la 0,14 % pe zi de întârziere, (0,14%x538=0,7532 lei/ pe zi x 600 de zile = 451,92 lei) cuantum apreciat ca rezonabil de către instanţă pentru a asigura finalitatea clauzei penale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a admis în parte capătul de cerere referitor la penalităţile de întârziere, obligându-i pe intimaţi la plata sumei de 451,92 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.

În temeiul art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă,  instanţa a obligat intimaţii la plata sumei de 50 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând parţial taxă judiciară achitată în apel.

Domenii speta

Spete similare