Constatare nulitate act

Prin Sentinţa civilă nr.1037 pronunţată la data de 03.11.2016, Judecătoria T  a respins  ca nefondată acţiunea civilă pentru constatare clauze abuzive formulată de reclamanţii RI şi RM  în contradictoriu cu pârâţii SC şi EFG.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat  că,  în contractul de credit nr.HL15500/27.08.2007 (fila 47 vol.I) la pct.4.1. se stipulează:

„Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda este indexabilă”, iar la pct.4.2. se stipulează:”La data semnării contractului, dobânda curentă este de 5,90% pe an”.

Conform art.4 al.1 din Legea nr.193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori:”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Totodată, în Anexa 1, la acelaşi act normativ art.1 al.1 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, însă prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile către consumator ori datorată acesteia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celorlalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Şi în Legea nr.289/2004, în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi se reglementa la art.8 lit.b), valoarea dobânzii cu precizarea tipului acesteia, fixă şi/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru.

Cum o asemenea clauză este prevăzută de dispoziţiile legale precitate,  instanţa de fond a constatat  că aceasta nu este abuzivă.

Cu referire la solicitarea reclamanţilor ca  să constate caracterul abuziv al clauzei ce prevede dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile şi comisioanele bancare, instanţa de fond a constatat că în acelaşi contract de credit se stipulează la pct.4.5: „Pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la pct.4.1, banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanelor bancare”.

 Pentru aceleaşi considerente şi în baza aceloraşi dispoziţii legale instanţa  de fond a constatat  că nici această clauză nu este abuzivă. În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor ca instanţa să constate caracterul abuziv al clauzei ce prevede perceperea comisionului de acordare a creditului calculat ca procent din valoarea creditului, instanţa  de fond a constatat  că în acelaşi contract de credit se stipulează la pct.4.10 lit.a: „Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane:a)comision de acordare credit de 1,00% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată la acordarea creditului”.

Instanţa de fond a constatat că acest comision a fost stabilit la momentul semnării contractului şi nu a fost modificat sau inserat pe parcursul derulării contractului, astfel încât nu se poate reţine crearea vreunui dezechilibru contractual sau încălcarea de către pârâtă a principiului bunei-credinţe, un astfel de cost nefiind interzis de lege, clauza fiind exprimată în mod clar şi precis.

În legătură cu solicitarea reclamanţilor ca instanţa să constate caracterul abuziv al clauzei ce prevede perceperea comisionului de administrare lucrări a creditului calculat ca procent din soldul creditului, instanţa de fond a reţinut  că în acelaşi contract de credit se stipulează la pct.4.10 lit.b): „Pentru creditul acordat Împrumutatul va plăti următoarele comisioane...b)comision de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului”.

Instanţa  de fond a constatat  că acest comision nu este perceput în mod abuziv în condiţiile în care comisionul plătit lunar nu se raportează la valoarea soldului creditului. Comisionul este definit în mod clar şi precis în contract, fiind prevăzut de OUG nr.50/2010 în cuprinsul art.36 al.3 conform căruia „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se  calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului, cerinţă respectată în contractul încheiat între părţi.”

Cu referire la solicitarea reclamanţilor ca instanţa să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale privind perceperea altor comisioane stabilite de bancă pentru orice alte modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale, solicitate de către client, instanţa de fond a reţinut  că la pct.4.10 litera e din contract se stipulează: „Pentru creditul acordat, Împrumutatul va plăti următoarele comisioane:...e)alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale, solicitate de client”.

Având în vedere aceleaşi dispoziţii legale, respectiv disp.art.1 lit. a din Anexa 1 la Legea nr.193/2000, instanţa  de fond a reţinut  că nici această clauză nu este abuzivă.

Reclamanţii au solicitat şi îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian(CHF)în raport cu moneda naţională la valoarea acestuia din data semnării contactului de credit.

Instanţa de fond a constatat  că şi acest capăt de cerere al acţiunii este nefondat, întrucât din contractul încheiat între părţi la art.5 pct.5.1(fila 49 vol. I)rezultă că „rambursarea ratelor lunare se face în moneda în care s-a acordat creditul, la o dată de scadenţă stabilită de împrumutat, începând cu luna următoare după acordarea creditului”.

Prin această clauză contractuală se consacră în planul convenţiei părţilor principiul nominalismului monetar reglementat atât de Vechiul Cod civil cât şi de Codul civil actual.

Astfel, art.1578 Vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului – prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii”.

Acelaşi principiu este preluat şi de disp.art.2164 Cod civil actual.

Instanţa de fond a constatat  că nu se poate reţine caracterul abuziv al acestei clauze contractuale(menţionată la art.5 pct.5.1. din contractul încheiat între părţi)date fiind considerentele precitate legate de existenţa principiului nominalismului monetar şi nici cerinţa dezechilibrului contractual nu este prezentată.

Astfel, la momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluţia viitoare a francului elveţian pentru a se imputa băncii lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului fiind de esenţa contractului de credit că ambele părţi trebuie să accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui împrumut contractat într-o monedă diferită de cea în care sunt încasate veniturile.

Şi celelalte capete de cerere ale acţiunii accesorii, apar ca fiind neîntemeiate, în condiţiile în care instanţa a constatat că, în speţă, clauzele contractuale la care reclamanţii au făcut referire, aceste clauze nefiind nule.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge ca nefondată acţiunea civilă având ca obiect constatare clauze abuzive formulată de reclamanţii RI şi RM, în contradictoriu cu pârâţii SC şi EFG.

 Împotriva acestei hotărâri  au declarat apel reclamanţii, solicitând anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, reclamanţii au reprodus paragrafe din considerentele sentinţei apelate şi  au arătat că nu au solicitat constatarea caracterului ilegal  al clauzelor referitoare la rata dobânzii după primele 12 luni de la data primei trageri din dobândă indexabilă, aşa cum în mod greşit a  înţeles instanţa ci  a solicitat constatarea caracterului ilegal al clauzei contractuale  prin care valoarea dobânzii după primul an nu mai era fixă, ci indexabilă, banca nedovedind cum a calculat valoarea  dobânzii indexabile.

 Au mai arătat că,  deşi au invocat faptul că niciuna dintre clauzele contractuale al căror caracter ilegal  au solicitat instanţei să-l constate  deoarece  nu au fost negociate şi au fost introduse în contract cu rea credinţă  de către intimată şi au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, au mai invocat şi alte  21 de prevederi legale ( menţionate atât în cele 10 pagini ale Anexei 1 aferentă cererii principale, cât şi în cererea principală) care dovedesc cele susţinute de aceştia,  de aceste prevederi legale instanţa nu a ţinut cont. 

 În cuprinsul apelului, apelanţii au menţionat soluţii favorabile pronunţate de  diverse instanţe judecătoreşti în dosare având ca obiect acţiuni similare şi au susţinut în ceea ce priveşte cauza acestora că judecătorul fondului nu a analizat din perspectiva  legalităţii  şi afirmaţiile acestora din cererea principală şi răspunsul la întâmpinare , ci le-a analizat doar pe ale pârâtei, dând astfel dovadă de rea-credinţă.

La data de 21.03.2017, apelanţii au depus o sinteză a  motivelor de apel depuse, în care au menţionat argumente de fapt şi de drept pentru fiecare din cele capete de cerere formulate şi neanalizate de instanţa de fond iar  termenul de judecată din data de 27.04.2017 au depus practică judiciară.

Intimaţii, deşi legal citaţi  nu s-au prezentat în instanţă, nu au depus întâmpinare şi nu au propus eventuale probe în apărare.

Verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul, constată că apelul este fondat în limitele şi pentru  considerentele ce  se vor arăta în continuare:

Pentru o analiză logică şi raţională a unei căi de atac, instanţa de apel este în drept să aprecieze care dintre motivele de apel se analizează cu  prioritate, respectiv care motiv este determinant  pentru lămurirea raporturilor juridice dintre părţi, urmând să facă prioritar anumite analize, apreciind că discutarea şi rezolvarea acestui motiv de apel face inutilă cercetarea celorlalte motive subsumate, după caz, dar şi a celorlalte argumente prezentate.

 Având în vedere soluţia criticată  instanţa de apel va analiza cu prioritate motivele de apel ce vizează nerespectarea dispoziţiilor art.425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă.

 Tribunalul  reţine în considerarea art. 425 alin.1 lit. b Cod de procedură civilă, că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Este important  de reţinut, faptul că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere.

De altfel  şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: „Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…).

Raportându-ne la sentinţa  apelată, se observă că,  deşi  instanţa de fond a pronunţat o soluţie care reprezintă fondul cauzei, aceasta nu  s-a raportat la argumentele invocate  de reclamanţi în susţinerea celor 7 capete de cerere formulate,  limitându-se  la reproducerea unor dispoziţii legale  în raport de care  clauzele contractului de credit invocat de apelanţi  nu ar fi abuzive.

În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de argumentele punctuale pertinente furnizate prin cererea de chemare în judecată  dar şi considerentele expuse în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, sentinţa instanţei de fond apare ca nemotivată şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluţiei face hotărârea apelată  criticabilă din perspectiva legalităţii, în măsura în care nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care explică şi justifică dispozitivul şi nu arată, la situaţia concretă supusă judecării care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

În condiţiile în care prima instanţă  nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile apelanţilor reclamanţi şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, instanţa de apel este în imposibilitate de a realiza controlul judiciar.

Lipsa motivării hotărârii echivalează în opinia instanţei  cu lipsa dovedirii cercetării judecătoreşti care constituie însuşi scopul dreptului de acces la justiţie, această lipsă având semnificaţia unei necercetări a fondului.

 Cum această neregularitate procedurală constând  în  nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage  sancţiunea nulităţii hotărârii , în baza art. 480 alin.3 Cod procedură civilă, s-a anulat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe care va verifica  toate petitele acţiunii introductive urmând ca soluţia dată fiecăruia dintre acestea să aibă corespondent atât în motivarea în fapt şi în drept.

Astfel, în  rejudecare, instanţa de fond va proceda la soluţionarea cauzei respectând regulile în materia motivării hotărârilor judecătoreşti, în raport de specificul şi complexitatea litigiului şi va analiza şi celelalte critici şi motive de apel invocate în vederea pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.

Domenii speta

Spete similare