Litigii cu profesioniști. Clauze abuzive. Modificarea dobânzii în mod unilateral, de către creditor (bancă), fără să aibă la bază un criteriu strict obiectiv.

Clauza privind comisionul de acordare a împrumutului. Caracterul prestabilit al acestor clauze. Existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Prescripția dreptului A.N.P.C. de a aplica sancțiunea contravențională.

-Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. 1, alin. 3 teza finală, alin. 6, art. 16 alin. 2, art. 13 alin. 1

-O.U.G. nr. 174/2008

-O.U.G. nr. 50/2010

Natura contractului este de adeziune, conţinând clauze prestabilite, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din acestea, iar faptul că nu s-ar fi cerut, de către client, eliminarea sau modificarea unora din clauzele preformulate nu face dovada negocierii acestora, cu atât mai mult cu cât sarcina probei cu privire la negociere îi revenea apelantei (băncii), conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000. Deși semnarea contractului de credit de către client dovedeşte acordul acestuia pentru încheierea actului juridic, nu este de natură să dovedească împrejurarea că respectivele clauze ar fi fost negociate între părţi, cu posibilitatea ca acestea să formuleze pretenţii şi să facă concesii reciproce.

Apărarea băncii, în sensul că acest caracter abuziv nu poate fi reţinut câtă vreme cât clientul a solicitat încheierea unui nou contract de credit, în condiţii similare cu cel în discuţie, nu face altceva decât să dovedească, o dată în plus, faptul că menționatele clauze au fost prestabilite, neexistând o negociere efective a acestora - caracterul abuziv al clauzei în discuţie analizându-se prin raportare la momentul încheierii contractului în litigiu.

Așadar, prin clauza vizând modificarea unilaterală a dobânzii, de către bancă, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul clientului, contrar bunei-credinţe, în condiţiile în care în contract nu sunt indicate criteriile în funcţie de care banca poate modifica în mod unilateral dobânda curentă contractuală, iar faptul că o clauză din contract se referă la „valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută” (arătându-se în mod exemplificativ indicii  EURIBOR  pentru EURO,  LIBOR pentru CHF, ROBOR pentru RON) - acesta fiind un criteriu obiectiv -, nu este suficientă pentru a susţine că această clauză nu are caracter abuziv, atâta timp cât, din modul de redactare, nu rezultă, în mod clar, că evoluţia acestor indicatori reprezintă singurul element ce determină modificarea dobânzii, ci, dimpotrivă, dobânda „este variabilă în conformitate cu politica băncii”, putând fi „modificată în mod unilateral” de către apelantă.

Prin constatarea caracterului abuziv al acestei clauze nu se neagă dreptul apelantei de a percepe dobânda ca preţ plătit de consumator, în schimbul punerii la dispoziţie a capitalului necesar, ci doar posibilitatea modificării unilaterale a acesteia în lipsa indicării unor criterii prevăzute clar în contract.

Criteriile în funcţie de care banca a susţinut că se stabileşte comisionul de acordare, de 2% din valoarea creditului, nu rezultă din contractul de credit, ața încât stipularea unei clauze prin care se instituie un comision de acordare, fără a se explica împrumutatului pentru ce anume se percepe, nu poate fi în acord cu exigența principiului contractual și cerința bunei-credințe, fiind, în același timp, în mod evident în detrimentul consumatorului – cu atât mai mult cu cât, în contract este prevăzută o „taxă analiză dosar”, astfel că susținerile apelantei (banca) ar conduce la concluzia că, pentru analiza documentaţiei necesare întocmirii dosarului de credit, s-ar percepe atât taxa amintită anterior, cât şi comisionul de acordare.

Excepţia prescripției aplicării sancțiunii contravenționale trebuie analizată prin raportare la clauza inserată în contractul de credit încheiat în anul 2007, iar nu şi prin raportare la actul adiţional (intrat în vigoare, prin acceptare tacită, conform art. 95 alin. 5 din OUG nr. 50/2010), întrucât prin acesta nu a avut loc o modificare a clauzelor în litigiu, ci au fost stipulate clauze noi, care nu au existat anterior în contract. ANPC a învestit instanţa cu analiza caracterului abuziv al clauzei inserate în contractul de credit din 2007, fără a investi instanţa şi cu analiza aceluiaşi caracter al clauzei inserate în actul adiţional. Așadar, deși suntem în prezenţa unei fapte contravenţionale continue, aceasta s-a epuizat la momentul la care a intrat în vigoare actul adiţional încheiat în baza OUG nr. 50/2010, prin acceptare tacită, moment de la care au fost înlăturate efectele produse de clauza constatată ca fiind abuzivă.

Comisionul de acordare a fost stabilit la semnarea contractului de credit, fiind achitat la data semnării contractului, fiind perceput „o singură dată la valoarea creditului acordat”, rezultând că la data întocmirii procesului verbal de constatare a contravenţiei şi, implicit, la data sesizării instanţei, această clauză nu mai producea efecte, astfel că potenţiala faptă contravenţională era epuizată. Aşadar, termenul de prescripţie a început să curgă de la data perceperii comisionului, care coincide cu data semnării contractului, la acea dată clauza producându-şi efectele.

Prin sentinţa nr. 49/25 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosar nr. 275/1371/2015 s-a respins excepţia vizând prescripţia dreptului de constatare a contravenţiei şi a dreptului de a cere aplicarea sancţiunii contravenţionale; s-a respins excepţia vizând lipsa de obiect a sesizării referitoare la constatarea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit ipotecar nr. C 2202/3200/5076/2007 încheiat cu împrumutata R.C. E.; s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Centru Braşov – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Mureş, în contradictoriu cu pârâta Societatea OTP B. ROMANIA SA şi, în consecinţă: s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.2 şi  art. 7.1 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. C 2202/3200/5076 din 17 aprilie 2007 încheiat cu împrumutata R. C. E. şi a fost obligat profesionistul să elimine clauzele abuzive din contract; a fost respinsă sesizarea vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 5.1 din contract vizând stabilirea dobânzii la o marjă fixă anuală de 5,5 % pe an; a fost respinsă cererea vizând obligarea profesionistului la recalcularea diferenţelor de dobândă luate în plus; în baza art. 13 alin. 2, raportat la art. 16 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, a aplicat profesionistului-pârâtă în cauză o amendă contravenţională de  200 lei pentru contravenţia în formă  continuată constând în încălcarea interdicţiei stipulate la  art. 1 alin. 3 din acelaşi act normativ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că banca a încheiat cu împrumutata R. C. E. un contract de credit ipotecar pentru persoane fizice, valoarea creditului fiind de 47.250 CHF rambursabil în termen de 360 de luni, care se calculează începând cu data tragerii creditului.

Instanţa a reţinut că în conţinutul clauzelor contractuale cuprinse la art. 6.4 şi 8.3 din contractul de credit încheiat cu împrumutata R. C. E. există cu totul alte prevederi decât cele menţionate de petent, motiv pentru care a apreciat că nu se impune analiza caracterului abuziv al acestor clauze.

În ceea ce priveşte clauzele cuprinse la 6.2 şi art. 7.1 lit. b din contract, a reţinut că nu au fost negociate direct cu împrumutata. Sub acest aspect, banca nu a făcut nici o dovadă, deşi potrivit art. 4 alin.3 teza ultimă din Legea nr. 193/2000, sarcina probei îi revenea în mod imperativ. A reţinut că sintagma dobânda se va  modifica în mod unilateral în funcţie de politica băncii reprezintă o veritabilă clauză contractuală deoarece dă dreptul băncii de a modifica preţul contractului în funcţie de politica sa şi în mod unilateral, creând astfel un real şi semnificativ dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul că dezavantajează consumatorii şi avantajează profesionistul, împrejurare ce contravine bunei credinţe ce trebuie să caracterizeze executarea oricărui contract şi din partea oricărei părţi contractante.

 Faptul că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut nu are relevanţă deoarece mecanismul revizuirii dobânzii în funcţie de politica băncii şi în mod unilateral, nu respectă în niciun caz dispoziţiile legale anterior menţionate, deoarece consecinţele economice ale acestei modificării sunt doar în detrimentul împrumutatei. Această sintagmă nu se poate reţine că este inteligibilă, în măsura în care împrumutata nu putea să prevadă care sunt consecinţele  ce decurg din această clauză şi cât îi sunt acestea, de defavorabile.

În ce priveşte invocarea de către bancă a prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000,  instanţa a avut în vedere că acest text legal stabileşte că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, sub rezerva ca acestea să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. În speţă, mecanismul de modificare a dobânzii contractuale nu este exprimat într-un limbaj uşor inteligibil atâta vreme cât nu se cunoaşte momentul la care banca va proceda la modificarea unilaterală a dobânzii şi raportat la momentul ales, care sunt dezavantajele economice ale consumatorilor.

În ce priveşte clauza cuprinsă la art. 7 alin. 1 lit.b liniuţa 1 privind comisionul de acordare credit de  2 % , a reţinut că această clauză nu trebuie analizată în mod singular, ci prin raportare la clauza contractuală prevăzută la art. 7.3 din acelaşi contract şi prin care banca s-a asigurat că pentru orice servicii prestate împrumutatei, aceasta din urmă va datora băncii, speze taxe şi comisioane calculate conform tarifului de comisioane al băncii. O reală negociere a comisionului de acordare a creditului ar fi putut fi avută în vedere în condiţiile în care banca ar fi făcut dovada că împrumutata ar fi achitat comisionul de acordare al creditului din resurse proprii, aşa cum prevede clauza contractuală, şi nu prin reţinere din creditul acordat. În speţă însă, banca nu a făcut o astfel de dovadă deşi sarcina probei îi revenea potrivit art. 10 alin.1 teza ultimă Cod procedură civilă. În aceste condiţii, prin perceperea comisionului de acordare a creditului de 2 %, a reţinut că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, acest dezechilibru fiind în detrimentul împrumutatei. Susţinerea băncii în sensul că acest comision de acordare presupune efectuarea unei prestaţii constând în întocmirea documentaţiei de acordare a creditului, deschiderea unui cont curent, astfel că face parte din preţ, corespunde în  parte prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul că acest comision poate face parte din preţul contractului, sub rezerva de a fi exprimat în mod inteligibil. Or, în condiţiile în care banca include în contract doar clauza potrivit căreia percepe un comision de acordare de 2 % fără a explica în mod transparent pentru ce anume îl percepe, nu se poate reţine că această clauză nu este abuzivă şi că ar fi îndeplinite cerinţele art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

În ce priveşte clauza contractuală privind perceperea de către bancă a unei dobânzi de 5,5 %, instanţa de fond a precizat că într-un contract de împrumut, preţul rezidă în dobânda percepută pentru acordarea împrumutului. Făcând parte din preţ şi fiind exprimat în mod clar procentul de dobândă, acela de 5,5 %, clauza nu are un caracter abuziv, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

În ce priveşte invocarea de către bancă a prevederilor art. 969, 970 Cod civil, instanţa  a reţinut că banca omite faptul că prin dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 se prevede că se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar dispoziţiile acestei legi au un caracter special faţă de dispoziţiile Codului civil. În consecinţă, faptul că părţile au semnat contractul în forma prezentată de bancă nu exclude analiza clauzelor contractuale prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000/r.

În ce priveşte petitul sesizării privind obligarea băncii la recalcularea diferenţelor de dobândă calculate în plus, instanţa l-a respins raportat la prevederile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi a reţinut că consumatorii nu sunt prejudiciaţi deoarece aceştia au la îndemână remediul legal prevăzut de art. 14 din acelaşi act normativ.

În ce priveşte petitul cererii privind amendarea băncii profesionist, instanţa a analizat cu prioritate excepţia vizând prescripţia dreptului de a constatare a contravenţiei şi a dreptului de a solicita aplicarea unei amenzi.

A reţinut că prin procesul verbal de constatare al contravenţiilor seria ANPC nr. 0636350/1103 din 2 septembrie 2013 s-a constatat că în intervalul 26 aprilie 2007- 28 august 2008, OTP B. SA a săvârşit contravenţia de a include clauze abuzive în contractul încheiat cu împrumutata R. C. E., solicitând instanţei amendarea profesionistului.

Susţinerile băncii intimate potrivit cărora această contravenţie ar fi încetat prin încheierea actului adiţional în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 50/2010 nu poate fi primită faţă de dispoziţiile art. 13 alin. 2 din OG nr. 2/2001 referitoare la contravenţiile continue, motiv pentru care a respins excepţiei prescripţiei, ca nefondată.

În baza art.13 alin. 2, raportat la art. 16 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, a aplicat băncii o amendă contravenţională de 200 lei pentru încălcarea interdicţiei de a nu stipula în contractul de credit nr. C/2202/3200/5976/2007 din 17 aprilie 2007 încheiat cu împrumutata R. C. E., clauze abuzive, în concret clauzele prevăzute la art. 6.2 şi art. 7.1 lit.b. La individualizarea amenzii contravenţionale tribunalul s-a orientat la minimum amenzii având în vedere că în speţă nu s-a făcut dovada că banca ar fi recidivat în săvârşirea unor astfel de contravenţii după ce acestea au fost constate de petent şi sancţionate de instanţă, iar pe de altă parte s-a avut în vedere gradul concret de pericol social al contravenţiei dat şi de posibilitatea împrumutaţilor de a-şi recupera sumele plătite în baza clauzelor abuzive.

În ce priveşte conţinutul procesului verbal de contravenţie, instanţa a reţinut că acesta cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 16 şi 17 din OG nr. 2/2001.

Pentru aceste considerente, a admis în parte sesizarea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel intimata OTP B. România SA, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii.

A arătat că este inadmisibilă verificarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art.6.2 din contractul de credit, fiind în prezenţa unor clauze exceptate de la controlul caracterului abuziv.

A făcut referire la jurisprudenţa Înalta Curţi de Casaţie si Justiţie şi la art. 3 lit. g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 şi a subliniat că prima instanţa ar fi trebuit să constate ca dobânda din contractul ce face obiectul prezentului litigiu ca şi componentă a preţului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului este exceptata în speţă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

În speţă, clauzele supuse controlului determinau în concret rata dobânzii şi modul în care aceasta se putea modifica şi reglementa practic componentele principale ale preţului creditului. Prin urmare, aceste clauze sunt exceptate, conform prevederilor anterior menţionate, de la controlul caracterului abuziv, fiind formulate într-o manieră clară, inteligibilă.

Fiind incidentă excepţia prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în mod greşit instanţa a trecut la verificarea condiţiilor dispuse de art. 4 alin. 1 din lege.

În continuare, a arătat că instanţa a respins în mod eronat excepţiile invocate în cauză.

Astfel, a arătat că instanţa a respins în mod eronat excepţia lipsei de obiect de constatare a caracterului presupus abuziv al art.6.2 din contractul de credit, subliniind că aceste clauze contractuale nu există în contract din moment ce acestea au fost limitate prin actele adiţionale încheiate conform OUG nr. 50/2010 care au intrat în vigoare la data de 21.06.2010.

A arătat că clienta nu a formulat vreo solicitare de renunţare la actul adiţional de conformare a contractului la prevederile OUG nr.50/2010 în termenul legal prevăzut de art. 95, astfel că actul adiţional respectiv produce efecte conform prevederilor II din Legea nr.288/2010.

Aşadar, prevederile art. 6.2 din contractul de credit iniţial au fost eliminate prin art.3 din anexa la actul adiţional.

În mod similar, şi prevederile art.7.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare au fost eliminate din contract, acest comision nu se mai regăseşte în contract din moment ce a fost perceput o singură data la data încheierii contractului.

Instanţa a respins în mod eronat excepţia prescripţiei dreptului de constatare a contravenţiei şi a dreptului de a cere sancţionarea apelantei, sens în care a făcut referire la prevederile art. 16 alin. 2 din Legea nr.193/2000 şi la art. 13 din OG nr.2/2001 şi a arătat că potrivit procesului verbal contestat, data constatării presupuselor fapte este 26.08.2013, iar data săvârşirii faptelor este 13.03.2008.

În continuare a arătat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea 193/2000, pentru calificarea drept abuzivă a clauzelor prevăzute la art. 6.2 si art. 7.1 lit.b din contract.

Cu privire la clauzele prevăzute la art.6.2 din contract, a arătat că prima instanţa a reţinut în mod nefondat că acestea nu ar fi fost negociate direct cu consumatoarea.

În primul rând, instanţa a constatat în mod eronat faptul că apelanta ar fi crescut rata dobânzii în contract de la 5,5% la 6,99%, aceasta deoarece rata dobânzii a crescut de la 5,5% la 6,49%. La data pronunţării instanţei rata dobânzii era de 5,35%, iar in prezent este de 5,5%.

Aceasta constatare a instanţei s-a bazat pe faptul că clienta a susţinut că cele două clauze nu au fost negociate şi că apelanta nu a făcut proba contrară.

În realitate, apelanta a arătat că clienta a studiat oferta apelantei privitoare la creditarea persoanelor fizice şi a solicitat încheierea unui contract de credit, fără a preciza ce clauze ar fi dorit ca respectivul contract sa le cuprindă. Apelanta i-a prezentat oferta băncii, iar clienta a semnat contractul de credit. Mai mult decât atât, după încheierea primului contract, clienta a solicitat încheierea unui nou contract de credit în condiţii similare cu primul, contract pe care l-a semnat. În plus, aceasta a declarat în scris că a fost informată înainte de încheierea contractului de clauzele contractuale, sens în care apelanta a amintit prevederile art.19.6 din contract.

Aşadar, clienta a avut posibilitatea reală de a studia clauzele contractuale, având posibilitatea să solicite modificarea sau negocierea clauzelor propuse de apelantă, posibilitate de care nu a uzat.

Faptul că o clauză a fost sau nu negociabilă la momentul încheierii contractului constituie un element extern, care trebuie probat în mod distinct. Faptul ca o parte propune un proiect de contract nu înseamnă că suntem în prezenţa unui contract nesupus negocierii, nefiind făcută dovada că semnatara contractului de credit respectiv ar fi cerut negocierea clauzelor pretins abuzive referitoare la modificarea dobânzii, iar banca ar fi respins aceste solicitări.

Ca o consecinţă, a arătat că nefiind adusă nici un fel de probă, prima instanţa ar fi trebuit să reţină caracterul nefondat al susţinerii că consumatoarea ar fi fost lipsită de posibilitatea de a negocia.

Prima instanţa a reţinut în mod nefondat că clauzele incriminate ar fi creat în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În acest sens, a arătat că, urmare a manifestării de voinţa a clientei, în cadrul contractului de credit încheiat de părţi s-au introdus date referitoare la dobânda în care se arată că dobânda este variabila în funcţie de valoarea de referinţa pentru fiecare valută, putând fi modificată unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului (prevedere contractuală aplicabilă în această formă până în momentul intrării în vigoare a OUG nr.174/2008).

Clienta a fost informată în mod concret şi precis asupra condiţiilor şi caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite şi în cunoştinţă de cauză a semnat contractul de credit.

Având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, faptul că la art.6.3 din contract este prevăzut dreptul clientei de a fi informată şi de a rambursa imediat creditul în cazul în care nu este de acord cu o eventuală modificare a dobânzii, faptul că pentru obţinerea fondurilor necesare acordării de împrumuturi către clienţii săi, Banca suportă anumite costuri de refinanţare ce sunt direct influenţabile de variaţiile indicilor monetari de referinţă, faptul că apariţia unei modificări semnificative a indicilor monetari de referinţă poate face ca valoarea acestor costuri să depăşească un anumit nivel maxim acceptabil, din raţiuni economice şi de bună funcţionare pentru Bancă, rezultă că posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii, precum şi motivele care ar justifica din punct de vedere economic aceasta majorare, au fost fundamentate contractual şi permise de Legea nr. 193/2000.

Prin circumstanţierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, această clauză nu încalcă prevederile legale incidente în materie, nefiind de natura să îl prejudicieze pe consumator.

Apelanta a arătat a acţionat cu bună-credinţă: după intrarea în vigoare a OUG nr. 174/2008, nu a mai procedat la nici o modificare unilaterală a dobânzii în contractul de credit în cauză până la intrarea în vigoare a prevederilor OUG nr.50/2010; după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010, a transmis clientei actul adiţional de aliniere la dispoziţiile acestui act normativ şi a continuat să aplice în relaţiile contractuale condiţiile contractuale existente ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Având în vedere prevederile legale imperative cu aplicabilitate ope legis, respectiv OUG nr.174/2008 şi OUG nr.50/2010, precum şi clauzele cuprinse în actul adiţional de conformare la OUG nr.50/2010, instanţa de fond putea să constatate că sintagma „în funcţie de politica băncii” nu mai există în contract, astfel încât nu putea avea nici caracter abuziv.

Dat fiind faptul că clienta nu a formulat o astfel de notificare, instanţa ar fi trebuit să constate aplicabilitatea în privinţa creditului a prevederilor actului adiţional de conformare a contractului cu prevederile OUG nr.50/2010, nu să excludă acest contract de la aplicabilitatea prevederilor ordonanţei.

Legea nr.193/2000 nu interzice inserarea în contract a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator, modificarea ratei dobânzii se face sub condiţia informării împrumutatei si a acordării unui termen în care aceasta să îşi manifeste voinţa în raport de propunerea înaintată de Bancă.

Aşadar, părţile contractante au acţionat de pe poziţie de egalitate în raportul comercial, neexistând niciun dezechilibru/niciun tratament preferenţial vreunei părţi semnatare a contractului de credit.

Din dispoziţiile Directivei nr.93/13/CEE rezultă că suntem în prezenta unui dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care există obligaţii doar pentru consumator, furnizorul neasumându-şi nici o contraprestaţie. Or, clauzele nu determină procurarea unui avantaj pentru bancă în detrimentul clientului.

La momentul semnării contractului de credit legislaţia în vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel încât simpla stipulare în contract a unei prevederi referitoare la o dobânda variabilă nu este de natură a crea un dezechilibru contractual şi de a dovedi reaua credinţă a apelantei în condiţiile în care au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de către clientă. Nu se putea susţine că modificarea dobânzii se realizează unilateral de către bancă, fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părţi şi deci asumată de acestea prin semnarea contractului.

Cu privire la clauza prevăzută la art.7.1 lit.b) din contractul de credit, referitor la comisionul de acordare, a arătat că acesta nu are legătură cu art.7.3 din contract care se referă la orice servicii solicitate de client în mod suplimentar faţă de cele prevăzute în contract.

În continuare, a arătat că clauza prevăzută de art. 7.1 lit. b) era clară şi nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru a fi înţeleasă, conform prevederilor contractuale acest comision achitându-se din sursele proprii ale clientului, astfel că apelanta a arătat că nu putea aduce dovezi pe acest aspect.

În ceea ce priveşte lipsa de temei a perceperii unui comision de acordare, a arătat că acest comision a fost perceput de bancă în momentul semnării contractelor de credit, fiind o condiţie „sine qua non” pentru însăşi naşterea raporturilor obligaţionale dintre părţi. Comisionul de acordare a fost achitat de către clientă ca o plată a unui serviciu prestat de apelantă, respectiv pentru întocmirea documentaţiei de credit.

Aceasta clauză nu poate fi considerată abuzivă deoarece, pe de o parte, clienta, înainte de încheierea contractului de credit, a luat la cunoştinţa de condiţiile creditării, inclusiv de existenţa acestui comision pe care l-a acceptat, iar pe de altă parte, a avut posibilitatea de a solicita negocierea comisionului în cazul în care nu era de acord cu nivelul acestuia.

Aşadar, perceperea unui comision de acordare a creditului nu poate fi interpretată ca fiind o dovadă de poziţie superioară a creditorului în relaţia cu împrumutatul şi nici nu creează un dezechilibru vădit între părţile contractante pe durata derulării contractului atâta timp cât clienta este cea care, prin voinţa acesteia de acceptare a plăţii acestui comision, determină însăşi naşterea raportului juridic de obligaţii între părţi, iar pe de altă parte, stabilirea costului documentaţiei de creditare este reglat natural de concurenţa între bănci pentru atragerea de noi clienţi.

Clauza este clar redactată, fiind indicată în mod expres suma ce trebuie achitată şi potrivit prevederilor contractuale, plata comisionului trebuia să se facă la data semnării contractului.

Cu privire la caracterul negociat al clauzei contractuale, a arătat că clienta a luat la cunoştinţa anterior semnării de clauzele contractuale şi de documentaţia aferentă aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului şi nu a cerut eliminarea sau modificarea acestei clauze contractuale la momentul semnării contractului de credit. Acest comision a fost precis determinat, în suma fixă, fiind indicată inclusiv moneda în care urmează a fi achitat, fiind perceput raportat la volumul şi complexitatea documentaţiei generată de acordarea creditelor.

Cu privire la sancţiunea aplicată, a solicitat anularea sau înlocuirea, fiind depăşite limitele expres prevăzute de Legea nr.193/2000. Aceasta deoarece instanţa a disjuns soluţionarea verificării unui singur proces verbal în noua litigii diferite şi în fiecare a aplicat o sancţiune de 200 lei, astfel că cuantumul amenzilor aplicate depăşeşte limita maximă de 1000 lei.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului.

Intimatul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Centru (Braşov) a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului. A subliniat că instanţa a reţinut corect aspectul că fapta are un caracter continuu, motiv pentru care s-a respins excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale. De asemenea, s-a reţinut corect că se încalcă art. l alin. 1, art.4 alin. 1, art.4 alin. 2 din Legea 193/2000, deoarece se creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Susţinerile apelantei nu sunt întemeiate deoarece articolele din contractele încheiate de clienţi nu conţin criterii clare de calculare a dobânzii, în sensul că nu stabileşte o marjă fixă a băncii.

În urma constatării caracterului abuziv al acestor clauze în contract, instanţa a aplicat în mod corect o amendă contravenţională de 200 lei în baza art. 13 alin.2 raportat la art. 16 alin.l din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea apelului.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac reglementat de art. 476-478 Cod proc.civ., Curtea a apreciat că apelul era fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Curtea a observat că dispoziţiile instanţei de fond prin care a fost respinsă sesizarea vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 5.1 din contract vizând stabilirea dobânzii la o marjă fixă anuală de 5,5 % pe an şi cererea vizând obligarea profesionistului la recalcularea diferenţelor de dobândă luate în plus, nu au fost criticate în prezenta cale de atac (de altfel, partea care ar fi avut interes să formuleze astfel de critici este reclamantul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Centru Braşov – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Mureş, care însă nu a înţeles să formuleze recurs) astfel încât acestea nu formează obiect de analiză a instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea controlului caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 6.2 din contract (care prevede că dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii şi că poate fi modificată în mod unilateral de către aceasta în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără consimţământul clientului – fila 150 dosar fond), Curtea a reținut că aceasta are natura unei apărări invocate în susţinerea incidenţei în cauză a excepţiei prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, excepţie care, odată reţinută, ar fi condus la respingerea acţiunii. Ca o consecinţă, această apărare se impune a fi analizată odată cu analiza criticilor care vizează fondul cauzei.

Relativ la apărarea apelantei în sensul că instanţa de fond în mod greşit ar fi respins apărarea privind lipsa de obiect a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 6.2 din contract, în considerarea faptului că această prevedere contractuală nu mai este în vigoare urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, fiind eliminată prin actul adiţional, aceasta nu este fondată.

Instanţa a reținut că, indiferent de modificările intervenite cu privire la clauza în discuţie în baza OUG nr. 50/2010, sesizarea petentului nu este fără obiect în condiţiile în care, pe de-o parte, sesizarea petentului priveşte forma contractului anterioară afirmativei modificări intervenite în temeiul actului normativ amintit. Pe de altă parte, în intervalul de timp cuprins între data încheierii contractului şi data modificării acestuia prin actul adiţional, contractul a produs efecte juridice, a căror înlăturare face obiectul prezentei acţiuni.

Ca o consecinţă, nu se putea reţine că prin constatarea caracterului abuziv al acestor clauze s-ar încălca principiul stabilităţii actelor juridice. În acest sens, Curtea a reținut că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt de ordine publică, aceasta transpunând dispoziţiile Directivei nr. 93/13/ CEE. În acest sens, se impune a se face referire la jurisprudenţa CJUE care a apreciat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, articolul 6 din aceasta trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică” (C 76/10). Ca o consecinţa a interesului protejat, Curtea a apreciat că regimul juridic al procedurii de constatare a caracterului abuziv şi al sancţiunii inopozabilităţii clauzelor abuzive faţă de consumator, sancţiune la care face referire art. 6 din Legea nr. 193/2000, este identic cu cel al nulităţii absolute, putând fi invocată oricând.

În ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, Curtea a reținut că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”. Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Relativ la clauza privind modificarea dobânzii cuprinsă în art. 6.2 din contract, Curtea a apreciat că instanţa de fond a constatat în mod judicios caracterul abuziv al acesteia.

Tribunalul a constatat corect natura contractului ca fiind de adeziune, acesta conţinând clauze prestabilit, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din acestea. Împrejurarea invocată prin cererea de apel în sensul că clienta nu ar fi cerut eliminarea sau modificarea clauzei respective, preformulate în contract, nu este de natură a face dovada negocierii acesteia. De altfel, sarcina probei pentru a dovedi această negociere revenea apelantei, conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000. Semnarea contractului de credit de către clientă cu toate că dovedeşte acordul acesteia pentru încheierea actului juridic, nu este de natură să dovedească împrejurarea că respectiva clauză ar fi fost negociată între părţi, negociere în cadrul cărora acestea puteau formula pretenţii şi să facă concesii reciproce.

De altfel, apărarea apelantei în sensul că acest caracter abuziv nu poate fi reţinut atâta vreme cât clienta a solicitat băncii încheierea unui nou contract de credit în condiţii similare cu cel în discuţie (contractul de la filele 30-41 dosar apel), nu face altceva decât să dovedească, o dată în plus, faptul că clauza amintită a fost prestabilită, respectiv lipsa unei negocieri efective a acesteia. În plus, caracterul abuziv al clauzei în discuţie se analizează prin raportare la momentul încheierii contractului în litigiu, neavând relevanţă sub acest aspect relaţiile contractuale care s-au născut ulterior între bancă şi aceeaşi clientă.

Aşadar, Curtea a observat că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul clientei, contrar bunei credinţe, în condiţiile în care în contract nu sunt indicate criteriile în funcţie de care banca poate modifica în mod unilateral dobânda curentă contractuală. Lăsând la libera apreciere a apelantei majorarea dobânzii – în funcţie politica Băncii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să-l prejudicieze pe consumator.

Faptul că art. 6.2 teza a II-a face referire la „valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută” (arătându-se în mod exemplificativ indicii  EURIBOR  pentru EURO,  LIBOR pentru CHF, ROBOR pentru RON) - acesta fiind un criteriu obiectiv -, nu este suficientă pentru a susţine că nu are caracterul abuziv clauza, câtă vreme din modul de redactarea al acesteia nu rezultă în mod clar că evoluţia acestor indicatori reprezintă singurul element care determină modificarea dobânzii. Din contră, astfel cum s-a subliniat anterior, dobânda „este variabilă în conformitate cu politica băncii”, putând fi „modificată în mod unilateral” de către apelantă.

Ca o consecinţă, apărarea apelantei în sensul că, pentru obţinerea fondurilor necesare acordării de împrumuturi către clienţi suportă anumite costuri de refinanţare care sunt care sunt direct influenţabile de variaţiile indicilor monetari de referinţă, nu este de natură a conduce la concluzia că majorarea dobânzii are la baza un criteriu strict obiectiv.

Curtea a mai reținut că prin constatarea caracterului abuziv al acestei clauze nu se neagă dreptul apelantei de a percepe dobânda ca preţ plătit de consumator în schimbul punerii la dispoziţie a capitalului necesar, ci doar posibilitatea modificării unilaterale a acesteia în lipsa indicării unor criterii prevăzute clar în contract, astfel că apărarea apelantei în sensul că clauza privind rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, motiv pentru care a opinat că este exceptată de la controlului caracterului abuziv prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, este neîntemeiată (acest argument a fost invocat în susţinerea inadmisibilităţii acţiunii).

În apărare, apelanta a făcut referire şi la clauza inserată în art. 6.3 din contract, susţinând că, potrivit acesteia, clientul are posibilitatea de a rambursa creditul, dacă nu este de acord cu modificarea dobânzii. În primul rând, Curtea a reținut că această clauză nu cuprinde o astfel de posibilitate a clientului (fila 150 dosar fond). În al doilea rând, chiar dacă ar fi prevăzută o astfel de posibilitate, aceasta nu ar fi suficientă pentru a face dovada că clauza nu are caracter abuziv. Pe de-o parte, acest caracter se impune a fi analizat prin raportare la momentul încheierii contractului; pe de altă parte, caracterul abuziv are la bază dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru decurgând din posibilitatea băncii de a modifica unilateral această dobândă, fără un criteriu obiectiv, astfel că o eventuală posibilitate a consumatorului de a rambursa creditul nu are relevanţă sub aspectul analizat.

Nici referirea apelantei la modificările legislative aduse prin OUG nr. 174/2008, respectiv prin OUG nr. 50/2010 nu este de natură a conduce la concluzia că clauza analizată nu ar fi abuzivă. Aceasta deoarece analiza caracterului abuziv se impune a fi efectuată raport la momentul încheierii contractului de credit (17 aprilie 2007), moment la care cele două acte normative nu produceau efecte, fiind adoptate ulterior. Conduita băncii ulterioară momentului încheierii contractului de credit nu produce efecte în sensul dorit de apelantă câtă vreme până la momentul la care aceste două acte normative au produs efecte juridice, dobânda a fost percepută conform clauzei înserate la art. 6.2 din contract. De altfel, în acelaşi sens este şi apărarea apelantei care a arătat că „după intrarea în vigoare a OUG nr. 174/2008 (...) nu am mai procedat la nici o modificare unilaterală a dobânzii în contractul de credit în cauză până la intrarea în vigoare a prevederilor OUG nr. 50/2010”, respectiv că „după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 (...) am continuat să aplicăm în relaţiile contractuale dintre noi condiţiile contractuale existente ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ” (fila 11 apel).  Ca o consecinţă, susţinerea apelantei în sensul că instanţa putea să constate că sintagma „în funcţie de politica băncii” nu mai există în contract urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, nu are relevanţă în cauză.

Prin urmare, aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze trebuie să se realizeze prin raportare la Legea nr. 193/2000, iar nu prin raportare la modificările legislative ulterioare.

Relativ la susţinerea apelantei în sensul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că dobânda ar fi crescut de la 5,5% la 6,99%, iar nu la 6,49%, Curtea a reținut că această apărare nu este de natură a conduce la reformarea sentinţei atacate, fiind eventual o eroare materială.

Ca o consecinţă a celor expuse anterior, Curtea a subliniat că în mod corect a apreciat tribunalul caracterul abuziv al clauzei amintite.

În ceea ce priveşte critica apelantei cu privire la clauza vizând comisionul de acordare cuprinsă în art. 7.1 lit. b) din contract, Curtea a apreciat că nici aceasta nu este fondată.

Argumentele expuse anterior, odată cu analiza criticilor vizând clauza privind modificarea dobânzii, sunt valabile şi cu privire la acest aspect: suntem în prezenţa unui contract de adeziune, cu clauze prestabilite care i-au fost impune consumatorului, câtă vreme apelanta nu a făcut dovada că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000.

Apelanta a invocat faptul că această clauză este diferită în funcție de client, comisionul fiind perceput raportat la volumul şi documentaţia generată de acordarea creditelor şi la produsul de creditare, astfel că comisionul de acordare este direct proporţional cu volumul de muncă determinat de analiza dosarului. Însă, Curtea a observat că aceste criterii în funcţie de care apelanta a susţinut că se stabileşte comisionul de acordare nu rezultă din contractul de credit. Aşadar, judecătorul de primă instanță a observat în mod judicios că stipularea unei clauze prin care se instituie un comision de acordare, fără a se explica împrumutatei pentru ce anume se percepe, nu poate fi în acord cu exigența principiului contractual și cerința bunei-credințe, fiind, în același timp, în mod evident în detrimentul consumatorului.

Mai mult decât atât, se observă că la art. 7.1 lit. a) din contract este prevăzută o „taxă analiză dosar”, astfel că apărarea invocată de apelantă ar conduce la concluzia că, pentru analiza documentaţiei necesare întocmirii dosarului de credit, s-ar percepe atât taxa amintită anterior, cât şi comisionul de acordare.

Apelanta a mai susţinut că prevederile art. 7.3 din contract pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea sentinţei prin coroborare cu cele cuprinse în art. 7.1 lit. b) ar fi străine cauzei, dat fiind faptul că se referă la „alte servicii” prestate de bancă, aşadar servicii solicitate de client în mod suplimentar. Într-adevăr, aceste prevederi contractuale se referă la comisioane care se datorează suplimentar celor prevăzute la art. 7.1 din contract. Însă, acest aspect nu este de natură a conduce la concluzia că nu ar avea caracter abuziv clauza analizată, cea prevăzută de art. 7.1 lit. b), pentru considerentele expuse anterior.

Concluzionând, Curtea a subliniat că în mod corect a reţinut tribunalul caracterul abuziv al celor două clauze în discuţie.

În ceea ce priveşte critica privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului ANPC de a aplica sancţiunea contravenţională, Curtea a apreciat că aceasta este întemeiată.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a reținut că, potrivit art. 16 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, această lege se completează cu dispoziţiile OG nr. 2/2001, iar conform art. 13 alin. 1 din acest din urmă act normativ, aplicarea sancţiunii se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Instanţa de fond, respingând excepţia prescripţiei, a reţinut că suntem în prezenţa unor fapte având caracter continuu, săvârşite de la data încheierii contractului de credit şi care nu ar fi încetat la momentul încheierii actului adiţional în baza OUG nr. 50/2010.

În dezacord cu tribunalul, Curtea a apreciat că excepţia în discuţie trebuia analizată prin raportare la clauza inserată în contractul de credit încheiat în anul 2007, iar nu şi prin raportare la actul adiţional la acest contract (act adiţional intrat în vigoare prin acceptare tacită, conform art. 95 alin. 5 din OUG nr.50/2010, filele 19-26 dosar apel).

Pentru a decide în acest sens, instanţa a reținut că prin actul adiţional la contractul de credit intrat nu a operat o modificare a clauzelor în litigiu, ci au fost stipulate clauze noi, care nu au existat anterior în contract. În acest sens, Curtea a observat că prin art. 3.1 din actul adiţional s-a stipulat că la data încheierii actului, nivelul dobânzii curente este de 6,49% (în contractul de credit dobânda era de 5,5%) şi va fi variabilă trimestrial conform următoarei formule de calcul: indice de referinţă + marja băncii.

Or, ANPC a investit instanţa de fond cu analiza caracterului abuziv al clauzei inserată în contractul de credit din 2007, fără a investi instanţa şi cu analiza aceluiaşi caracter al clauzei înserate în actul adiţional. În plus, Curtea a aqpreciat că o atare analiză raportat la clauzele din actul adiţional nu se poate fi analizată nici pe cale incidentală câtă vreme sesizarea instanţei a vizat exclusiv clauza din contractul inițial.

Raportat la aceste considerente, Curtea a reținut că, în ceea ce priveşte clauza înserată la art. 6.2 din contract, cu toate că suntem în prezenţa unei fapte contravenţionale continue, aceasta s-a epuizat la momentul la care a intrat în vigoare actul adiţional încheiat în baza OUG nr. 50/2010, prin acceptare tacită (20 septembrie 2010 – fila 17 dosar apel), moment de la care au fost înlăturate efectele produse de clauza constatată ca fiind abuzivă.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului, Curtea a reținut că acesta a fost stabilit la semnarea contractului de credit, fiind achitat la data semnării contractului, fiind perceput „o singură dată la valoarea creditului acordat” (fila 151 dosar fond). Ca urmare, comisionul fiind perceput o singură dată, rezultă că la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi implicit la data sesizării instanţei această clauză nu mai producea efecte, astfel că potenţiala faptă contravenţională era epuizată. Ca o consecinţă, în mod greşit a reţinut tribunalul că această faptă are caracter continuu, comisionul fiind perceput o singură dată la acordarea creditului şi nu lunar pe perioada derulării contractului. Aşadar, cu privire la clauza înserată în art. 7.1 lit.b) din contract, termenul de prescripţie a început să curgă de la data perceperii comisionului, care coincide cu data semnării contractului (17 aprilie 2007), la acea dată clauza producându-şi efectele.

Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat că termenul de prescripţie a aplicării sancţiunii era împlinit atât cu privire la clauza înserată la art. 6.2 din contract (termenul începând că curgă de la data de 20 septembrie 2010, acesta fiind momentul la care fapta contravenţională cu caracter continuu constând în încălcarea obligației legale de nu stipula clauza abuzivă privind modificarea unilaterală a dobânzii în contractul încheiat cu clienta s-a epuizat), respectiv clauza înserată la art. 7.1 lit. b) din contract (termenul începând că curgă de la data de 17 aprilie 2007, acesta fiind momentul la care efectele clauzei privind comisionul de acordare s-a epuizat).

Pentru aceste motive, în baza art.480 alin 1 Cod proc.civ., Curtea a admis apelul formulat de pârâtă, că consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei vizând prescripţia dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale şi a respingerii, ca prescrisă, a cererii reclamantului având ca obiect aplicarea unei sancţiuni contravenţionale în sarcina pârâtei OTP B. ROMÂNIA SA pentru săvârşirea contravenţiei incriminate de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Totodată, a menținut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Domenii speta

Spete similare