3.Contencios administrativ. Anulare decizie de instituire a măsurilor asiguratorii

Neîndeplinirea condiției motivării deciziei, prin raportare la necesitatea detalierii unui anumit comportament fiscal al contribuabilului, cu privire directă la exigența legală a existenței „stării de pericol”

-Legea nr. 207/2015 – Codul de procedură fiscală, art. 213 alin. 2

-Ordinul ANAF nr. 2605/2010, art. 5.1.1.

Starea de pericol, prevăzută de lege, implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul), întemeiată pe un fapt vecin şi conex, acest element obiectiv neputând fi, însă,  limitat la situaţia de fapt determinată prin aplicarea prezumţiei simple. Un asemenea raționament ar lipsi de conținut textul de lege, fiind inutilă aplicarea unei prezumţii privind pericolul de diminuare a patrimoniului, în condiţiile în care se stabileşte existenţa unor acţiuni în acest sens. Practic, condiţionând aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol, şi nu la un anumit rezultat. Sintagma utilizată de legiuitor - „există pericolul” -, configurează o situaţie viitoare, şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

Indicarea, de către organul fiscal care a instituit măsura asiguratorie, a unor elemente ce au la bază informaţii obţinute conform Ordinului 2605/2010 şi care conturează o stare de pericol, prin raportare la un anumit tip de comportament fiscal al contribuabilului, constituie, în fapt, o motivare a necesităţii instituirii măsurilor asiguratorii.

Prin Sentinţa nr. 259/06.04.2017 pronunţată de Tribunalul Mureş, în dosarul nr. 2608/102/2016 s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. P.C. S.R.L împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea s-a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFBH 12269 din 27.10.2016 emisă de pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

In motivarea recursului pârâta a învederat faptul că  în ceea ce priveşte pericolul intrinsec care poate duce la îngreunarea sau periclitarea colectării obligaţiilor fiscale, acesta este circumscris prin însuşi modul în care contribuabilul P. C. SRL a procedat la săvârşirea faptei, descrise pe larg în procesul verbal, în care se specifică că a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii în valoare totală de 422.360 lei pentru care societatea nu deţine documente justificative de înregistrare sau un alt document justificativ prin care să se dovedească realitatea achiziţiilor.

Pârâta recurentă a arătat faptul că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 12269 emisă la data de 27.10.2016 Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare, a dispus instituirea sechestrului asigurător.

In cazul de faţă, pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul este aproape iminent, având în vedere faptul că, la momentul demarării controlului de către inspectorii antifraudă la P. C. SRL, administratorul societăţii a refuzat să răspundă invitaţiei inspectorilor antifraudă.

Pârâta recurentă a susţinut faptul că pretinsa nelegalitate a deciziei atacate prin prisma lipsei motivării în fapt a acesteia invocată de contestatoare, este neîntemeiată întrucât este necesară luarea măsurilor asigurătorii tocmai pentru evitarea situaţiei ca societatea debitoare să efectueze alte operaţiuni fictive (existând temeiuri suficiente pentru a considera că astfel de operaţiuni au fost efectuate în trecut) cu privire la bunurile sale.

Pârâta recurentă amintit că faptele descrise în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii au condus la crearea unui prejudiciu estimat bugetului de stat în sumă totală de 166.231 lei.

Suma de plată stabilită suplimentar justifică existenţa pericolului ca societatea să se sustragă şi să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, fiind astfel îndeplinită condiţia impusă de prevederile art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Pârâta recurentă a subliniat faptul că este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

Pârâta recurentă a susţinut faptul că măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumţii legale, astfel că, până la stabilirea unei situaţii certe cu privire la activităţi financiare ilicite desfăşurate de contestatoare sau terţe persoane cu care s-a angajat în operaţiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art. 213 Cod procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice şi legale.

In opinia pârâtei recurente în mod eronat instanţa de fond a reţinut că nu ar exista, în cuprinsul referatului justificativ sau în decizia atacată, elemente concrete sau indicii de natura a concluziona constatarea pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, întrucât, astfel cum lesne se poate observa, decizia contestată cuprinde o motivare amplă a conduitei intimatei-contestatoare care a condus la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligaţie fiscală, conduită care se reflectă în relaţiile contractuale ale acesteia.

Astfel, desfăşurarea unor relaţii comerciale cu diverşi agenţi economici cu caracter fictiv şi înregistrarea acestora în contabilitate de către P. C. SRL în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

La data de 6 iunie 2017 reclamanta S.C. P. C.”S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, solicitând în principal constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile recurate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele recursului nu susţin nici implicit nici explicit o reală justificare a estimării aşa zisului prejudiciu, în cuantum de 166.231 lei, obligaţiile fiscale la care face referire pârâta, fiind pur ipotetice, fără nici o legătură cu legalitatea, cu atât mai puţin cu realitatea.

Reclamanta intimată a susţinut faptul că deşi a comunicat toate actele solicitate de pârâtă, urmare transmiterii invitaţiei - din 06.04.2016, nu s-a ţinut cont de ele, nefăcându-se nici cea mai mică referire la acestea.

Reclamanta intimată a susţinut faptul că art. 213 alin 2) din Lg. nr. 207/2015 are o redactare aproape identică celei a vechiului art. 129 alin 2) Cod pr. Fiscală, cu o excepţie însă, legiuitorul prevăzând în mod expres faptul că această măsură poate fi luată în cazuri excepţionale.

In opinia reclamantei intimate pârâta recurentă nu a probat în concret nici una din cele 3 ipostaze  privind cazul excepţional, mai precis nu a probat nici un pericol ca societatea să se sustragă de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor ori să-ţi să-şi ascundă, să-şi înstrăineze sau să-şi risipească patrimoniul, dimpotrivă societatea este cu toate datoriile la zi.

Reclamanta intimată a susţinut că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. 2) NCPF, situaţie în care pe bună dreptate instanţa de fond a dispus anularea acesteia.

Analizând legalitatea hotărârii atacate prin prisma criticilor invocate raportat la art. 488 Cod proc.civ., Curtea aa apreciat că recursul era fondat, pentru următoarele considerente:

În aplicarea prevederilor art. 213 alineat 2 din Legea 207/2015, judecătorul fondului a analizat şi interpretat corect finalitatea acestor dispoziţii legale, respectiv instituirea de măsuri pentru a contracara riscul de nerealizare al creanţei fiscale, dat fiind comportamentul debitorului.

 În ceea ce priveşte elementele obiective care fundamentează necesitatea instituirii acestor măsuri asiguratorii, în dezacord cu judecătorul fondului, Curtea reţine că acestea nu pot fi limitate strict la activitatea debitorului în perioada  următoare realizării operaţiunilor ce fac obiectul controlului.

Astfel, nu puteam ignora faptul că, textul art. 213 alineat 2 din Legea 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin şi conex. Or, acest element obiectiv nu poate fi limitat la situaţia de fapt determinată prin aplicarea prezumţiei simple (exemplele utilizate de judecătorul fondului fiind tocmai acţiuni de sustragere/risipire a patrimoniului). A accepta acest raționament ar lipsi de conținut textul de lege, fiind inutilă aplicarea unei prezumţii privind pericolul de diminuare a patrimoniului în condiţiile în care se stabileşte existenţa unor acţiuni în acest sens. Astfel, în situaţia în care contribuabilul a întreprins deja măsuri prin care şi-a redus patrimoniul (de genul celor enumerate exemplificativ în consideratele instanţei de fond) nu se mai analizează o situaţie de risc respectiv o stare de pericol . Practic, condiţionând aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol şi nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv „există pericolul”, configurează o situaţie viitoare şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

Concluzionând, în interpretarea textului art. 213 alineat 2 din Legea 207/2015, Curtea a apreciat că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea) iar  pentru a stabili în ce măsură  se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere  şi alte elemente decât cele indicate anterior. În acest context, trebuie analizat în ce măsură,  dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui  anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că, în acord cu judecătorul fondului, Curtea a reținut că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

În cazul dedus judecăţii, prin raportare la conţinutul concret al actului atacat, se impuneau a fi avute în vedere o serie de elemente, de natură să justifice concluzia existenţei unei stări de pericol. Astfel, organul fiscal a precizat că societatea controlată este beneficiara unor achiziţii nereale iar în urma controlului efectuat la furnizori şi din analiza documentelor contabile ale contribuabilului rezultă că operaţiunile înregistrate nu au un conţinut economic, facturile fiind înregistrate în vederea sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor.

Toate aceste aspecte ( informaţiile având la bază  situaţii financiare, declaraţii fiscale conform dispoziţiilor art. 5.1.1 din Ordinul 2605/2010 ) susţin concluzia unui comportament fiscal al contribuabilului în sensul sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor datorate statului. Curtea a apreciat că, în circumstanţele concrete ale cazului, acest tip de comportament fiscal este de  natură să justifice prin el însuşi existența pericolului de sustragere/ascunderea/risipire a patrimoniului, fără a fi necesar, suplimentar, să se producă dovezi în sensul că ulterior efectuării acestor operațiuni, contribuabilul a procedat la vânzarea activelor sau reducerea lichidităţilor. În sine, modalitatea de înregistrare în contabilitate a operațiunilor economice respectiv utilizarea unor facturi fiscale care nu au suport real,  poate avea ca efect periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării taxelor şi impozitelor în sensul art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015 .

În cuprinsul Deciziei contestate se indică expres elementele care întemeiază o suspiciune de fraudă respectiv de comportament fiscal inadecvat, având ca finalitate tocmai sustragerea de la plata obligaţiilor către bugetul general consolidat. Din această perspectivă, Curtea a apreciat, în dezacord cu judecătorul fondului, că Decizia atacată este motivată sub aspectul justificării unei stări de pericol. Aceste aspecte au fost reiterate atât în cursul judecării fondului cât şi prin memoriul de recurs şi, contrar susţinerilor intimatei, recurenta nu a adus elemente suplimentare celor indicate în actul contestat ci a  dezvoltat argumentele din decizia de instituire a măsurilor asiguratorii. Precizările suplimentare se circumscriu aceloraşi elemente care conturează starea de pericol – comportamentul fiscal al contribuabilului, nefiind elemente noi prin care se justifică îndeplinirea condiţiilor pentru instituirea măsurii asiguratorii.

Astfel cum s-a arătat anterior, aceste argumente pot fi avute în vedere în stabilirea existenţei pericolului de ascundere/diminuare a patrimoniului sens în care de altfel, 5.6 litera f din Ordinul 2605/2010 prevede că motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii poate avea  ca fundament istoria comportamentului fiscal al contribuabilului.

Raportat la cele ce preced, Curtea a apreciat că indicarea unor elemente ce au la bază informaţii obţinute conform Ordinului 2605/2010 şi care conturează o stare de pericol prin raportare la un anumit tip de comportament fiscal al contribuabilului, constituie în fapt o motivare a necesităţii instituirii măsurilor asiguratorii, criticile de nelegalitate ale reclamantei în acest sens fiind nefondate.

În ceea ce priveşte celelalte aspecte de nelegalitate invocate (competența organului care a dispus măsura respectiv nerespectarea dreptului la apărare), acestea au fost corect înlăturate de judecătorul fondului. Curtea a achiesat la considerentele instanţei de fond, privind specificul procedurii de instituire a măsurilor asiguratorii, de natură să înlăture o obligaţie a organului fiscal de ascultare/încunoștințare a contribuabilului.

Reţinând aşadar în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015, Curtea, în temeiul art. 496 alineat 2 Cod procedură civilă , a casat  sentinţa atacată iar în rejudecare a fost respinsă integral  acţiunea formulată de S.C. P.C.”S.R.L.

Domenii speta

Spete similare