1.Divorţ din culpa pârâtului; acordarea de despăgubiri – art. 388 Cod Civil

Prin sentinţa civilă nr. 6174/19.05.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi  s-a dispus în sensul că:

„Admite în parte cererea formulată de reclamanta pârâtă P.E., cu domiciliul procesual ales la SCPA din Iaşi, Judeţ Iaşi în contradictoriu cu pârâtul reconvenient P.C., domiciliat în Iaşi, , judeţul Iaşi.

Admite în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul reconvenient în contradictoriu cu reclamanta pârâtă. 

Desface prin divorţ căsătoria încheiată la data de 15.02.1996, înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Municipiului Iaşi, jud. Iaşi, sub nr.166 din data de 15.02.1996, din culpa comună a soţilor.

Dispune efectuarea menţiunilor corespunzătoare pe actul de căsătorie înregistrat în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Municipiului Iaşi, jud. Iaşi, sub nr.166 din data de 15.02.1996.

Dispune ca reclamanta pârâtă să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, acela de „P”.

Respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanta pârâtă în contradictoriu cu pârâtul reconvenient având ca obiect acordarea despăgubirilor.

Respinge, ca rămase fără obiect, capetele de cerere privind stabilirea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti asupra minorului P.A., născut la data de 12.06.1997 şi stabilirea locuinţei minorului.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului reconvenient la plata pensiei de întreţinere în favoarea numitului P.A., născut la data de 12.06.1997.

Disjunge cererea având ca obiect „partaj bunuri comune” formulată de reclamanta pârâtă în contradictoriu cu pârâtul reconvenient, precum şi cererea reconvenţională având ca obiect „partaj bunuri comune” formulată de pârâtul reconvenient în contradictoriu cu reclamanta pârâtă şi dispune înaintarea cererilor la registratura instanţei în vederea repartizării manuale la acelaşi complet şi acordă termen de judecata la data de 16.06.2016 în şedinţă publică, cu citare părţi.

Compensează cheltuielile de judecată şi obligă pârâtul reconvenient să plătească reclamantei pârâte suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.  „

Pentru a decide astfel prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:

„Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 22.01.2015 sub nr. 1433/245/2015 reclamanta P.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul P.C., desfacerea căsătoriei din culpa pârâtului, păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei, exercitarea de către ambii părinţi a autorităţii părinteşti asupra minorului P.A., născut la data de 12.06.1997, stabilirea locuinţei minorului la mamă, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea copilului şi partajul bunurilor comune.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 15.02.1996, iar din căsătorie a rezultat minorul P.A., născut la data de 12.06.1997. A precizat că relaţiile dintre soţi sunt iremediabil vătămate din culpa pârâtului, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Reclamanta a susţinut că în timpul căsătoriei au fost dobândite bunuri imobile şi părţi sociale la o societate comercială, iar cotele soţilor de contribuţie la dobândirea bunurilor comune sunt egale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 373 lit. b, 379 al.1, 383 al.3, 397, 400, 402 C. civ.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat administrarea probelor prin înscrisuri, prin declaraţiile martorilor, interogatoriul pârâtului, efectuarea anchetei sociale, expertize evaluatorii. A depus la dosarul cauzei înscrisuri, în copie certificată.

Cererea de divorţ a fost legal timbrată.

Cu privire la cererea de partaj bunuri comune, prin Încheierea din data de 30.04.2015, urmare admiterii cererii de reexaminare ajutor public judiciar, a fost eşalonată plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 38051,92 în 40 rate lunare.

Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, legal timbrată, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa reclamantei pârâte, revenirea acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, obligarea sa la plata pensiei de întreţinere în favoarea copilului major aflat în continuarea studiilor şi partajul bunurilor comune în cote de 70% pentru el şi 30 % pentru reclamanta pârâtă.

În motivare, pârâtul reconvenient a arătat, în esenţă, că relaţiile dintre soţi sunt iremediabil vătămate din culpa reclamantei pârâte, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. A precizat că masa partajabilă este compusă din bunuri imobile şi mobile.

În drept, au fost invocate prevederile art.373 lit. b, 383 al.3, 402, 529 al.2, 357 şi următoarele C. civ., art.205, 209 C. proc.civ.

În dovedire, pârâtul reconvenient a solicitat administrarea probelor prin înscrisuri, prin declaraţiile martorilor, interogatoriul şi expertiză.

Reclamanta pârâtă a formulat cerere adiţională, prin care a solicitat includerea în masa partajabilă a sumelor de bani existente în depozite bancare al căror titular este pârâtul reconvenient.

Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat admiterea în parte a acesteia şi a reluat motive expuse în cerere.

Pârâtul reconvenient a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că susţinerile reclamantei pârâte nu sunt conforme realităţii.

La data de 21.01.2016, reclamanta pârâtă a formulat cerere adiţională, legal timbrată, solicitând obligarea pârâtului reconvenient la plata sumei de 35.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin desfacerea căsătoriei.

În motivarea acestei cereri, reclamanta pârâtă a arătat, în esenţă, că prejudiciul suferit este de ordin moral şi este cauzat de comportamentul celuilalt soţ în timpul procesului de divorţ, respectiv acţiunile defăimătoare întreprinse împotriva sa în cadrul anturajului de prieteni, în colectivul de colegi ai fiului lor.

În dovedire, reclamanta pârâtă a solicitat administrarea probelor prin înscrisuri, prin declaraţiile martorilor şi interogatoriul pârâtului.

Pârâtul reconvenient a formulat întâmpinare la cererea adiţională, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată, întrucât nu sunt conforme realităţii susţinerile reclamantei pârâte.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect divorţ din cadrul cererii de chemare în judecată şi din cadrul cererii reconvenţionale, au fost administrate probele prin înscrisuri şi prin declaraţiile martorilor.

La termenul de judecată din data de 21.04. 2016, instanţa a pus în discuţia părţilor oportunitatea disjungerii cererii având ca obiect „partaj bunuri comune” formulată de reclamanta pârâtă în contradictoriu cu pârâtul reconvenient, precum şi a cererii reconvenţionale având ca obiect „partaj bunuri comune” formulată de pârâtul reconvenient în contradictoriu cu reclamanta pârâtă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Conform art.6 al.6 C. civ., dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, obligaţia legală de întreţinere.

În acord cu prevederile art.39 alin.1 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

Părţile s-au căsătorit la data de 15.02.1996, căsătoria fiind înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Municipiului Iaşi, jud. Iaşi, sub nr.166 din data de 15.02.1996. Din căsătoria părţilor a rezultat un copil, în prezent major, respectiv P.A., născut la data de 12.06.1997.

Astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor şi înregistrarea video, în timpul căsătoriei au existat frecvent certuri între părţi, din motive minore, acestea având loc chiar şi în concedii, în prezenţa prietenilor. Părţile se certau de la bani şi datorită faptului că mama pârâtului intervenea în relaţia de căsătorie. Reclamanta pârâtă a fost foarte agresivă şi mereu nemulţumită de pârât. Aceasta ţipa mereu la persoanele din preajma ei, indiferent că era copilul sau pârâtul. Martora propusă de pârâtul reconvenient a precizat că a ajutat-o pe reclamanta pârâtă la menaj, la gătit şi la creşterea copilului. Într-o perioadă, reclamanta se deplasa la cabinetul pârâtului şi la spital, unde făcea scandal, întrucât era nemulţumită de faptul că acesta stătea prea puţin timp acasă. De asemenea, reclamanta pârâtă a manifestat gelozie în relaţia cu pârâtul reconvenient. Acesta a iniţiat o relaţie extraconjugală despre care reclamanta pârâtă a aflat  în anul 2014, ocazie cu care pârâtul reconvenient a fost violent atât cu soţia, cât şi cu fiul său, lovindu-i. Ulterior, relaţiile dintre părţi au fost încordate şi au existat certuri permanente. În noiembrie 2014, pârâtul reconvenient a părăsit domiciliul comun, iar de atunci părţile nu au reluat relaţiile specifice căsătoriei.

Declaraţiile depuse la dosarul cauzei, aparţinând altor persoane, nu vor fi reţinute în ansamblul probator întrucât, nefiind date în faţa instanţei de judecată, nu au valoare probatorie.

Conform art. 373 lit. b C.civ., divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

De asemenea, art.379 al.1 C.civ.,în cazul prevăzut la art. 373 lit. b C.civ., divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.

Potrivit art. 309 al.1 C.civ., soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.

Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 325 al.1 C.civ., soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc. Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel, stipulează al.2 al aceluiaşi articol.

Din probatoriul cauzei rezultă că ambii soţi sunt vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, comportamentul acestora determinând estomparea afecţiunii, a respectului dintre ei şi a comunităţii spirituale. Prin urmare, scopul căsătoriei nu mai poate fi atins, astfel că divorţul apare ca fiind singurul remediu pentru a pune de acord starea de drept şi starea de fapt a relaţiilor de căsătorie.

Având în vedere considerentele anterior expuse, instanţa reţine că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi nu mai este posibilă continuarea căsătoriei. Fiind îndeplinite condiţiile stipulate de art. 373 lit. b şi art.379 al.1 teza a II-a C.civ., va dispune desfacerea căsătoriei din culpa comună a soţilor.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art.48 din Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, instanţa va dispune efectuarea menţiunilor corespunzătoare pe actul de căsătorie înregistrat în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Municipiului Iaşi, jud. Iaşi, sub nr.166 din data de 15.02.1996, ulterior rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Sub aspectul capătului de cerere referitor la nume, astfel cum rezultă din înscrisurile de la filele 15-50 volum II, reclamanta pârâtă s-a afirmat în profesie sub numele purtat în timpul căsătoriei, prin publicarea de lucrări de specialitate şi participarea la concursuri naţionale de matematică. Prin urmare, în temeiul art. 383 alin. 2 C.civ., reţinând existenţa unor motive temeinice, instanţa va dispune ca reclamanta pârâtă să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, acela de „P.”.

În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamanta pârâtă privind acordarea despăgubirilor, instanţa reţine dispoziţiile art. 388 C.civ., conform cărora soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.

În condiţiile în care instanţa a reţinut culpa ambilor soţi în destrămarea relaţiilor de căsătorie, cererea reclamantei pârâte de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 388 C.civ. apare ca neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Întrucât fiul părţilor, P.A., născut la data de 12.06.1997, a devenit major, instanţa va respinge, ca rămase fără obiect, capetele de cerere privind stabilirea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei minorului.

Având în vedere că pârâtul reconvenient a dovedit că a contribuit cu sume de bani la întreţinerea fiului său în cursul procesului de divorţ, iar din înscrisurile de la dosar nu rezultă că acesta din urmă se află în continuarea studiilor, instanţa va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului reconvenient la plata pensiei de întreţinere în favoarea numitului P.A., născut la data de 12.06.1997.

Prin urmare, faţă de considerentele ce preced, instanţa va admite în parte atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea reconvenţională în ceea ce priveşte divorţul şi cererile accesorii.

În temeiul art.453 C.proc.civ., faţă de soluţia de admitere în parte a fiecărei cereri, instanţa va compensa cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi îl va obliga pe pârâtul reconvenient să plătească reclamantei pârâte suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Întrucât capetele de cerere având ca obiect divorţ din cadrul cererii de chemare în judecată şi din cadrul cererii reconvenţionale se află în stare de judecată, instanţa va dispune disjungerea cererii având ca obiect „partaj bunuri comune” formulată de reclamanta pârâtă în contradictoriu cu pârâtul reconvenient, precum şi cererea reconvenţională având ca obiect „partaj bunuri comune” formulată de pârâtul reconvenient în contradictoriu cu reclamanta pârâtă şi va dispune înaintarea cererilor la registratura instanţei în vederea repartizării manuale la acelaşi complet, urmând a acorda termen de judecata la data de 16.06.2016 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.  „

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel P.E. criticând sentinţa pentru următoarele motive:

Raportat la motivele de divorţ invocate atât de reclamantă cât şi de pârât, prima instanţă a analizat superficial probele administrate, limitând şi probatoriul propus în susţinerea şi dovedirea acţiunii introductive de către reclamanta, deşi motivele de divort invocate au fost multiple şi diverse. Prima instanţă a reţinut ca şi motive imputabile acesteia sustinerile făcute de martora B.L., propusă de pârâtul reclamant, fără nici o referire la declaraţiile martorei L.M., audiată de instanţă la propunerea reclamantei.

De altfel, credibilitatea acestei martore este îndoielnică, în condiţiile în care aceasta nu a mai intrat în locuinţa lor de când copilul se afla în ciclul şcolar primar şi astfel aspectele referitoare la pretinsa gelozie, la faptul că ar fi făcut scandal la  locul de muncă al pârâtului, nu au fost cunoscute personal de această martoră, ci de la pârât, întrucât aceasta s-a mutat la Câmpulung Muscel şi a venit de maxim două ori pe an în Iaşi. De asemenea, faptul că ar fi mers des la cabinetul pârâtului şi ar fi făcut panaramă pentru că acesta ar fi petrecut puţin timp acasă, relatat de aceeaşi martoră ca fiind cunoscut de la fiica sa care lucrase la cabinetul pârâtului când aceasta avea 18 ani şi apelanta tocmai născuse, trebuie privite de asemenea cu un mare grad de neîncredere, având în vedere caracterul indirect al acestor informaţii.

Pe de altă parte, aspectele legate de presupusa sa agresivitate verbală, gelozia şi nemulţumirea cauzată de lipsa de voinţă a pârâtului de a intretine căsnicia inclusiv prin acceptarea şi intierea relatiilor intime nu au constituit pentru pârât motive de nemulţumire în căsnicie, acesta neinvocând niciodată aceste lucruri nici faţă de familie, nici faţă de prieteni, aceste manifestări ale apelantei petrecându-se, potrivit celor declarate de martora B.L., cu mai bine de 15 ani în urmă.

Declaraţia martorei B. nu este credibilă, nici din cauza faptului că aceasta a fost foarte mulţi ani angajată în casă la părinţii pârâtului - reclamant, primeşte şi în prezent asistenţă medicală din partea pârâtului, iar fiica martorei a fost angajată, în trecut, la cabinetul pârâtului, prin urmare, declaraţia martorei trebuie înlăturată ca  nesinceră.

Înregistrarea video depusă de pârât la dosar din care ar rezulta faptul că apelanta se ceartă cu pârâtul nu este relevantă pentru a considera că acelaşi comportament l-a avut pe parcursul întregii căsătorii. Pârâtul a surprins un moment aprins al unei discuţii dintre ei, imediat după ce reclamanta pârâtă a aflat despre relaţia sa extraconjugală, iar având în vedere acest context şi suferinţa firească ce i-a fost cauzată de o asemenea revelaţie, apreciază că nu i se poate imputa faptul că se certa cu pârâtul din acest motiv.

Nu l-a urmărit niciodată pe pârât la locul de muncă sau cabinet şi nu i-a pus la îndoială niciodată fidelitatea, singurul său reproş era legat de puţinul timp petrecut cu ea şi copilul, în familie. Singurele momente în care într-adevăr a fost la locul de muncă al pârâtului pentru a-l căuta au fost cele relatate de martora L.M. şi s-au întâmplat începând cu anul 2011, pe fondul lipsei nejustificate a soţului fără ca acesta să o anunţe, în prealabil, sau fără să justifice această lipsă. Pe perioada lipsei de acasă, pârâtul îşi închidea telefonul mobil şi devenea  nedisponibil, context în care se îngrijora şi pleca să-l caute, în primul rând, la locul de muncă - la spital sau la cabinetul medical, unde, evident nu îl găsea.

Un alt mijloc de probă ignorat de prima instanţă este un început de scrisoare pe care pârâtul a vrut să i-o adreseze, în care a scris următoarele: "Pentru draga mea B. Mă gândesc mereu la tine, la bunătatea şi la gingăşia ta, la frumuseţea ochilor tăi”. Or, aceste cuvinte infirmă toate reproşurile şi acuzaţiile nedrepte şi mincinoase pe care pârâtul i le-a adus în cuprinsul cererii sale reconvenţionale.

Atât de-a lungul celor 19 ani de căsnicie, dar şi după ce a aflat despre relaţia extraconjugală a pârâtului, a luptat mult să menţină căsnicia, cunoscând din experienţa didactică şi interacţiunea cu copiii şi familiile lor, la ce traume şi suferinţe psihice sunt supuşi copiii, în situaţiile în care li se destramă familia.

Cât priveşte existenţa certurilor în familie, ele sunt inerente oricărei relaţii. Motivele certurilor au fost explicate de aceeaşi martoră L.M. (atitudinea părinţilor pârâtului faţă de mine, mama acestuia denigrând-o deseori, chiar şi faţă de proprii săi prieteni). Cu toate acestea, căsătoria a avut efectiv de suferit şi nu a i mai putut continua, o dată ce relaţia sa extraconjugală a fost devoalată, iar pârâtul a refuzat să renunţe la amanta sa. Martora L.M. a relatat faptul că apelanta a făcut eforturi pentru menţinerea căsătoriei, a mers la părintele C. care a încercat să medieze neînţelegerile provocate de relaţia extraconjugală, a apelat la un psiholog, şedinţele de consiliere oferite de acesta fiind acceptate iniţial de pârât.

Or, aprecierea asupra imposibilităţii continuării unei căsătorii trebuie raportată la elementele de fapt care au cauzat efectiv deteriorarea într-o asemenea măsură a relaţiei, încât aceasta nu a mai putut continua. În acest sens, niciuna dintre pretinsele acuzaţii aduse ei de pârât nu au fost cauza deteriorării căsătoriei. Dimpotrivă, relaţia extraconjugală a pârâtului iniţiată cu multă vreme în urmă, refuzul său de a întreţine relaţii intime conjugale în cadrul căsătoriei, lipsa de implicare a sa în căsătorie, refuzul de a renunţa la relaţia extraconjugală şi a menţine, în ciuda disponibilităţii sale de a încerca să remedieze orice neînţelegeri şi cauze care ar fi putut determina pe pârât să intre într-o relaţie extraconjugală, sunt motivele reale de fapt ale imposibilităţii menţinerii căsătoriei, iar toate îi sunt imputabile acestuia.

Ca urmare a modificării soluţiei în privinţa culpei în deteriorarea relaţiei de familie se impune analiza pe fond a cererii completatoare formulate, prin care a solicitat despăgubiri de la pârâtul - reclamant pentru prejudiciile cauzate ca urmare a desfacerii căsătoriei. Acestea sunt, de altfel, şi motive suplimentare în susţinerea aceleiaşi culpe exclusive a pârâtului reclamant în deteriorarea iremediabilă a căsătoriei lor. Faptele ilicite ale pârâtului care au cauzat prejudiciul moral a cărei reparaţie a solicitat-o constau în acţiunile defăimătoare întreprinse împotriva sa, în cadrul anturajului lor de prieteni, în colectivul de colegi ai fiului lor. Aceste acţiuni au cauzat îndepărtarea de apelantă a prietenilor menţionaţi, discuţii depreciative la adresa sa în anturajul de cunoştinţe, o afectare a gradului propriu de încredere şi a propriei imagini în diversele medii sociale.

În fine, cel de-al treilea motiv de apel vizează modul de soluţionare a cererii de obligare a pârâtului la plata pensiei de întreţinere pentru copilul rezultat din căsătorie. Prima instanţă a reţinut că pârâtul ar fi contribuit pe parcursul judecăţii acţiunii de divorţ la întreţinerea copilului şi că nu a făcut dovada faptului că acesta s-ar fi aflat în continuarea studiilor. Pârâtul era obligat să facă dovada că a contribuit la întreţinerea minorului. Este adevărat că pârâtul a depus la dosar o serie de mandate poştale, unul din 5.01.2015, pentru suma de 500 lei şi unul din data de 11.02.2015 (pentru suma de 1000 lei). Din acestea, mandatul de 1000 lei a fost restituit către pârât, întrucât suma a fost expediată pe adresa unde copilul nu mai locuia, aşadar, expedierea de către pârât doar a sumei 500 lei pentru o perioadă de 6 luni nu reprezintă o justă şi echitabilă întreţinere a copilului în perioada menţionată.

Solicită, în consecinţă, admiterea apelului.

Intimatul  a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.

Apelanta în susţinerea primului motiv de apel înţelege sa defăimeze martorii audiaţi la solicitarea sa, persoane respectabile, simple si extrem de sincere, ridiculizând declaraţiile date de acestea. Nu poate fi primit punctul sau de vedere în condiţiile in care modul in care au fost administrate aceste probe, spontaneitatea si sinceritatea percepute direct de magistratul de la fondul cauzei, au dus la convingerea acestuia ca depoziţiile lor sunt sincere.

Încrâncenarea cu care apelanta susţine culpa exclusiva a intimatului este o dovada a faptului ca aceasta are resentimente puternice, că din ambitie si egoism nu doreste sa incheie aceasta relatie, desi nu o leaga nimic de intimat. Gelozia excesiva, lipsa de sentimente fata de sotul sau, ambitia de a demonstra ca va invinge in lupta pornita reprezinta motive intemeiate care sa convinga instanta ca aceasta casatorie nu mai poate continua. Maniera eleganta in care prima instanta a transat situatia este maniera civilizata si corecta în care trebuie sa se pronunte un divort.

In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv de apel referitor la despagubiri, acesta este unul din motivele care au dus la desfacerea casatoriei. Apelanta, prin intreaga conduita a dat dovada de o dorinta nestavilita de a avea cit mai multe sume de bani, lucru dovedit cu prisosinta prin extragerea din contul intimatului a sumei considerabile la momentul promovarii actiunii. Banii au fost si au ramas, din pacate, unul din motivele pentru care intimatul era obligat sa  munceasca fara limita, sa faca nenumarate investitii, sa aduca in casa cit mai mult pentru a o satisface pe apelanta. Atit de lezata in sentimente a fost apelanta cind a promovat actiunea incit a refuzat orice disutie şi rezolvare amiabila a situaţiei, a extras toti banii din contul acestuia, luind totul si directionindu-i în contul sau ( citeva miliarde de lei vechi) a urzit în jurul intimatului o poveste despre o asa zisa relatie extraconjugala si i-a interzis acestuia sa mai locuiasca in casa. Toate aceste imprejurari au fost apeciate corect de instanta de fond, constatind ca nu exista nici un motiv real sa se admita cererea de despagubiri.

În ceea ce priveste pensia de intretinere, fiul partilor este major, acum a promovat examenul de bacalaureat şi este student la medicina. Solicită să se verifice calitatea procesuala a apelantei de a promova acest apel, fata de cele expuse.

Invederează instantei si imprejurarea ca, prin contributia sa exclusiva, fiul lor a beneficiat de o suma considerabila dintr-o asigurare pentru studii, ce a fost achitata in vara acestui an, separat de banii pe care el ii trimite.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.

Prin decizia Tribunalului Iaşi nr. 151/2017  s-au dispus următoarele:

„Admite apelul formulat de apelanta P.E. împotriva sentinţei civile nr. 6174/19.05.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Desface căsătoria încheiată la data de 15.02.1996, înregistrată în registrul de stare civilă al Primăriei Mun. Iaşi sub nr. 166/15.02.1996, din culpa exclusivă a pârâtului-reclamant P.C.

Obligă pârâtul – reclamant la plata în favoarea fiului său P.A., născut la 12.06.1997, a pensiei de întreţinere în cotă legală de 1/4 din venitul net realizat de pârâtul – reclamant P.C., începând cu data introducerii acţiunii – 22.01.2015 şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 ani.

Admite cererea completatoare formulată de reclamanta-pârâtă P.E. având ca obiect plata de despăgubiri.

Obligă pârâtul-reclamant P.C. să plătească reclamantei-pârâte P.E. suma de 35.000 lei cu titlu de despăgubiri.

Obligă intimatul P.C. să plătească apelantei P.E. suma de 1.450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate care nu contravin prezentei decizii.”

A reţinut tribunalul următoarele:

Analizând actele si lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate şi raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză, Tribunalul constată că apelul este întemeiat, astfel că îl va admite, pentru considerentele ce succed:

Relaţia de căsătorie a părţilor a fost oficializată la data de 15.02.1996, iar din această relaţie a rezultat un fiu, P.A., născut la data de 12.06.1997, în prezent major. Reclamanta-pârâtă a invocat culpa exclusivă a soţului la destrămarea familiei, invocând neimplicarea acestuia în familie şi infidelitatea, în timp ce pârâtul reclamant a invocat culpa exclusivă a soţiei, arătând că aceasta a fost foarte violentă în limbaj, era dominantă, nedispusă să-i respecte valorile şi personalitatea, generând un mediu familial nociv.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi cererea reconvenţională, dispunând divorţul din culpă comună, reţinând că ambele părţi au fost vinovate pentru destrămarea climatului familial.

Din probatoriul administrat în cauză, Tribunalul reţine însă faptul că menţinerea căsătoriei a devenit imposibilă din cauza atitudinii pârâtului-reclamant, acesta fiind de altfel cel care a părăsit domiciliul conjugal în luna decembrie 2014, fără a mai reveni în domiciliul comun ulterior acestei date, reclamanta-pârâtă iniţiind în acest context acţiunea de divorţ.

Această relaţie a fost una de durată (19 ani până la data introducerii prezentei acţiuni), fiind caracterizată şi de certuri, inerente între soţi, uneori chiar din lucruri minore, însă s-a deteriorat complet abia în cursul anului 2014 când reclamanta-pârâtă a aflat despre relaţia extraconjugală a pârâtului-reclamant.

Martora L.M., audiată de prima instanţă (f. 271-272 dosar fond vol. II) a relatat că fiul părţilor a găsit pe adresa de Facebook a tatălui său mesaje care denotau relaţia extraconjugală a pârâtului reclamant, mesaje pe care i le-a arătat mamei sale, de asemenea, reclamanta-pârâtă a fost apelată telefonic de partenera pârâtului, care i-a comunicat că acesta o ceruse în căsătorie, că petrec concedii în străinătate şi pârâtul i-a cumpărat o maşină. A mai relatat martora faptul că pârâtul lipsea în week-end de acasă, avea telefonul închis şi ea personal mergea împreună cu reclamanta în anumite locuri pentru a-l căuta, martora fiind cea care l-a văzut pe pârâtul-reclamant împreună cu partenera sa la cumpărături într-un magazin din Iaşi, precum şi în autoturismul său.

Aspectele relatate de martora L.M. au fost percepute personal, direct de către aceasta, vizează aspecte relativ recente faţă de data la care a fost audiată de instanţă, acestea fiind cunoscute în amănunt şi coroborându-se cu alte probe administrate în cauză. Martora a relatat şi despre vizita reclamantei-pârâte la Părintele C. în încercarea sa de a-şi salva relaţia de căsătorie, aspect pe care reclamanta-pârâtă l-a dovedit şi cu mesajul scris pe care l-a primit de la acest preot (f. 11 dosar fond), pârâtul reclamant necontestându-l, relaţia pârâtului reclamant cu acea femeie fiind cunoscută şi de acesta.

Pe de altă parte, martora B.L. (f. 273 dosar fond vol. II), care a fost angajata soţilor pe perioada cât fiul acestora era în clasele I-VI, îngrijindu-l pe minor, a relatat faptul că reclamanta-pârâtă a fost foarte agresivă verbal şi mereu nemulţumită de pârât, reproşându-i permanent acestuia că stă prea puţin timp cu familia, fiind o fire geloasă, nemulţumită de faptul că pârâtul nu întreţine relaţii intime.

Afirmaţiile făcute de această martoră nu sunt însă convingătoare în dovedirea motivelor de destrămare a căsniciei, iar detaliile relatate privesc perioada în care aceasta vizita zilnic părţile, când fiul lor era în şcoala primară, fiind deci mult anterioare introducerii acţiunii. Din acest motiv Tribunalul nu poate reţine că acestea ar putea constitui motive temeinice de divorţ, imputabile reclamantei-pârâte, câtă vreme soţul însuşi nu le-a apreciat în tot acest răstimp ca motive de nemulţumire în căsnicie, neînţelegând a formula acţiune de divorţ, acesta neinvocând niciodată asemenea aspecte cu referire la soţie, atitudinea soţiei faţă de pârâtul reclamant, astfel cum era percepută de acesta pe parcursul căsătoriei, fiind descrisă chiar de acesta din urmă în fragmentul de scrisoare pe care i l-a lăsat, depus la dosar de reclamanta – pârâtă (f. 16 dosar apel): "Pentru draga mea B. Mă gândesc mereu la tine, la bunătatea şi la gingăşia ta, la frumuseţea ochilor tăi”, cuvinte scrise de pârâtul reclamant care vin să infirme reproşurile aduse prin cererea de divorţ de către acesta.

 De asemenea, Tribunalul are în vedere, cu referire la aceeaşi martoră, faptul că de şase ani aceasta nu mai locuieşte în Iaşi, ci în Câmpulung Muscel, judeţul Argeş, revenind în Iaşi de două ori pe an, nemaivizitând părţile, ci doar pe pârâtul reclamant care îi oferă consultaţii medicale în continuare, neputându-se deci aprecia că datele cunoscute de aceasta sunt cele care au deteriorat definitiv relaţia de familie. Că nu cunoaşte situaţia dintre soţi din ultima parte a relaţiei lor o dovedeşte şi precizarea că pârâtul locuieşte singur, acesta neavând o relaţie extraconjugală, în condiţiile în care dovezile din dosar probează contrariul, acest aspect fiind cunoscut nu doar de familie şi apropiaţi, ci şi de preot şi chiar de colegii de serviciu ai partenerei pârâtului, fiind în final un fapt recunoscut implicit chiar de pârâtul reclamant care nu a formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe în condiţiile în care prin aceasta s-a reţinut relaţia extraconjugală a pârâtului-reclamant.

Prin urmare, raportat la cele două declaraţii date de martori la prima instanţă, coroborate cu înscrisurile la care am făcut anterior vorbire, Tribunalul concluzionează faptul că vina exclusivă în destrămarea familiei revine pârâtului reclamant. Atitudinea acestuia faţă de familie, pentru salvarea căsniciei şi menţinerea relaţiei cu apelanta a fost una de totală indiferenţă, neîncercând nici un demers nici măcar în momentul în care soţia sa i-a dezvăluit că are cunoştinţă de relaţia extraconjugală a acestuia, fiind dispusă totuşi să continue relaţia de căsătorie. Chiar acesta afirmă în cererea reconvenţională faptul că în luna decembrie 2014 a părăsit domiciliul comun, întorcându-se în locuinţa din str. C., fără să dorească reluarea convieţuirii.

Pârâtul reclamant nu a adoptat în perioada căsătoriei un comportament specific relaţiei de familie, iar profesia sa de medic a constituit pentru acesta scuza de a nu petrece timpul cu soţia şi fiul său. Ceea ce martora pârâtului - reclamant B.L. (f. 273 dosar fond vol. II) încearcă să arate instanţei, că reclamanta pârâtă era foarte agresivă verbal, reproşându-i permanent soţului că stă prea puţin timp cu familia, fiind o fire geloasă, nemulţumită de faptul că pârâtul nu întreţine relaţii intime, este tocmai faptul reclamanta pârâtă tânjea după o viaţă normală de familie, cu aspecte care între soţi sunt fireşti, normale, dar pentru care reclamanta pârâtă ducea o luptă cu soţul ei, petrecerea timpului cu familia şi relaţiile intime fiind specifice relaţiei de căsătorie, neputând fi imputate acum acesteia ca motive temeinice de divorţ.

Pârâtul-reclamant nu a încercat nici să-şi susţină soţia atunci când aceasta îşi exprima nemulţumirile faţă de viaţa de familie, nu a urmărit nici să o ferească de stres chiar în condiţiile bolii grave de care a suferit aceasta, provocându-i inutil stări de îngrijorare ori alimentând acesteia sentimente de gelozie, lipsind nejustificat de la domiciliu şi nerăspunzând la apelurile telefonice ale familiei, înţelegând în acest răstimp a iniţia o relaţie extraconjugală. De altfel, atitudinea de dispreţ adoptată de pârâtul-reclamant faţă de nemulţumirile soţiei sale este evidentă şi din înregistrarea video pe care acesta a depus-o la dosar, înregistrare care, potrivit declaraţiei L.M. a fost postată şi pe contul său de Facebook, pârâtul-reclamant sacrificând imaginea familiei unor interese meschine, neîncercând sa-şi înţeleagă soţia, ba din contră, tratând-o cu dispreţ până la capăt.

A mai invocat pârâtul reclamant interese de natură economică în ceea ce priveşte dorinţa soţiei sale de a menţine căsnicia, minimalizând efortul reclamantei-pârâte în încercarea de a-şi păstra familia, aspecte care dovedesc nu doar lipsa oricăror sentimente de afecţiune şi dragoste,  dar şi lipsa de respect din partea acestuia, Tribunalul apreciind că nu se poate imputa reclamantei-pârâte o dorinţă exagerată de bani, aşa cum a susţinut pârâtul-reclamant, câtă vreme aceasta era cea care îi cerea soţului să petreacă mai mult timp în sânul familiei, iar nu la locul de muncă.

Faţă de toate aceste aspecte Tribunalul apreciază faptul că imposibilitatea continuării căsătoriei a fost determinată exclusiv de comportamentul reprobabil al pârâtului-reclamant, iniţierea relaţiei extraconjugale şi îndepărtarea faţă de soţie culminând cu părăsirea domiciliului conjugal şi cauzând efectiv deteriorarea într-o asemenea măsură a relaţiei, încât aceasta nu a mai putut continua, pretinsele acuzaţii aduse de pârât reclamantei neputând fi apreciate drept cauza deteriorării căsătoriei.

Prin urmare, admiţând apelul reclamantei-pârâte, Tribunalul va schimba în parte sentinţa, în sensul că va desface căsătoria încheiată la data de 15.02.1996 din culpa exclusivă a pârâtului-reclamant P.C.

Cel de-al doilea motiv de apel vizează soluţia dată de prima instanţă cererii completatoare prin care reclamanta-pârâtă a solicitat despăgubiri de la pârâtul - reclamant pentru prejudiciile cauzate ca urmare a desfacerii căsătoriei. Reclamanta-pârâtă a invocat faptul că pârâtul i-a cauzat un prejudiciul moral prin acţiunile defăimătoare întreprinse împotriva sa, în cadrul anturajului lor de prieteni, în colectivul de colegi ai fiului lor, acţiuni care au dus la îndepărtarea de apelantă a prietenilor, discuţii depreciative la adresa sa în anturajul de cunoştinţe, o afectare a gradului propriu de încredere şi a propriei imagini în diversele medii sociale.

Din probatoriul administrat în cauză Tribunalul reţine faptul că pârâtul-reclamant a adoptat o atitudine de dispreţ faţă de soţia sa ca urmare a iniţierii de către aceasta a acţiunii de divorţ, urmărind prin acţiunile sale a o discredita. Această atitudine a fost evidenţiată prin înregistrarea video pe care pârâtul reclamant a realizat-o cu ocazia unor reproşuri pe care soţia i le aducea urmare a faptului că aflase de relaţia sa extraconjugală, înregistrare pe care chiar pârâtul a depus-o la dosar şi pe care, potrivit declaraţiei martorei L. M., pârâtul-reclamant a înţeles să o facă publică chiar pe reţeaua de socializare Facebook. Filmul video a ajuns în acest mod la cunoştinţa colegilor de clasă ai fiului părţilor şi a provocat reclamantei-pârâte o suferinţă suplimentară aceleia de pierdere a familiei, în contextul în care şi fiul părţilor a fost pus într-o postură jenantă în anturajul său de prieteni, pârâtul-reclamant sacrificând astfel imaginea familiei unor interese meschine.

Această declaraţie se coroborează şi cu înscrisurile pe care reclamanta-pârâtă le-a depus la dosar (f. 193 şi următ. dosar fond vol. I), care sunt de fapt extrase ale paginilor de internet – contul de Facebook ale colegilor fiului părţilor, înregistrarea video în discuţie fiind astfel făcută publică. A relatat martora şi faptul că în anul 2015 fiul părţilor a fost anunţat de prieteni şi colegi că pârâtul a distribuit un film cu privire la viaţa privată dintre părţi, copilul fiind foarte afectat de acest lucru. De asemenea, aşa cum a susţinut reclamanta-pârâtă în cererea sa, martora a confirmat şi faptul că, tot în cursul anului 2015, deci după iniţierea divorţului, pârâtul a cerut unor prieteni să nu vină la ziua de naştere a reclamantei-pârâte, discreditând-o pe aceasta şi pe fiul lor faţă de prieteni.

În drept, Tribunalul reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 388 din NCC: „Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.” Rezultă aşadar că are dreptul la acordarea despăgubirilor doar „soţul nevinovat” şi că solicitarea de indemnizare se poate face doar odată cu cererea de divorţ, condiţii care în speţă sunt îndeplinite cumulativ.

În doctrină s-a arătat faptul că motivele pentru care se acordă aceste despăgubiri nu trebuie confundate cu motivele de divorţ, art. 388 privind un prejudiciu concret cauzat efectiv prin desfacerea căsătoriei. Interpretarea literală a sintagmei ar trebui să însemne că paguba o reprezintă chiar desfacerea căsătoriei. Trecând peste sensul cuvintelor, raţional, „prejudiciul prin desfacerea căsătoriei” ar trebui să se refere la momentul în care paguba se transformă din una eventuală într-una certă, sigură, atât din punct de vedere al existenţei cât şi din punct de vedere al evaluării. Un argument în favoarea acestei interpretări este acela că „desfacerea căsătoriei” nu poate fi chiar fapta ilicită căci divorţul este un remediu pentru o situaţie care nu mai poate continua, fiind consecinţa cererii pe care de acţiune chiar a soţului care se cere despăgubit, astfel că nu se poate aprecia că propria faptă îi dă dreptul la indemnizare.

Deoarece, prin ipoteză, art. 388 presupune comiterea unor fapte ilicite anterior desfacerii căsătoriei, iar prejudiciul se produce la desfacerea căsătoriei, căsătorie care este în fiinţă la momentul cererii în despăgubire, rezultă că instanţa are de stabilit existenţa şi întinderea unui prejudiciu viitor – deci care nu s-a produs încă, dar este cert că se va produce în perspectivă.

Plecând de la ideea că inspiraţia pentru art. 388 NCC este forma anterioară a art. 266 din Codul civil francez, care prevedea că „atunci când divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta poate fi obligat la plata unor daune compensatorii pentru prejudiciul material sau moral pe care desfacerea căsătoriei l-a provocat celuilalt soţ. Acesta din urmă poate pretinde daune cu ocazia acţiunii de divorţ”, trebuie precizat că instanţele franceze au acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral constând în singurătatea morală şi afectivă creată de divorţ după o îndelungată viaţă în comun, ori pentru scandalul creat de soţ în jurul soţiei sale aflate la o vârstă înaintată şi care o expunea oprobriului public, abandonarea de către soţie a soţului şi copiilor aflaţi în faţa unor dificultăţi financiare create chiar de ea pentru a locui cu un alt bărbat.

În cazul de faţă instanţa reţine că reclamantei-pârâte i-a fost cauzat, suplimentar suferinţei sufleteşti provocate prin desfacerea căsătoriei, având în vedere şi îndelungata viaţă în comun, de aproape 19 de ani, faptul că pârâtul-reclamant a părăsit-o pentru o altă femeie cu care are o relaţie extraconjugală de mai mult timp, perioadă în care reclamanta-pârâtă a fost fidelă soţului, că aceasta este expusă la stigmatizare socială ca urmare a statutului de femeie divorţată, şi un prejudiciu de imagine.

Acest prejudiciu moral a fost produs prin acţiunile defăimătoare la care a recurs soţul său în timpul căsătoriei şi ulterior iniţierii acţiunii de divorţ, menţionate în cele de mai sus, reclamanta-pârâtă suferind un prejudiciu moral prin desfacerea căsătoriei, demersul defăimător al pârâtului reclamant la adresa sa cauzându-i acesteia, firesc, sentimente de ruşine şi de a se simţi obligată să dea explicaţii, îndepărtarea de prieteni şi, deci, singurătatea, discuţiile depreciative la adresa sa în anturajul de apropiaţi provocându-i o afectare a gradului propriu de încredere şi a propriei sale imagini. Pârâtul-reclamant a acţionat cu scopul de a provoca asemenea consecinţe, pe care firesc le-a prevăzut, atitudine care nu poate rămâne nesancţionată, în condiţiile în care, raportat la gradul de cultură şi educaţie, specifice unei persoane cu o asemenea profesie, comportamentul său a depăşit limita decenţei.

În privinţa cuantumului despăgubirilor, instanţa apreciază că valoarea acestora, astfel cum a fost solicitată, în sumă de 35.000 lei, este modică, instanţa fiind limitată la acest cuantum în lumina principiului disponibilităţii, fiind astfel apreciată ca echitabilă, de natură a compensa suferinţa morală produsă reclamantei - pârâte prin desfacerea căsătoriei, având în vedere şi gravitatea suferinţei produse, afectarea imaginii reclamantei-pârâte prin luarea în considerare a faptului că aceasta este o persoană publică, fiind cadru didactic la o şcoală de prestigiu din Iaşi, fiind astfel expusă criticilor şi aprecierilor atât din partea colectivului din care face parte, cât şi a celor cărora le este dascăl.

Prin urmare, Tribunalul urmează a admite cererea completatoare formulată de reclamanta-pârâtă P.E. având ca obiect plata de despăgubiri, obligând pârâtul-reclamant P.C. să plătească reclamantei-pârâte P.E. suma de 35.000 lei cu titlu de despăgubiri.

Ultimul motiv de apel a vizat faptul că în mod greşit prima instanţă a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului-reclamant la plata pensiei de întreţinere în favoarea numitului P.A., născut la 12.06.1997.

Cu referire la acest motiv Tribunalul reţine că, în drept, potrivit dispoziţiilor art. 499 alin 1 Cod Civil, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, alin 3 statuând că părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani, limita în care poate fi obligat fiind stabilită de disp. art. 529 alin 2 Cod Civil, anume până la o pătrime din venitul lunar net pentru un copil.

Tribunalul reţine faptul că la sfârşitul anului 2014 pârâtul-reclamant a părăsit domiciliul comun, nemaiacordând firesc întreţinere copilului în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, iar după acest moment, cu mandatul poştal depus la dosar, a probat achitarea către acesta doar a sumei de 500 lei, în condiţiile în care cel de-al doilea mandat poştal trimis copilului a fost returnat expeditorului, potrivit relaţiilor comunicate de C.N. Poşta Română (f. 14 dosar apel).

Având în vedere aceste aspecte, Tribunalul va obliga pârâtul – reclamant la plata în favoarea fiului său P.A., născut la 12.06.1997, a pensiei de întreţinere în cotă legală de 1/4 din venitul net realizat de pârâtul – reclamant P.C., începând cu data introducerii acţiunii – 22.01.2015 şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 ani, achitarea unei asigurări de studii neputând ţine loc de întreţinere, care este datorată de părinte fiului tocmai în considerarea necesităţilor zilnice ale acestuia, iar achitarea deja a unei sume în contul întreţinerii reprezintă o chestiune de executare a acestei obligaţii, care va fi avută în vedere cu acel prilej.

Pentru aceste considerente Tribunalul, în temeiul disp. art. 480 cod procedură civilă, va admite apelul formulat de P.E. împotriva sentinţei civile nr. 6174/19.05.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte, în sensul că va desface căsătoria încheiată la data de 15.02.1996, înregistrată în registrul de stare civilă al Primăriei Mun. Iaşi sub nr. 166/15.02.1996, din culpa exclusivă a pârâtului-reclamant P.C., va obliga pârâtul – reclamant la plata în favoarea fiului său P.A., născut la 12.06.1997, a pensiei de întreţinere în cotă legală de 1/4 din venitul net realizat de pârâtul – reclamant P.C., începând cu data introducerii acţiunii – 22.01.2015 şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 ani, va admite cererea completatoare formulată de reclamanta-pârâtă P.E. având ca obiect plata de despăgubiri, obligând pârâtul-reclamant P.C. să plătească reclamantei-pârâte P. E. suma de 35.000 lei cu titlu de despăgubiri.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 cod procedură civilă, Tribunalul va obliga intimatul P.C. să plătească apelantei P.E. suma de 1.450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Domenii speta

Spete similare