Deliberând asupra excepţiilor invocate în procedura de cameră preliminară, asupra competenţei, asupra legalităţii sesizării instanţei, asupra administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. /P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, notează următoarele:
Prin rechizitoriul emis la data de 17 octombrie 2016 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, în dosarul de urmărire penală nr. /P/2014, au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii: NR, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, și trafic de persoane, prevăzută în art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, şi RC, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. Prin acelaşi rechizitoriu, au fost trimişi în judecată inculpatul NN, în stare de arest la domiciliu, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, precum şi inculpaţii NA şi NV, în stare de libertate, ambii sub acuzaţia comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
În ceea ce priveşte acuzaţiile imputate inculpaţilor prin actul de sesizare a instanţei, s-a afirmat, în esenţă, că, în perioada 2011-2016, pe raza municipiului, a fost constituit un grup infracţional organizat inițiat de CR (arestat în vederea extrădării în Italia), grup care s-a ocupat cu racolarea, transportul, cazarea şi exploatarea sexuală transfrontalieră a unui număr de cinci tinere minore, cu vârste cuprinse între 15 şi 17 ani și douăzeci şi patru de tinere majore, care proveneau din familii defavorizate, cu un grad redus de instrucţie, într-o stare materială extrem de precară, cu diferite vulnerabilităţi. La gruparea infracţională constituită de CR, au aderat frații acestuia, NR, BC (decedat, în cursul urmăririi penale, într-un accident de mașină), NN, mama acestora, NA, vărul lui CR - RC, precum și NV.
În rechizitoriul menţionat s-a mai reţinut că liderul de necontestat al grupului infracţional organizat, CR, a inițiat gruparea în 2011, iar apoi, în perioada 2011 -2016, a coordonat şi a supravegheat în permanență întreaga activitate infracţională de recrutare a tinerelor minore şi majore, cazarea, transportul și exploatarea acestora în Italia, la Roma, pe via Prenestina și pe Via Palmiro Togliati, precum şi racolarea și exploatarea sexuală a tinerelor pe teritoriul Municipiului. În ceea ce priveşte contribuţia celorlalţi membri ai grupului, s-a precizat că NR, alias D, se ocupa de derularea cu succes a actelor de recrutare, cazare, transport şi exploatare sexuală a tinerelor, şi, împreună cu BC, alias M, NN, alias G, și RC, avea rolul de a racola tinere minore şi majore, de a le caza la domiciliile lor sau în apartamente închiriate din Municipiul Iaşi, unde le-au exploatat sexual, până erau „pregătite” să meargă în Italia, Roma, unde să practice prostituţia în folosul grupării. De asemenea, s-a reţinut în rechizitoriu că, sub promisiuni false că le vor angaja în baruri, că vor câștiga sume mari de bani, membrii grupării le-au determinat pe tinerele racolate să îi însoţească în Italia, Roma, unde au fost cazate în apartamente închiriate, scoase “la stradă”, pe via Prenestina şi Via Palmiero Togliatti, au fost exploatate sexual, sumele de bani obținute de victime fiind colectate de membrii grupării.
Rechizitoriul sublinia că mâna dreaptă a liderului CR, a fost NR, care a avut rolul de a racola tinere minore şi majore de pe raza Municipiului, de a le caza în municipiul Iaşi la domiciliul lui din cartierul Păcureţi şi de a le transporta în Italia, Roma, în vederea exploatării sexuale “la stradă”, pe via Prenestina şi via Palmiro Togliatti. Acesta s-a preocupat şi de supravegherea şi ,,protecţia” în Italia, la Roma, a tinerelor exploatate sexual “la stradă”, precum şi de colectarea banilor obţinuţi de acestea din practicarea prostituţiei atunci când CR se afla în România. Astfel, în perioadele în care CR pleca în România cu scopul de a racola în vederea exploatării alte victime, fratele său, NR, se deplasa în Italia, la Roma, pentru a supraveghea victimele, pentru a încasa sumele câștigate de acestea și pentru a le trimite în țară. Din verificările privind tranzacţiile financiare prin WesternUnion s-a stabilit că, în perioada noiembrie 2010 – mai 2015, NR a primit din Italia suma de 28.165 euro, din care 500 euro de la victima DM, iar restul de la posibile victime după cum urmează: 770 euro de la UI, 120 euro de la SO, 745 euro de la FA, 350 euro de la LD, 1.200 euro de la HA, 1.500 euro de la NB, 250 euro de la LM, 20.180 euro de la CL, 2.000 euro de la AM. În perioadele în care CR se întorcea în Italia, NR se întorcea în România pentru a dirija activitățile de racolare și ”pregătire”a victimelor și pentru a primi împreună cu mama sa sumele de bani, produs al infracțiunii, trimise din Italia. S-a stabilit că în perioada ianuarie 2010 – aprilie 2015, NR a trimis prin serviciul transfer bani WesternUnion, din Italia, suma de 8.197 euro, din care 6.468 euro lui NA, iar 1.729 euro lui CR, şi a primit din Italia, când se afla în România, de la CR ,suma de 870 euro, iar de la NS, suma de 850 euro. Verificările privind tranzacţiile financiare prin WesternUnion, declarațiile persoanelor vătămate și a martorilor GI și DI, răspunsul trimis de Autorităţile Italiene la Comisia rogatorie din 23.02.2015 şi interceptările convorbirilor telefonice confirmă faptul că NR are multe tinere în Roma, Italia, pe care le exploatează sexual “la stradă” prin practicarea prostituţiei, el utilizând în activitatea sa infracţională cartele SIM cumpărate din Italia de către victime, printre care şi persoana vătămată NF şi UI.
În rechizitoriu se mai arată că la grupul criminal a aderat și NV, zis C, care, sub directa îndrumare a lui CR, avea rolul de a transporta în Italia tinerele minore, de a le facilita acestora ieșirea frauduloasă de pe teritoriul României, utilizând documente falsificate puse la dispoziție de CR sau pe frontiera verde.
De asemenea, în actul de sesizare al instanţei se consemnează că un rol important în cadrul grupării l-a avut NA, mama lui CR, NR și NN, care a avut rolul de a transfera şi adăposti tinerele minore şi majore, la domiciliul ei din municipiul, precum și de a colecta şi gestiona banii proveniţi din săvârşirea de infracţiuni de către membrii grupării. Tinerele recrutate de pe raza județului erau iniţial cazate de NA, apoi erau transportate în Italia, la Roma, de fiii ei, uneori cu documente de identitate falsificate. În Roma, membrii grupării infracționale cazau tinerele în diferite locații închiriate de aceștia , apoi acestea erau determinate să practice prostituţia la stradă, pe Via Prenestina și Via Palmiro Togliati . Parte din sumele de bani provenite din această activitate infracţională au fost trimise în ţară, de membrii grupării infracţionale, de tinerele exploatate, prin serviciul de transfer bani WesternUnion şi MoneyGram, având ca destinatar pe NA. Din verificările efectuate în baza mandatelor de supraveghere emise de Tribunal s-a stabilit că, până la data emiterii rechizitoriului, membrii grupării infracţional organizate au transferat din Italia către România suma de peste 180.000 de euro.
Rechizitoriul menţiona şi faptul că NR, NN și RC se ocupau de ”antrenarea” tinerelor racolate, acestea fiind obligate să practice prostituția pe raza Municipiului , ulterior fiind transportate în Italia. De cele mai multe ori membrii grupului infracțional simulau relații sentimentale cu tinerele recrutate convingându-le să accepte practicarea prostituției prin promisiunea unui viitor împreună cu acestea. Odată ajunse în Italia tinerele exploatate erau preluate și cazate în locuințe închiriate în mod special în acest scop de către membrii grupului infracțional organizat care le instruiau cu privire la locul unde trebuiau să stea, ce servicii sexuale trebuie să presteze și ce tarife să perceapă. Tinerele erau transportate la locul unde se practica prostituție, respectiv strada Palmiro Togliatti sau Via Prenestina, din Roma. Tinerele exploatate erau supravegheate în permanență de către membrii grupului pentru a se asigura că nu încearcă să fugă și pentru a controla numărul de clienți pe care i-au avut, iar programul de lucru al tinerelor exploatate era impus de către membrii grupului, începând de seara și până în dimineața zilei următoare, sumele de bani obținute de tinere fiind luate zilnic de către membrii grupului.
S-a apreciat că faptele descrise prin rechizitoriu şi imputate inculpatului NR realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, și trafic de persoane, prevăzută în art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
Faptele imputate prin rechizitoriu inculpaţilor RC, NN NA şi NV au fost încadrate în drept astfel: aderare la un grup infracţional organizat, infracţiune prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, infracţiune prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
Rechizitoriul cuprinde o enumerare exhaustivă a mijloacelor de probă pe care se fundamentează situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei (filele 60-76 din rechizitoriu), precum şi menţiuni cu privire la măsurile preventive şi asigurătorii dispuse.
Cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului, fiind supusă regulilor de procedură penală instituite de dispoziţiile art. 342 - 348 din Codul de procedură penală referitoare la camera preliminară, cu comunicare către inculpat şi partea civilă a datelor până la care pot formula cereri şi excepţii.
La data de 11 noiembrie 2016, inculpatul NV a formulat în scris şi a depus la dosarul cauzei excepţii privind legalitatea actului de sesizare şi administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În motivarea excepţiilor invocate, inculpatul a susţinut că, în fapt, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare la un grup infracţional organizat, faptă prevăzută de art. 367 alin. 1, alin. 2 din Codul penal, şi trafic de minori, faptă prevăzută de art. 211 alin. 1, alin. 2 raportat la art. 210 alin. 1 lit. a, b din Codul penal (trei persoane vătămate: BA, AS, IA cu aplicarea art. 38 alin. 1 din Codul penal.
În ceea ce priveşte legalitatea actului de sesizare a instanţei, inculpatul NV a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 328 din Codul de procedură penală, actul de sesizare a instanţei este nelegal în ceea ce priveşte descrierea faptei imputate inculpatului şi concordanţa cu actele procesuale referitoare la desfăşurarea procesului penal. S-a afirmat că: nu este descrisă infracţiunea pretins a fi săvârşită de inculpat, mai exact latura obiectivă, latura subiectivă şi ce elemente au stat la construirea convingerii săvârşirii acestora, că rechizitoriul trebuie să cuprindă datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului încadrarea juridică a acesteia, că descrierea faptei presupune indicarea în detaliu a situaţiei de fapt, cu elemente concrete, în caz contrar fiind imposibilă stabilirea obiectului şi limitelor judecăţii. S-a exemplificat că la pagina 7 din rechizitoriu se precizează că „la grupul criminal a aderat în luna noiembrie 2014 şi NV, zis C, care, sub directa îndrumare a lui CR, avea rolul de a transporta în Italia tinerele minore, de a facilita acestora ieşirea frauduloasă de pe teritoriul României utilizând documente falsificate puse la dispoziţie de CR sau pe frontiera verde", nefiind prezentată situaţia de fapt în mod detaliat din care să reiasă că aceste aspecte ar fi adevărate. S-a susţinut de către inculpatul NV că el efectua o serie de curse ocazionale spre Italia, prilej cu care transporta diferite persoane şi bagaje cu un microbuz cu o capacitate de 7 locuri. Astfel, persoanele interesate care doreau să meargă în Italia sau să revină în România îl contactau în urma unor anunţuri din ziare; cu ocazia primirii acestor telefoane şi a întâlnirilor cu potenţialii pasageri, inculpatul proceda la identificarea lor, nu le solicita să i se prezinte copii după cartea de identitate şi nu cunoştea numele celor transportaţi.
Instanţa susţinerea excepţiei privind legalitatea actului de sesizare a instanţei, inculpatul NV a mai afirmat că rechizitoriul nu trebuie să se limiteze la o enumerare a probelor, ci se impune să menţioneze toate motivele de fapt şi de drept pentru care se dispune trimiterea în judecată, măsură în care aceste probe au format convingerea că fapta există, că aceasta constituie infracţiune, a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal. S-a arătat că la pagina 38 din rechizitoriu se precizează că inculpatul NV se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, faptă prevăzută de art. 211 alin. 1. alin. 2 din Codul penal, prin faptul că a recrutat prin acte de violenţă în vederea exploatării sexuale, a transportat cazat, supravegheat şi exploatat prin determinare la practicarea prostituţiei pe trei persoane vătămate minore: BA, AS, IA în perioada aprilie-mai 2015, aceste aspecte nefiind conforme cu cele susţinute în rechizitoriu, unde se vehiculează că inculpatul ar fi transportat la un moment dat anumite persoane cunoscând că sunt minore.
Referitor la infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat, faptă prevăzută le art. 367 alin. 1, alin. 2 din Codul penal, inculpatul NV a apreciat că i s-a „oferit" rolul de transportator în dosarul în cauză, tocmai pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni „perfecte", realizată de către mai multe persoane, fiind necesar ca fiecare să aibă contribuţie determinată, realizând recrutarea, supravegherea, exploatarea prin determinare la practicarea prostituţiei, cât şi transportul. Inculpatul NV a susţinut însă că nu a avut nicio legătură cu grupul infracţional constituit în vederea săvârşirii fracţiunii de trafic de minori, apreciind că rechizitoriul a fost redactat fără a exista probe suficiente în vederea formării convingerii că inculpatul ar fi săvârşit vreo infracţiune.
În ceea ce priveşte legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inculpatul NV a solicitat restituirea cauzei la parchet, având în vedere egalitatea actelor de urmărire penală efectuate în cauză, precum şi a probelor administrate raport de prevederile art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală. S-a solicitat să se constate legalitatea proceselor verbale de redare a interceptărilor realizate în acest dosar de către S.R.I. Iaşi, ce determină nulitatea acestora din rechizitoriu ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016.
Inculpatul a arătat că, pe parcursul urmăririi penale, au fost autorizate măsuri de supraveghere tehnică în baza cărora s-a procedat la înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de inculpat, că înregistrările audio au fost efectuate de către Serviciul Român de Informaţii, motiv pentru care solicită înlăturarea acestora deoarece au fost obţinute printr-un mijloc constatat neconstituţional prin Decizia nr. 51/2016 pronunţată de Curtea Constituţională a României, care este obligatorie erga omnes, inclusiv în ceea ce priveşte considerentele. S-a apreciat că înlăturarea probelor obţinute prin mijloacele de supraveghere tehnică indicate se impune deoarece decizia arătată precizează în considerentele ei că se aplică cauzelor aflate rolul instanţelor de judecată, iar aplicarea imediată a normelor de procedură este consacrată în legislaţia naţională şi „este un principiu general de drept al U.E." (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. 2/203/2013) şi, prin urmare, se aplică tuturor procedurilor penale pendinte în momentul intrării lor în vigoare (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Salumi nr. 221/80). S-a specificat şi faptul că, în considerentele deciziei invocate, Curtea Constituţională a României a făcut precizările generale şi obligatorii privind aplicarea în timp a efectelor deciziei, stabilind trei situaţii distincte şi anume: decizia nu se aplică cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării ei; decizia poate, în anumite condiţii, să servească ca temei de revizuire; decizia se aplică cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată. De asemenea, s-a insistat că, dezvoltând aplicarea efectelor normei declarată neconstituţională în situaţia cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, Curtea şi-a invocat propria sa jurisprudenţă (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015), arătând că constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret; neconstituţionalitatea unei dispoziţii are nu numai o funcţie de prevenţie, ci şi reparatorie, întrucât ea vizează o situaţie a cetăţeanului lezat în drepturile sale. A apreciat inculpatul NV că, din această interpretare rezultă că probele obţinute prin mijloace nelegale de alte organe decât văzute în Codul de procedură penală, nu mai pot fi reţinute şi administrate în faţa lor de judecată, chiar art. 102 alin. 2 din Codul de procedură penală statuând că probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. Inculpatul a invocat şi încheierea penală pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 1761/1/2016, prin care s-a dispus excluderea din materialul probator a interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor efectuate de către alte organe specializate ale statului care nu au calitatea de organe de urmărire penală. Inculpatul NV a mai precizat că înregistrările audio a căror excludere o solicită au fost efectuate sub dispoziţiile Codului de procedură penală şi prin declararea neconstituţională a sintagmei de „alte organe specializate ale statului" prevăzută de art. 142, fiind necesar ca procesele verbale privind redarea convorbirilor ambientale obţinute printr-un procedeu probatoriu de către un organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, să fie excluse conform dispoziţiilor art. 102 alin. 2 şi 4 din Codul de procedură penală.
S-a mai apreciat de către inculpatul NV că au fost încălcate dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Codul de procedură penală referitoare la respectarea demnităţii umane şi a vieţii private şi art. 8 din CEDO, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de imilie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale", principiu clar exprimat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Lambert contra Franţei din 24.08.1998 şi Uzun contra Germaniei - nr. 35623/05, în care s-a stipulat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să pretindă că li s-au încălcat drepturile prevăzute de art. 8 din Convenţie, de vreme ce autorităţile nu le-au interceptat lor convorbirile, ci unor altei persoane, că art. 8 are menirea de a proteja indivizii în faţa oricărui amestec arbitrar în viaţa lor privată şi că el se aplică indiferent dacă urmărirea a vizat un dispozitiv telefonic aparţinând reclamantului sau unei terţe persoane.
A mai afirmat inculpatul NV că solicitarea de excludere a probelor obţinute în mod nelegal de organul de urmărire penală are în vedere şi modalităţile concrete în care s-au dispus măsurile de supraveghere tehnică şi procesele verbale de consemnare a acestora, în speţă fiind încălcate şi prevederile art. 139 şi art. 140 din Codul de procedură penală cu ocazia punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică, deoarece procurorul se subrogă judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului , autorizând un alt organ specializat al statului să efectueze supravegherea tehnică în calitate de beneficiar secundar al actelor de supraveghere fără ca instanţa de judecată să fi încuviinţat un beneficiar secundar; prin încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului prin care s-a autorizat supravegherea tehnică a fost indicat ca beneficiar Parchetul de pe Tribunalul Iaşi –Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, nicidecum Serviciul Român de Informaţii sau MAI.
Excepţiile invocate de către inculpatul NV au fost puse în dezbatere orală şi contradictorie în şedinţa de cameră de consiliu din data de 9 februarie 2017.
Judecătorul de cameră preliminară notează că, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii în cameră preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de cercetare penală. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare, se urmăreşte, deci, rezolvarea aspectelor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. Se instituie, astfel, competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal; dacă judecătorul de cameră preliminară va constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a produs o vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, va exclude acel mijloc de probă. Astfel fiind, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară şi prin prisma soluţiilor care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.
Examinând actele şi lucrările dosarului în procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară apreciază că aparţine Tribunalului competenţa de soluţionare a cauzei. Aprecierea instanţei are la bază observaţia că, în fapt, pentru infracţiunile cu privire la care cei cinci inculpaţi au fost trimişi în judecată, urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, iar infracţiunile în discuţie nu sunt date prin lege - nici după materie, nici după calitatea persoanelor, nici funcţional - în competenţa altor instanţe ierarhic superioare, iar, în drept, dispoziţiile art. 36 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală coroborate cu cele ale art. 41 din Codul de procedură penală stabilesc, într-o atare ipoteză, competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Iaşi. De asemenea, se impune a se preciza că, în ceea ce priveşte competenţa materială a tribunalului, aceasta rezultă şi din prevederile art. 36 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală.
Relativ la aspectul de legalitate a sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară urmează să stabilească dacă actul de sesizare conţine vicii de neregularitate, lato sensu, ori de nelegalitate, stricto sensu. Distincţia se impune a fi punctată, raportat la împrejurarea că art. 342 din Codul de procedură penală face referire la verificarea legalităţii sesizării instanţei, iar art. 345 şi art. 346 din Codul de procedură penală conţin referiri la neregularitatea actului de sesizare, soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunţa fiind raportate la diferite tipuri de neregularităţi, precum şi la poziţia procurorului faţă de acestea. Se impune, deci, a se supune analizei judecătorului de cameră preliminară, pe de o parte, existenţa, în speţa concretă, a vreunei încălcări a dispoziţiilor legale care reglementează emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei, încălcări subsumate noţiunii de nelegalitate, iar, pe de altă parte, ipoteza existenţei în speţă a unor cauze care să atragă inaptitudinea rechizitoriului de a sesiza valabil instanţa, fie că este vorba despre un aspect de nelegalitate propriu - zisă (neregularitate în sens restrâns), fie că este vorba despre un aspect ce priveşte întocmirea necorespunzătoare a actului de sesizare. Întrucât rechizitoriul nu este un act de urmărire penală, ci actul de sesizare a instanţei, efectuat după terminarea urmăririi penale, verificarea regularităţii rechizitoriului se efectuează după criterii de legalitate şi regularitate proprii acestui act, iar validitatea rechizitoriului este independentă de legalitatea ori sancţiunile aplicate actelor de urmărire penală, nelegalitatea actelor de urmărire penală nefiind de natură să atragă, prin ea însăşi, nelegalitatea sesizării instanţei.
Pornind de la aceste premise, judecătorul de cameră preliminară apreciază că rechizitoriul emis la data de 17 octombrie 2016 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, în dosarul de urmărire penală nr. 107/P/2014, nu conţine nici vicii de neregularitate, nici vicii de nelegalitate.
Analizând actul de sesizare a instanţei, judecătorul de cameră preliminară constată că rechizitoriul a fost emis de către un procuror competent să efectueze urmărirea penală, fiind respectate normele legale generale şi speciale ce reglementează competenţa procurorului, edictate de art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală. Celor cinci inculpaţi li s-a adus la cunoştinţă de către organele de urmărire penală faptele de care sunt acuzaţi şi încadrarea juridică a acestor fapte, inculpaţii fiind încunoştinţaţi de către organele de urmărire penală şi cu privire la drepturile şi obligaţiile procesuale în raport cu acuzaţiile formulate împotriva sa, context în care judecătorul de cameră preliminară constată că toţi inculpaţii au avut libertatea deplină şi posibilitatea reală de a-şi exercita dreptul de a formula cereri noi sau de a prezenta declaraţii suplimentare, în raport cu acuzaţiile aduse. De altfel, inculpaţii şi-au exercitat efectiv dreptul la apărare, prin intermediul apărătorilor aleşi/desemnaţi din oficiu; or, atât timp cât inculpaţii au putut lua cunoştinţă de acuzaţiile formulate împotriva lui, au avut cunoştinţă de încadrarea juridică a faptelor ce au făcut obiectul urmăririi penale, au putut propune probe, ridica excepţii şi formula cereri, au luat cunoştinţă de întreg probatoriul administrat în cauză, judecătorul de cameră preliminară constată că dreptul la apărare al inculpaţilor în faza de urmărire penală a fost unul efectiv.
Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 24 din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 307, art. 309, art. 311 alin.(3) din Codul de procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa pe suspect sau pe inculpat despre faptele/fapta pentru care este acuzat, despre încadrarea juridică a acestora/acesteia şi să asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Această obligaţie este înscrisă printre drepturile speciale ale acuzatului, stipulate în art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii potrivit cărora orice acuzat trebuie să fie informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Curtea de la Strasbourg a scos în evidenţă necesitatea ca judecătorul sau procurorul să depună maximă diligenţă cu privire la modul în care se face notificarea „acuzaţiei”, deoarece actul respectiv are un rol determinant în procedura penală: începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce ( Cauza Mattocia contra Italia).
Art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte pentru o persoană nu doar dreptul de a fi informată cu privire la cauza acuzaţiei (faptele ce i se reproşează în materialitatea lor), ci şi pe acela de a i se aduce la cunoştinţă şi calificarea juridică dată acestor fapte. În ambele situaţii, informarea trebuie să fie detaliată. Cele două constituie premisele unui proces echitabil, existând o legătură evidentă între dispoziţiile care garantează dreptul de a-şi pregăti apărarea şi dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei. Modificarea acuzaţiei aduse unei persoane, indiferent dacă este vorba despre natura faptelor imputate sau despre calificarea lor juridică, trebuie adusă la cunoştinţă în aceleaşi condiţii de promptitudine dispuse de art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru ca orice persoană să dispună de facilităţile necesare apărării sale.
Ori, în speţa concretă, raportat la considerentele expuse, se reţine aceste exigenţe au fost respectate.
Judecătorul de cameră preliminară constată, de asemenea, că rechizitoriul a fost verificat de către conducătorul structurii de parchet din care face parte procurorul care a emis rechizitoriul, fiind respectate cerinţele legale prevăzute de art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală.
De asemenea, judecătorul constată că, în concordanţă cu prevederile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, rechizitoriul se limitează la faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin.(2) din Codul de procedură penală, datele privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.
Raportat la speţa concretă, judecătorul de cameră preliminară constată că rechizitoriul cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 328, raportat la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală: denumirea parchetului şi data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a întocmit; faptele care au făcut obiectul urmăririi penale, respectiv faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală; încadrarea juridică a faptelor; datele privitoare la persoana inculpatului; măsurile procesuale dispuse în cursul urmăririi penale; probele şi mijloacele de probă; cheltuielile judiciare; menţiunile prevăzute la art. 330 din Codul de procedură penală; dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului; alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei (cu privire la latura civilă a cauzei); semnătura celui care l-a întocmit.
Constată totodată judecătorul de cameră preliminară că dispoziţia de trimitere în judecată vizează faptele pentru care s-a început urmărirea penală, prin ordonanţa din data de 18 martie 2014, precum şi persoanele faţă de care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv la data de 12 mai 2016.
Notează judecătorul de cameră preliminară că în cauza de faţă nu a fost identificată nicio normă procesuală care să fi fost încălcată cu ocazia emiterii rechizitoriului şi a sesizării instanţei care să poată constitui o neregularitate sub forma nelegalităţii. Orice alt aspect ţinând de întocmirea necorespunzătoare a rechizitoriului, chiar dacă acesta nu poate fi suprapus încălcării vreunei anumite norme procesuale particulare, poate constitui însă o neregularitate a actului de sesizare.
În acest context, judecătorul de cameră preliminară apreciază ca nefondată critica inculpatului NV, care a criticat descrierea faptei ce îi este imputată şi concordanţa cu actele procesuale referitoare la desfăşurarea procesului penal, afirmându-se că infracțiunea ce îi este imputată nu ar fi descrisă, lipsind indicarea în detaliu a situaţiei de fapt, că rechizitoriul nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care se dispune trimiterea în judecată, că ar exista o neconcordanţă între cele afirmate în rechizitoriu cu privire la faptele ce îi sunt imputate (pe de o parte, se afirmă că a recrutat prin acte de violenţă în vederea exploatării sexuale, a transportat cazat, supravegheat şi exploatat prin determinare la practicarea prostituţiei pe trei persoane vătămate minore: BA, AS, IA în perioada aprilie-mai 2015, iar, pe de altă parte, se vehiculează că inculpatul ar fi transportat la un moment dat anumite persoane cunoscând că sunt minore). În acest sens, judecătorul de cameră preliminară notează că în rechizitoriul criticat a fost prezentată distinct şi de o manieră clară şi suficientă faptele pentru care inculpatul NV a fost trimis în judecată. Se observă cu uşurinţă, atât în partea expozitivă a rechizitoriului, dar şi ulterior, cu prilejul încadrării juridice a faptei, maniera detaliată în care procurorul a expus activitatea infracţională a acestui inculpate, cu indicarea reperelor de timp şi de loc incidente acţiunii pretins ilicite imputate inculpatului, de natură a se putea identifica toate acele acte, activităţi sau atitudini pe care procurorul a înţeles să le reţină ca alcătuind faptele reţinute în sarcina inculpatului din prezenta cauză penală.
Este important a se releva că maniera detaliată de expunere a faptei prin rechizitoriu de către procuror este concretizată prin însăşi modalitatea de redactare a actului de sesizare, acţiunile ilicite imputate inculpatului fiind structurate - tocmai pentru a se asigura cunoaşterea (informarea) cât mai facilă şi totodată accesibilă a naturii şi cauzei tuturor acuzaţiilor aduse - într-o succesiune logică şi cronologică a derulării lor. În acest sens, se prezintă în rechizitoriu mai întâi contextul în care se presupune că inculpatul NV a aderat la grupul infracţional organizat, al cărui lider era CR, şi apoi derulată activitatea pretins infracţională imputată inculpatului în discuţie, în cadrul căreia sunt prezentate distinct acţiunile ilicite imputate, fiind prezentate, cu repere de timp şi loc, activităţile presupus ilicite efectuate de către acesta.
Ca atare, nu pot fi apreciate ca adevărate afirmaţiile inculpatului NV în sensul că rechizitoriul este lacunar şi că în cuprinsul acestuia există o descriere incompletă sau neclară a situaţiei de fapt, ci dimpotrivă, faptele imputate nu doar inculpatului în discuţie, ci tuturor celor cinci inculpaţi, fiind suficient descrise, cu încadrarea juridică indicate, precum şi cu precizarea activităţii infracţionale desfăşurate de inculpaţi, aspecte în considerarea cărora judecătorul de cameră preliminară constată aptitudinea rechizitoriului de a sesiza valabil instanţa de judecată, actul de sesizare satisfăcând exigenţele de echitate a procedurilor şi asigură o corectă şi completă informare a inculpaţilor cu privire la acuzaţiile formulate.
Relativ la legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară aminteşte că principiul legalităţii administrării probelor impune ca, în procesul penal, probele administrate să fie obţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, prin mijloace de probă prevăzute de lege, constatând totodată că, în cauză, nu este incident nici unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 din Codul de procedură penală, care ar putea să fie invocat din oficiu.
Astfel, cu privire la ansamblul probelor administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară reţine că acestea au fost administrate cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 101 din Codul de procedură penală, în lumina principiului legalităţii şi loialităţii administrării probelor.
În ceea ce priveşte excepţia invocată de către inculpatul NV cu privire la nulitatea proceselor-verbale de redare a convorbirilor și comunicărilor telefonice interceptate în baza mandatului de supraveghere tehnică emis de Tribunal, judecătorul de cameră preliminară constată că aceasta excepţie priveşte măsura de supraveghere întemeiată pe dispoziţiile Codului de procedură penală şi se fundamentează pe Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin.(1) din Codul de procedură penală, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, nr.190, din data de 14.03.2016.
În decizia menţionată, Curtea Constituţională a României, raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definițiile noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probator, a conchis că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (paragraful 21), Curtea a constatat că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 din Codul de procedură penală. Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138 -146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală stabileşte regula conform căreia nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei. Art. 281 din Codul de procedură penală enumeră limitativ cauzele de nulitate absolută a actelor de procedură penale, iar art. 282 din Codul de procedură penală stabileşte cauzele de nulitate relativă, prin excluderea din sfera încălcărilor oricăror dispoziţii legale a celor enumerate de art. 282 din Codul de procedură penală, condiţionând existenţa nulităţii de producerea, prin nerespectarea cerinţei legale, a unei vătămări a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
Judecătorul de cameră preliminară constată că inculpatul NV nu a indicat în concret nici care sunt interceptările cu privire la care a înţeles să invoce nelegalitatea, nici ce fel de nulitate ar afecta procesele verbale de redare a interceptărilor pe care le-a reclamat ca fiind nelegale, în acord cu cele statuate prin considerentele Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a României, de care însă se prevalează.
Examinând cauzele de nulitate absolută enumerate de art. 281 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară constată că realizarea supravegherii tehnice ca procedeu probator, cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 138-146 din Codul de procedură penală, nu se afla printre dispoziţiile a căror încălcare poate atrage nulitatea absolută. Este de subliniat că, în speţă, interceptările telefonice au fost autorizate în mod legal de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, conform încheierilor pronunţate în această materie în faza de urmărire penală şi autorizaţiilor/mandatelor de supraveghere tehnică ce au fost emise în cauză de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, procurorul şi organele de cercetare penală consemnând, prin procesele-verbale întocmite - anexate în dosarul de urmărire penală - rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică ce au fost autorizate în mod legal în cauză. Din aceasta perspectivă, judecătorul de camera preliminara nu constată nicio încălcare a dispoziţiilor legale incidente în materie.
Privitor la activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică ce au fost emise în cauză de către judecătorul de drepturi şi libertăţi (realizarea supravegherii tehnice), care a stat la baza proceselor-verbale de consemnare a activităţii de supraveghere tehnica (procese-verbale ce constituie mijloace de probă), judecătorul de cameră preliminară constată că realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, efectuată cu încălcarea prevederilor legale ale art. 138 -146 din Codul de procedură penală, nu se încadrează printre dispoziţiile a căror încălcare să poată atrage nulitatea absolută, ci doar o nulitate relativa, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, chiar dacă inculpatul NV ar invoca nulitatea relativă a modalităţii de realizare a supravegherii tehnice, ca procedeu probator, judecătorul de cameră preliminară, deşi constată că nulitatea relativă este invocată înlăuntrul termenului prevăzut de 282 alin. 4 lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv până la închiderea procedurii de cameră preliminară, apreciază că inculpatul trebuia să dovedească, pe de o parte, că a suferit o vătămare a unei drept procesual al său prin actul îndeplinit/ cu nerespectarea cerinţelor legale, iar, pe de altă parte, că vătămarea suferită nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale criticate. O astfel de dovadă nu a fost însă produsă.
Judecătorul de cameră preliminară notează, totodată, că, în contextul conţinutului Deciziei Curţii Constituţională a României, nr. 51/2016, neînlăturarea unor mijloace de probă efectuate de alte organe decât cele de urmărire penală, nu conduce de plano la eludarea imperativelor legate de existenţa unui proces echitabil, din perspectiva aplicării directe a principiilor consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, se impune aprecierea că probele obţinute cu nerespectarea legii sau atunci când condiţiile legii sunt respectate, însa acestea nu corespund exigentelor statuate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu sunt sancţionate automat cu excluderea probei în discuţie, ci este necesar să se analizeze dacă încălcarea are caracter substanţial şi dacă această încălcare, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menţinerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului în ansamblul său. Astfel fiind, este necesar a se evalua necesitatea aplicării sancţiunii excluderii unor astfel de probe prin raportare la gravitatea încălcării drepturilor inculpatului în procesul de administrare a probatoriului, la impactul pe care caracterul nelegal al probei îl poate avea cu privire la credibilitatea mijlocului de probă, precum şi la importanţa pe care mijlocul de probă o are în susţinerea acuzării. Ori, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că administrarea unei probe constând în interceptarea unor convorbiri telefonice sau în mediul ambiental cu încălcarea dispoziţiilor legale nu conduce de plano la încălcarea art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauzele Dumitru Popescu împotriva României, Heglas împotriva Republicii Cehe, Khan împotriva Marii Britanii).
În speţa dedusă judecăţii, judecătorul de cameră preliminară constată că nici prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se impune excluderea interceptărilor telefonice efectuate în cauză, iar, subsecvent acestora, a proceselor-verbale întocmite de către organele de cercetare penală, prin care s-au consemnat rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate în cauză, deoarece, chiar în condiţiile în care s-ar aprecia că a existat o ingerinţă în dreptului reglementat de art. 8 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar aceasta nu ar fi fost prevăzută de lege, nu ar fi urmărit un scop legitim şi nu ar fi apărut ca necesară într-o societate democratică, această încălcare s-a produs deja şi nu poate fi înlăturată de către judecătorul de cameră preliminară prin excluderea acestui procedeu probator.
Pe cale de consecinţă, excepţia nulităţii proceselor-verbale de redare a convorbirilor și comunicărilor telefonice interceptate în baza mandatului de supraveghere tehnică emis de Tribunal, excepţie invocată de către inculpatul NV are caracter nefundat, urmând a fi respinsă.
Cu privire la legalitatea actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară constată că urmărirea penală a parcurs etapele obligatorii prescrise de dispoziţiile procesual penale, existând concordanţă între actele efectuate şi dispoziţiile legale care reglementează efectuarea acestora.
În considerarea tuturor argumentelor ce preced, judecătorul de cameră preliminară urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, să respingă, ca fiind neîntemeiate, excepţiile invocate în procedura de cameră preliminară de către inculpatul NV. De asemenea, în baza art. 342 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 36 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, raportat şi la prevederile art. 41 din Codul de procedură penală, va constata competenţa materială şi teritorială a Tribunalului în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei cauze penale; în baza prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală, raportat la art. 328 alin. 1 şi 286 alin. 2 din Codul de procedură penală, va constată legalitatea sesizării instanţei, iar în temeiul art. 342 din Codul de procedură penală, raportat la dispoziţiile art. 346 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 101, art. 102 din Codul de procedură penală, va constată legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale şi legalitatea efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpaţii: NR, trimis în judecată în stare de arest preventiv, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, și trafic de persoane, prevăzută în art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal; RC, trimis în judecată în stare de arest preventiv, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal; NN, trimis în judecată în stare de arest la domiciliu, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal; NA, trimisă în judecată în stare de libertate, sub acuzaţia comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal; NV, trimis în judecată în stare de libertate, ambii sub acuzaţia comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
Judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecăţii, termenul de judecată urmând să fie stabilit după data rămânerii definitive a prezentei încheieri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DISPUNE:
În considerarea dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, respinge, ca fiind neîntemeiate, excepţiile invocate în procedura de cameră preliminară de către inculpatul NV.
În temeiul dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 36 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, raportat şi la prevederile art. 41 din Codul de procedură penală, constată competenţa materială şi teritorială a Tribunalului în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei cauze penale.
În baza prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală, raportat la dispoziţiile art. 328 alin. 1 şi 286 alin. 2 din Codul de procedură penală, constată legalitatea sesizării instanţei, sub aspectul regularităţii rechizitoriului emis la data de 17 octombrie 2016 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, în dosarul de urmărire penală nr. 107/P/2014.
În temeiul prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, raportat la dispoziţiile art. 346 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 101, art. 102 din Codul de procedură penală, constată legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale şi legalitatea efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpaţii:
-NR, trimis în judecată în stare de arest preventiv, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, și trafic de persoane, prevăzută în art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal;
-RC, trimis în judecată în stare de arest preventiv, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
-NN, trimis în judecată în stare de arest la domiciliu, sub acuzația comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal;
-NA, trimis în judecată în stare de libertate, sub acuzaţia comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal;
-NV, trimis în judecată în stare de libertate, ambii sub acuzaţia comiterii infracţiunilor de: aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
Dispune începerea judecăţii, termenul de judecată urmând să fie stabilit după data rămânerii definitive a prezentei încheieri.
Copie de pe prezenta încheiere se comunică procurorului, persoanelor vătămate/ părţilor.
Curtea de Apel Timișoara
Încheiere de şedinţă. Cale de atac. Condiţii de admisibilitate
Judecătoria Câmpeni
Retinere permis.
Tribunalul Dolj
Recurs la încheierea de suspendare
Judecătoria Filiasi
amânare plată
Tribunalul Dolj
Arest la domiciliu - contestaţie