Faliment Declaratie de creanţă. Cerere de repunere in termen.

Domeniu: Faliment Declaratie de creanţă. Cerere de repunere in termen.

Chiar dacă ar aparţine debitoarei sau administratorului judiciar culpa omisiunii notificării apelantului-contestator în legătură cu deschiderea procedurii insolvenţei, acesta era ţinut să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru apărarea dreptului său, respectiv să formuleze cererea de repunere în termen şi declaraţia de creanţă în maximum 15 zile de la încetarea împiedicării. Omisiunea de a proceda în acest fel este pe deplin imputabilă apelantului-reclamant, iar aşteptarea unei notificări din partea administratorului judiciar nu este de natură a înlătura această imputabilitate, întrucât apelantul-contestator nu se poate prevala de necunoaşterea dispoziţiilor art.186 alin.1 Cpc, care reprezintă remediul pentru situaţii precum cea în care acesta se află.

art.7 alin.3 teza a II-a, art.28 alin.1 lit. c,  art.61 din Legea nr. 85/2006,

art.186 alin.1 Cod procedură civilă 1865

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 191 A din 01.02.2018)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr.5011/21.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr.22547/3/2014/a9, instanţa a respins cererea de repunere în termenul de declarare a creanţei, formulată de contestator, şi a respins contestaţia M P N împotriva tabelului creanţelor debitorului SC D SA.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, cu privire la cererea pentru repunerea în termenul de înscriere în tabelul creanţelor, că prin încheierea de şedinţă din data de 28.07.2014 judecătorul-sindic a admis cererea debitorului SC D SA şi a deschis procedura generală de insolvenţă faţă de acesta, în condiţiile în care a fost declarată intenţia de reorganizare a activităţii.

Administratorul judiciar desemnat a întocmit tabelul preliminar al obligaţiilor, care a fost publicat în BPI nr.17861/09.10.2014, iar după soluţionarea contestaţiilor, la data de 25.05.2016, a fost întocmit şi afişat la uşa instanţei tabelul definitiv al creanţelor.

Prin sentinţa civilă nr.6614 din 27.10.2016, în baza art.107 alin.1 pct. B din Legea privind procedura insolvenţei, judecătorul-sindic a dispus începerea procedurii de faliment împotriva debitorului SC D SA. Prin aceeaşi sentinţă a fixat termenul limită pentru depunerea creanţelor născute după data deschiderii procedurii la 12.12.2016.

Creditorul M P N a înregistrat declaraţia de creanţă la data de 02.12.2015, mult peste termenul limită stabilit pentru depunerea declaraţiilor de creanţă născute anterior deschiderii procedurii (15.09.2014).

În conformitate cu prevederile art.7 alin.3 teza a doua din Legea nr.85/2006, pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art.28 alin.1 lit.c, procedura notificării prevăzute la art.61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin BPI .

S-a reţinut că, în prezenta procedură, administratorul judiciar  a notificat creditorii societăţii, astfel cum aceştia au fost indicaţi în lista prezentată de către debitor, anexată cererii sale de deschidere a procedurii, iar M P N nu este înscris în lista creditorilor.

Instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută culpa debitorului în acest sens, având în vedere că nici decizia nr.15/2012 a Curţii de Conturi şi nici sentinţa civilă nr.312/07.10.2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ nu îi sunt opozabile, nefiind parte.

Aşadar, se fac aplicabile prevederile art. 7 alin.3 mai sus menţionate, iar notificarea creditorilor se socoteşte a fi îndeplinită la momentul publicării în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Chiar în situaţia în care s-ar reţine că notificarea deschiderii procedurii nu s-a realizat în conformitate cu prevederile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006, apreciind că este culpa debitorului de a nu fi înscris în lista creditorilor şi M P N, cu care avea relaţii contractuale, s-a reţinut, în ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de declarare a creanţei, că aceasta trebuie formulată în conformitate cu prevederile art.186 C.pr.civ., în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, respectiv de la data de 29.01.2015, dată la care, aşa cum a arătat însuşi contestatorul, Tribunalul Neamţ a dispus suspendarea cauzei în dosarul nr.2908/103/2014, în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006, tocmai pentru faptul că împotriva SC D SA a fost deschisă procedura de insolvenţă.

Aşadar, cel târziu la 29.01.2015 contestatorul a luat cunoştinţă că debitorul său SC D SA se află în procedură de insolvenţă, având posibilitatea de a formula cererea de repunere în termen în 15 zile. Însă, contestatorul a formulat cererea la 02.12.2015, cu mult peste cele 15 zile prevăzute de C.pr.civ.

Pentru aceste motive, instanţa a respins cererea de repunere în termen şi, în consecinţă, a respins contestaţia formulată împotriva tabelului preliminar, constatând tardivitatea depunerii declaraţiei de creanţă.

II. Apelul declarat:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul M P N, solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei formulate.

În motivare, apelantul-contestator a redat prevederile art.22 Cpc, arătând că neincluderea sa pe lista creditorilor, cu consecinţa imposibilităţii depunerii declaraţiei de creanţă în termen, este culpa exclusivă a debitoarei, care avea cunoştinţă de existenţa creanţei. Învederează că a luat cunoştinţă de starea de fapt a debitoarei ca urmare a pronunţării încheierii din 29.01.2015 de către Tribunalul Neamţ în dosarul nr.2908/103/2014, prin care instanţa a dispus suspendarea cauzei.

Arată că nu a fost notificat de către administratorul judiciar desemnat în conformitate cu dispoziţiile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006, astfel că a procedat la înscrierea declaraţiei de creanţă la data de 02.12.2015, dată de la care a iniţiat o corespondenţă cu administratorul judiciar iar, după aproximativ 2 ani, a fost înregistrată notificarea acestuia cu nr.14.841/30.05.2017, prin care a fost respinsă cererea ca fiind tardiv introdusă şi, în subsidiar, pe motiv că creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă.

Mai arată că administratorul judiciar nu s-a ocupat de respectarea dispoziţiilor art.20 alin.1 lit. c din Legea nr.85/2006, dând dovadă de rea-credinţă în gestionarea procedurii, prin nerespectarea interesului apelantului-contestator. Susţine că, dând dovadă de bună-credinţă, a aşteptat ca debitoarea să îi comunice în vreun fel poziţia sa cu privire la înscrierea creanţei în tabelul creditorilor, iar întârzierea acesteia l-a determinat să introducă declaraţia de creanţă la data de 02.12.2015, astfel că termenul procedural a fost pierdut motivat de buna-credinţă de care a dat dovadă, nebănuind că nu va fi notificat, fiind indus în eroare.

Apelantul-contestator face trimitere şi la prevederile art.42 alin.3 din Legea nr.85/2014, învederând că este de drept repus în termenul de depunere a declaraţiei de creanţă, prin depunerea cererii de creanţă.

Apreciază că măsura de respingere a declaraţiei sale de creanţă este netemeinică şi că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei, expunând, pe larg, relaţiile contractuale dintre părţi.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr.134/2010, Cpc, Legea nr.85/2006.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

III. Apărările formulate:

Intimata-debitoare, prin lichidator judiciar, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii apelului iar, pe fond, a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata-debitoare a arătat, în esenţă, că cererea de apel este nulă prin raportare la prevederile art.470 alin.1 pct. b şi c Cpc, întrucât sentinţa atacată nu se regăseşte printre înscrisurile ataşate cererii de apel, iar aceasta din urmă nu este motivată în fapt şi în drept.

Pe fondul apelului, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de repunere în termen, având în vedere că hotărârea din dosarul nr.2908/103/2014 a fost pronunţată de Tribunalul Neamţ la data de 29.01.2015, iar cererea de admitere a creanţei a fost depusă în decembrie 2015.

A mai arătat că apelantul-contestator nu a fost notificat cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei întrucât nu este recunoscut de debitoare ca fiind creditor.

Deopotrivă, a mai menţionat că cererea de creanţă este neîntemeiată.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr.85/2006, ale noului Cod de procedură civilă.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

IV. Aspecte procedurale în apel:

La termenul de judecată din data de 01.02.2018, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii apelului, invocată de intimată prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

În apel a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisurile depuse de apelantul-contestator.

V. Soluţia instanţei de apel:

Cercetând sentinţa civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că aceasta este legală şi temeinică, iar apelul este nefondat.

Sub un prim aspect, Curtea remarcă faptul că procedura insolvenţei din prezenta cauză este guvernată de dispoziţiile Legii nr.85/2006, astfel că referirea apelantului-contestator la prevederile art.42 alin.3 din Legea nr.85/2014 sunt lipsite de fundament juridic, acest act normativ nefiind incident în speţă.

Pe de altă parte, Curtea reţine că nu este contestată în cauză împrejurarea că apelantul-contestator nu s-a regăsit în lista cu creditorii, întocmită de debitoare, şi nu a fost notificat în legătură cu deschiderea procedurii insolvenţei, situaţie în care în mod judicios prima instanţă a evaluat cauza prin raportare la prevederile art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006 şi prin prisma cererii de repunere în termenul de declarare a creanţei.

Conform art.7 alin.3 teza a II-a din Legea nr.85/2006, pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art.28 alin.1 lit. c, procedura notificării prevăzute la art.61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin BPI.

După cum reiese din înscrisurile depuse la dosar chiar de către apelantul-contestator, notificarea privind deschiderea procedurii insolvenţei a fost publicată în BPI nr.14390 din 06.08.2014 (f.150 vol. I), astfel că, în temeiul textului legal anterior menţionat, este opozabilă apelantului-contestator, acesta fiind ţinut să respecte termenul de depunere a declaraţiei de creanţă, stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei pentru data de 15.09.2014. Or, declaraţia de creanţă a apelantului-contestator a fost înregistrată ulterior acestei date, respectiv la 02.12.2015 (f.13-15 dosar fond vol. I), fiind astfel tardivă şi, consecutiv, în mod legal neînscrisă de către administratorul judiciar în tabelul de creanţe.

În ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, Curtea constată că în mod legal prima instanţă a socotit că această cerere nu a fost formulată în termenul legal.

Potrivit art.186 alin.1 Cpc, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar alineatul 2 al aceluiaşi text de lege prevede că în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.

În cauza de faţă, astfel cum reiese din chiar susţinerile apelantului-contestator din cuprinsul cererii de apel, acesta a luat cunoştinţă despre deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei la data de 29.01.2015, când s-a dispus suspendarea judecăţii în dosarul nr.2908/103/2014 al Tribunalului Neamţ. Prin urmare, apelantul-contestator trebuia să formuleze atât declaraţia de creanţă, cât şi cererea de repunere în termen, în maximum 15 zile de la această dată, când a încetat împiedicarea determinată de lipsa notificării. Or, astfel cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, acest termen nu a fost respectat, întrucât declaraţia de creanţă a fost formulată abia la data de 02.12.2015, la mai mult de 10 luni de la încetarea împiedicării.

În ceea ce priveşte argumentele aduse de către apelantul-contestator în justificarea acestei întârzieri, Curtea le socoteşte nefondate. Chiar dacă ar aparţine debitoarei sau administratorului judiciar culpa omisiunii notificării apelantului-contestator în legătură cu deschiderea procedurii insolvenţei, acesta era ţinut să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru apărarea dreptului său, respectiv să formuleze cererea de repunere în termen şi declaraţia de creanţă în maximum 15 zile de la încetarea împiedicării. Omisiunea de a proceda în acest fel este pe deplin imputabilă apelantului-reclamant, iar aşteptarea unei notificări din partea administratorului judiciar nu este de natură a înlătura această imputabilitate, întrucât apelantul-contestator nu se poate prevala de necunoaşterea dispoziţiilor art.186 alin.1 Cpc, care reprezintă remediul pentru situaţii precum cea în care acesta se află.

Nu se poate reţine nici că administratorul judiciar a încălcat prevederile legale care reglementează atribuţiile sale, acesta procedând în mod corect la respingerea cererii de creanţă a apelantului, în condiţiile în care aceasta a fost formulată după expirarea termenului stabilit în acest sens.

Deopotrivă, nu se poate aprecia nici că instanţa a încălcat prevederile art.22 Cpc, întrucât aceasta a adoptat singura soluţie posibilă raportat la pasivitatea de care apelantul-contestator a dat dovadă în perioada de la data luării la cunoştinţă despre starea de insolvenţă a debitoarei şi până la depunerea declaraţiei de creanţă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod legal şi temeinic prima instanţă a respins cererea de repunere în termenul de declarare a creanţei, precum şi contestaţia formulată, apelul declarat de apelantul-contestator a fost respins ca nefondat, potrivit art.480 alin.1 Cpc.

Domenii speta

Spete similare