Litigiu de muncă. Suspendare contract individual de muncă. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015. Natura juridică a drepturilor băneşti aferente perioadei în care contractul individual de muncă a fost suspendat.

Litigiu de muncă. Suspendare contract individual de muncă. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015. Natura juridică a drepturilor băneşti aferente perioadei în care contractul individual de muncă a fost suspendat.

Art. 52 alin. 1 lit. b, art. 52 alin. 2 din Codul muncii

Chiar dacă dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b Codul muncii erau constituţionale la data emiterii deciziei contestată în prezenta cauză, Curtea nu poate ignora faptul că aplicarea pentru viitor a deciziilor instanţei de control constituţional vizează inclusiv situațiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita, ca urmare a necontestării lor, or prezentul litigiul aflat pe rolul instanţei, având ca obiect constatarea nulităţii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, se încadrează în ceea ce instanţa de control constituţional a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei sale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, decizia nr.279/2015 îşi găseşte aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat nu a fost epuizat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Curtea reţine că dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b Codul muncii, fiind constatate neconstituţionale, nu mai pot fi considerare drept temei legal al suspendării contractului individual de muncă al intimatului, motiv pentru care prima instanţă a anulat în mod corect decizia contestată.

Cu privire la drepturilor băneşti aferente perioadei în care contractul individual de muncă a fost suspendat, Curtea constată ca fiind lipsit de relevanţă juridică faptul că intimatul nu a prestat muncă pentru angajator în perioada în care contractul său individual de muncă a fost suspendat întrucât prima instanţă a dispus obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri pentru acest interval, iar nu a unor drepturile salariale, care reprezintă contraprestaţia muncii, dispoziţiile art.159 din Codul muncii invocate de apelantă nefiind aşadar incidente în cauză.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, decizia Nr.1804 din 22 martie 2017)

Împotriva sentinţei de fond a declarat apel, în termen legal şi motivat, pârâtă T.H.& T.  S.A. (fostă S.H.M.  S.A.), pentru următoarele motive:

Soluţia de admitere a nulităţii deciziei nr.18/20.04.2015, prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă conform prevederilor art.52, alin.(1) lit. b) din Codul Muncii („Decizia de suspendare CIM"), astfel cum aceasta a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, este nelegală, fiind rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor legale incidente.

Decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost emisă şi comunicată anterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr.279/23.04.2015 privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.52 alin.(1) lit. b) din Codul muncii.

Decizia Curţii Constituţionale nr.279/23.04.2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României în data de 17.06.2015, la două luni după data la care decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost emisă.

Potrivit prevederilor art.147 alin.(4) din Constituţie „deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Prin urmare, neconstituţionalitatea unei prevederi legale, pronunţată printr-o decizie a Curţii Constituţionale, nu produce efecte retroactive, ci doar ex nunc, pentru viitor, după momentul aducerii sale la cunoştinţă, respectiv după data publicării deciziei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial al României.

Aşadar, neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale nu poate fi opusă efectelor juridice produse de acte emise anterior momentului publicării în Monitorul Oficial al României, ci doar efectelor juridice produse de acte emise ulterior acestui moment.

Mai mult, motivele de nulitate ale unui act emis în temeiul unui prevederi declarate neconstituţionale, în speţă decizia de suspendare a contractului individual de muncă, trebuie analizată la momentul emiterii acesteia (cauzele de nulitate fiind anterioare sau concomitente emiterii actului). Or, în cauză decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost emisă la data de 20.04.2015 şi comunicată intimatului-reclamant în data de 22.04.2015, dată la care dispoziţiile art.52 alin.(1) lit. b) din Codul muncii erau în vigoare şi, implicit, produceau efecte, societatea respectând toate condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea actului respectiv.

Nu are relevanţă faptul că, ulterior emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, prevederea legală în temeiul căreia a fost emisă decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost declarată neconstituţională, aceasta fiind o chestiune ulterioară, şi nu o chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului.

Soluţia contrară ar determina nulitatea tuturor actelor individuale (în speţă deciziile de suspendare) emise anterior constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.52 alin.(1) lit. b) din Codul muncii, situaţie ce ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, soluţia instanţei de constatare a nulităţii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă este în mod evident eronată.

Referitor la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei apelate în ceea ce priveşte soluţionarea cererii completatoare formulată de intimatul-reclamant, arată că sub acest aspect, în cauză cererea introductivă a fost precizată şi completată, în sensul obligării pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit intimatul-reclamant pe perioada suspendării contractului de muncă la zi.

Judecătorul fondului, folosind un raţionament vag şi oscilant şi ignorând argumentele pârâtei din concluziile orale şi scrise, încercând să justifice soluţia de admitere a nulităţii decizie de suspendare, a admis acest capăt de cerere.

Potrivit art.159 din Codul muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului de muncă, salariatul având dreptul la salariu pentru munca prestată.

Or, în cauza de faţă, începând cu data emiterii deciziei de suspendare (20.04.2015), intimatul-reclamant nu a prestat niciun fel de muncă în favoarea societăţii, nefiind prin urmare îndreptăţit la nicio plată salarială.

Codul muncii reglementează în mod expres cazurile în care un salariat are dreptul la despăgubiri egale cu salariile de care ar fi beneficiat, respectiv în cazul concedierii nelegale, conform art.80 alin.(1) Codul muncii; în cazul suspendării contractului de muncă pe durata cercetării disciplinare prealabile, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, conform art.52 alin.(2) Codul muncii coroborat cu art.52 alin.(1) lit. a); în cazul suspendării contractului de muncă al salariatului împotriva căruia s-a formulat plângere penală, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, conform art.52 alin.(2) Codul muncii coroborat cu art.52 alin.(1) lit. b).

În cauza de faţă nu este incidentă niciuna dintre situaţiile de mai sus şi, prin urmare, intimatul-reclamant nu este îndreptăţit la despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă la zi.

Cu toate acestea, chiar dacă prin absurd instanţa de fond ar fi înlăturat argumentele menţionate mai sus, nulitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă poate fi doar parţială, cu privire la efectele juridice ale acestei decizii după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României nr.279/23.04.2015 în Monitorul Oficial al României (respectiv 45 de zile de la data de 17.06.2015), în temeiul art.147 alin.(1) din Constituţie, conform căruia dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Chiar dacă instanţa de fond ar fi apreciat că decizia de suspendare a contractului individual de muncă este nulă, în virtutea aplicării dispoziţiilor art.147 alin.(1) din Constituţie, ar fi trebuit să constate că nulitatea acestei decizii poate fi doar parţială, în sensul că efectele juridice ale nulităţii se aplică după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României nr.279/23.04.2015 în Monitorul Oficial al României, respectiv începând cu data de 1 august 2015 şi că până la această dată societatea nu datorează niciun fel de despăgubiri.

Intimatul-reclamant şi alţi nouă salariaţi au fost încadraţi pe poziţii care nu existau în organigrama societăţii şi care nu erau necesare în activitatea societăţii.

Astfel, fostul director general al societăţii a angajat 11 persoane, din care nouă cu funcţii de conducere, fără aprobarea Consiliului de Administraţie şi pe poziţii care nu existau în organigramă societăţii, cu depăşirea mandatului încredinţat de Consiliul de Administraţie.

De asemenea, condiţiile în care au fost încheiate aceste contracte încalcă atât practicile şi uzanţele societăţii, cât şi practicile şi uzanţele în materie, fiind evident că salariaţii au acţionat în înţelegere cu fostul director general.

Astfel, salariile acestor persoane sunt net superioare salariilor personalului deja existent în societate, aşa cum rezultă din raportul de audit intern. Şase din cei 11 salariaţi au salariul mult mai mare decât remuneraţia directorului general.

De asemenea, salariaţii beneficiază de un preaviz la concediere de 180 de zile care este neuzual şi în cazul funcţiilor de conducere, şi cu atât mai mult în cazul funcţiilor de execuţie, şi nu s-a stabilit o perioadă de probă, necesară pentru verificarea aptitudinilor salariaţilor.

Este de remarcat că intimatul-reclamant, angajat în funcţia director resurse umane începând cu data de 19.02.2015, avea stabilit în contractul de muncă o perioadă de preaviz în caz de concediere de 180 de zile lucrătoare, fiind complet neuzual acordarea unui termen de preaviz de jumătate de an chiar şi pentru o funcţie de conducere. Totodată, salariul intimatului-reclamant este de 12.114 lei mult prea mare pentru funcţia pe care o deţinea şi disproporţionată faţă de salariile acordate de societate.

Este evident că salariaţii, inclusiv intimatul-reclamant, împreună cu fostul director general şi cu depăşirea limitelor mandatului acestuia din urmă, au agreat termenii contractului de muncă în detrimentul intereselor societăţii, în vederea unor câştiguri materiale nedatorate.

Pentru aceste considerente, apelanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În completarea cererii de apel, apelanta a susţinut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată de către reclamant la Tribunalul Bucureşti la data de 14.05.2015, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale nr.279/23.04.2015 nu se poate aplica, deoarece cauza nu este una pendinte cu momentul pronunţării neconstituţionalităţii prevederilor art.52 alin.(1) lit. b) teza I din Codul muncii.

Din jurisprudenţa Curţii se desprinde opinia că o decizie de admiterea a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică atât cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul pronunţării acesteia, situaţie în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Or, în cauza de faţă nu se regăseşte în niciuna din cele două situaţii, fapt ce face inaplicabilă, în speţă, decizia Curţii Constituţionale nr.279/23.04.2015.

Mai mult, soluţia instanţei este nelegală deoarece raportat la prevederile art.147 alin.(1) şi alin.(4) din Constituţia României, decizia de constatare a neconstituţionalităţii are drept consecinţă încetarea pentru viitor a efectelor prevederilor declarate neconstituţionale.

În acest sens, „decizia Curţii Constituţionale se va aplica exclusiv în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial. Aşadar, raportul juridic stabilit anterior publicării decizie reprezintă o facta praeterita din perspectiva acestei decizii. Pronunţarea unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme legale nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, întrucât, prin crearea situaţiei litigioase, partea ar viza modificarea raporturilor juridice existente, cu consecinţa extinderii efectelor deciziei Curţii pentru trecut. Or, o asemenea situaţie ar contraveni în mod flagrant prevederilor art.147 alin.(1) şi alin.(4) din Constituţie, care consacră expres efectul ex nunc al deciziilor instanţei constituţionale”.

Ca urmare a celor mai sus arătate, solicită a se observa că neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale nu poate fi opusă efectelor juridice produse de acte emise anterior momentului publicării în Monitorul Oficial al României, ci doar efectelor juridice produse de acte emise ulterior acestui moment.

Mai mult, motivele de nulitate ale unui act emis în temeiul unei prevederi declarate neconstituţionale, în speţă decizia de suspendare a contractului individual de muncă, trebuie analizate la momentul emiterii acestuia (cauzele de nulitate neputând fi decât anterioare sau concomitente emiterii actului). Or, în cauză decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost emisă la data de 20.04.2015, dată la care dispoziţiile art.52 alin.(1) lit. b) din Codul muncii erau în vigoare şi, implicit, produceau efecte, societatea respectând toate condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea actului respectiv.

Nu are relevanţă faptul că, ulterior emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, prevederea legală în temeiul căreia a fost emisă decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost declarată neconstituţională, aceasta fiind o chestiune ulterioară, şi nu o chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului.

Soluţia contrară ar determina nulitatea tuturor actelor individuale (în speţă deciziile de suspendare) emise anterior constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.52 alin.(1) lit. b) din Codul muncii, situaţie ce ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, soluţia instanţei de constatare a nulităţii decizie de suspendare a contractului individual de muncă este în mod evident eronată.

În susţinerea nelegalităţii şi netemeiniciei sentinţei apelate, invocă dispoziţiile art.57 alin.(5) din Codul muncii care prevăd că "persoana care a prestat muncă în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu”, dispoziţii care pot fi transpuse oricărei alte situaţii de anulare a unui act încheiat de angajator, în speţă în cazul anularii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă.

În acelaşi sens dispune legiuitorul şi prin art.159 alin.(1) din Codul muncii care prevede că "Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă."

Or, intimatul-reclamant nu a prestat muncă în cadrul societăţii reclamante, anterior emiterii deciziei de suspendare, încă din data de 18.03.2015, dată la care Consiliului de Administraţie a constatat că directorul general de la acel moment, prin depăşirea contractului de mandat, a încheiat o serie de contractele de muncă (printre care şi cel al intimatului-reclamant), fără a cere avizul Consiliului de Administraţie şi fără a respecta organigrama societăţii.

Ca urmare, fiind salariul contraprestaţia muncii efectuate, iar munca fiind o prestare succesivă, acesta se plăteşte numai la finalul prestării muncii, adică numai după ce se prestează muncă şi numai pentru munca prestată. Or, în cauza de faţă, anterior datei de 20.04.2015 când a fost emisă decizia de suspendare, reclamantul nu a prestat niciun fel de muncă în favoarea societăţii, nefiind prin urmare îndreptăţit la nicio plată salarială.

În plus faţă de cele precizate, Codul muncii reglementează în mod expres cazurile în care un salariat are dreptul la despăgubiri egale cu salariile de care ar fi beneficiat, respectiv în cazul concedierii nelegale, conform art.80 alin.(1) Codul muncii; în cazul suspendării contractului de muncă pe durata cercetării disciplinare prealabile, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, conform art.52 alin.(2) Codul muncii coroborat cu art.52 alin.(1) lit. a); în cazul suspendării contractului de muncă al salariatului împotriva căruia s-a formulat plângere penală, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, conform art.52 alin.(2) Codul muncii coroborat cu art.52 alin.(1) lit. b).

În cauza de faţă nu este incidentă niciuna dintre situaţiile de mai sus şi, prin urmare, intimatul-reclamant nu este îndreptăţit la despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă.

Cu toate acestea, chiar dacă prin absurd instanţa de fond ar fi înlăturat argumentele menţionate mai sus, nulitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă poate fi doar parţială, cu privire la efectele juridice ale acestei decizii, după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României nr.279/23.04.2015 în Monitorul Oficial al României.

Astfel, în această teză pot fi aplicabile prevederile art.147 alin.(1) din Constituţie, conform cărora dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În speţă, 45 de zile urmând a fi calculate de la data de 17.06.2015, astfel data de la care ar putea fi aplicabilă, prin absurd în prezenta cauză decizia Curţii, este data de 01.08.2015, dată până la care societatea nu datorează niciun fel de despăgubiri.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant T.A.N.  s-a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, cu consecinţa păstrării în tot a sentinţei civile atacate ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, constând în contravaloarea onorariului de avocat şi alte cheltuieli.

Analizând actele dosarului prin prisma criticilor formulate, în limitele cererii de apel, conform art.477 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Prin decizia nr.18/20.04.2015 emisă de apelanta intimată, contestată în cauză, s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă nr.114/19.02.2015 al intimatului contestator, avându-se în vedere plângerea penală înregistrată sub nr.xxxxxx/8.04.2015 la DGPMB Secţia 6 Poliţie cu privire la cercetarea acestui salariat cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz de încredere şi constituirea unui grup infracţional organizat, suspendarea fiind dispusă de angajator începând cu data comunicării deciziei până la soluţionarea plângerii penale, în temeiul art.52 alin.1 lit.b Codul muncii, care permite angajatorului să suspende contractul individual de muncă în cazul în care a formulat plângere penală împotriva salariatului.

Dispoziţiile art.52 alin.(1) lit. b) Codul muncii au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr.279/23.04.2015 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 17 iunie 2015, astfel că prima instanţă a anulat decizia nr.18/20.04.2015, ca efect al acestei decizii pronunţată de instanţa de contencios constituţional.

Apelanta a criticat soluţia adoptată de prima instanţă, susţinând că suspendarea contractului individual de muncă al intimatului este anterioară deciziei nr.279/2015 a Curţii Constituţionale, care nu este aplicabilă în cauză, fiind pronunţată anterior sesizării instanţei.

Curtea reţine ca fiind nefondate criticile aduse sentinţei apelate întrucât cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, prin care se solicită anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă al intimatului, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale anterior publicării Deciziei nr.279/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 17 iunie 2015, fiind aşadar pendinte la momentul publicării Deciziei nr. 279/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, pronunţată de Curtea Constitutională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 17 iunie 2015, cu consecinţe juridice în cauza dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte efectul deciziilor pronunţate de instanţa de control constituţional asupra proceselor pendinte, Curtea reţine că prezintă relevanţă în cauză dispozițiile art.31 alin.1 şi 3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Totodată, prin art.147 alin.1 din Constituție se stabilește, în privința legilor și ordonanțelor în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, că acestea „își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, iar potrivit alin.4 din acelaşi articol „deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Textul enunţat constituie o normă imperativă de ordine publică, iar aplicarea acesteia generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu poate fi acceptat, aceasta constituind un element esenţial al ordinii de drept.

Cum prima instanţă a fost chemată să se pronunţe asupra unor situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia), în temeiul Codului muncii, acestea sunt supuse evident efectelor deciziei Curţii Constituţionale, care este imediată şi generală aplicare.

Problema aplicării deciziei Curţii Constituţionale nu se mai pune în situaţia unor raporturi juridice încheiate definitiv, mai înainte de apariţia acesteia.

Aşadar, deşi a fost pronunţată ulterior emiterii deciziei contestate şi mai înainte de sesizarea primei instanţe cu soluţionarea prezentei contestaţii, decizia nr.279/23.04.2015 a instanţei de control constituţional se aplică în cauză întrucât raportul juridic guvernat de dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b teza întâi din Codul muncii, declarate neconstituţionale, nu a fost definitiv consolidat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În privinţa efectelor în timp ale deciziilor instanţei de control constituţional, de adaugat că prin decizia nr.223 din 13.03.2012 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că deciziile sale se aplică de către instanţele judecătoreşti în cauzele pendinte la momentul publicării, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, în această ultimă ipoteză decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit art.322 pct. 10 din Codul de procedură civilă. De asemenea, s-a reţinut că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

De asemenea, prezintă relevanţă şi decizia nr.12/19.09.2011 a instanţei supreme, prin care s-a reţinut că la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică, odată declarată neconstituţională, nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.

Aşadar, Curtea reţine că decizia nr. 279/23.04.2015 pronunţată de Curtea Constituțională se aplică tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins încă la data publicării deciziei, respectiv tuturor cauzelor care se află pe rolul instanțelor judecătorești și cărora li se aplică în continuare dispozițiile legale declarate neconstituționale, cum este şi cazul dedus judecăţii, precum și, pe calea revizuirii, cauzei/cauzelor în care a fost ridicată excepția, dar care, între timp, din cauza eliminării suspendării de drept a judecării pe durata soluționării excepției au fost soluționate definitiv.

Prin admiterea excepției de neconstituţionalitate de dispoziţiilor art.52 alin.1 lit.b Codul muncii, efectele deciziei nr.279/23.04.2015 a Curții Constituționale se produc erga omnes întrucât aplicarea acesteia în litigiile aflate în curs nu este condiţionată de ridicarea unei excepții de neconstituționalitate anterior publicării sale în Monitorul Oficial, relevant fiind numai ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fi fost soluţionat definitiv, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare.

Aşadar, la soluţionarea prezentului litigiu urmează a fi avut în vedere caracterul obligatoriu şi imperativ al deciziei nr.279/23.04.2015, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că „art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a carui nevinovăţie a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării, aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. Garanţiile mai sus arătate se referă la pastrarea locului de muncă şi la asigurarea dreptului la salariu dupa încetarea suspendării, precum şi la dreptul salariatului de a alege în mod liber un alt loc de muncă pe durata suspendării. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea apreciază că reglementarea cauzelor de suspendare nu poate lasă deschisă posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori netemeinice, pentru că protecţia dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrangerea exercitiului acestui drept să respecte cerinţele constituţionale impuse de art. 53 alin. (2) referitoare la proporţionalitate, şi nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluţii alternative. 37. Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă, ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispozitiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale. ”

Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b Codul muncii erau constituţionale la data emiterii deciziei contestată în prezenta cauză, Curtea nu poate ignora faptul că aplicarea pentru viitor a deciziilor instanţei de control constituţional vizează inclusiv situațiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita, ca urmare a necontestării lor, or prezentul litigiul aflat pe rolul instanţei, având ca obiect constatarea nulităţii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, se încadrează în ceea ce instanţa de control constituţional a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei sale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, decizia nr.279/2015 îşi găseşte aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat nu a fost epuizat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Curtea reţine că dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b Codul muncii, fiind constatate neconstituţionale, nu mai pot fi considerare drept temei legal al suspendării contractului individual de muncă al intimatului, motiv pentru care prima instanţă a anulat în mod corect decizia contestată.

Cu privire la drepturilor băneşti aferente perioadei în care contractul individual de muncă a fost suspendat, Curtea constată ca fiind lipsit de relevanţă juridică faptul că intimatul nu a prestat muncă pentru angajator în perioada în care contractul său individual de muncă a fost suspendat întrucât prima instanţă a dispus obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri pentru acest interval, iar nu a unor drepturile salariale, care reprezintă contraprestaţia muncii, dispoziţiile art.159 din Codul muncii invocate de apelantă nefiind aşadar incidente în cauză.

Curtea constată că nu sunt aplicabile în cauză, prin analogie, nici dispoziţiile art.80 Codul muncii or prevederile art.52 alin.2 Codul muncii invocate de apelantă, problema de drept dedusă judecăţii fiind dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.19/13.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr.1010/15.12.2016, obligatorie potrivit art.521 alin.3 Cod de procedură civilă, prin care s-a admis sesizarea privind pronunţarea unei hotărări prealabile şi s-a stabilit că, urmare a deciziei nr.279/23.04.2015, dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b teza întâi din Codul muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate defintiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că de la data încetării efectelor art.52 alin.1 lit.b teza întâi din Codul muncii se naşte dreptul la despăgubire al angajatului echivalent cu remuneraţia pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariţiei normei care nu mai poate produce niciun efect juridic, cu menţiunea că lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art.52 alin.1 lit.b teza întâi Codul muncii, ca urmare a deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, este distinctă de problema acordării despăgubirilor băneşti salariatului pe perioada suspendării contractului individual de muncă. Consecinţa directă a lipsirii de efecte a textului în discuţie duce la ineficienţa actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituţionale şi la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Aşadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naştere un drept de creanţă, pentru salariat, a cărui existenţă trebuie, însă confirmată pe cale judecatorească.

Instanţa supremă a reţinut în mod expres că, în cauzele pendinte, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art.52 alin.1 lit.b teza întâi Codul muncii, dreptul la despăgubire se acordă salariatului pe toată durata suspendării contractului individual de muncă, astfel că nu se poate dispune în cauză obligarea angajatorului la plata despăgubirii către intimat de la o altă dată, în acest context fiind irelevantă data publicării deciziei nr.279/23.04.2015 în Monitorul Oficial.

Curtea reţine ca fiind nefondate şi criticile apelantei referitoare la nelegalitatea contractului individual de muncă suspendat, de vreme ce prima instanţă nu a fost învestită cu verificarea acestuia, cunoscut fiind că în faza apelului poate fi repus în discuţie numai ceea ce a solicitat reclamantul prin cererea de chemare în judecată, fără a se putea lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe (tantum devolutum quantum iudicatum) întrucât apelul exercitat provoacă o nouă judecată în fond a litigiului, prin care instanţa de apel statuează atât în fapt, cât şi în drept, potrivit art.476 alin.1 C.pr.civ., dar numai în limita cadrului procesual stabilit deja în faţa primei instanţe, care nu mai poate fi schimbat sub aspectul părţilor, cauzei şi nici al obiectului cererii de chemare în judecată, conform art.478 alin.1 şi 3 C.pr.civ.

Astfel, pretenţiile deduse judecăţii pot fi cercetate numai în cadrul procesual strict determinat de reclamant în faţa primei instanţe, prin indicarea persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâte, a obiectului (ceea ce se pretinde prin cerere), precum şi a cauzei cererii (temeiul juridic al acesteia) întrucât obiectul şi limitele procesului civil, potrivit art.9 alin.2 C.pr.civ., sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, ceea ce înseamnă că instanţa civilă nu se poate învesti din oficiu, ci numai ca urmare a formulării unei cereri, la iniţiativa celui care are o pretenţie împotriva altei persoane.

Or, de vreme ce prima instanţă a fost învestită numai cu anularea deciziei nr.18/20.04.2015 de suspendare a contractului individual de muncă, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă la a-i permite reclamantului să se prezinte la locul de muncă, în cauză nu se impune a se verifica şi legalitatea contractului individual de muncă al intimatului

De altfel, prin decizia nr.6591/19.12.2016 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.xxxxx/3/2015, s-a respins ca neîntemeiată cererea angajatorului, având ca obiect constatarea nulităţii contractului individual de muncă al intimatului şi ca lipsită de interes cererea de constatare a lipsei oricărei obligaţii a angajatorului de plată a vreunei remuneraţii faţă de intimat, începând cu 18.03.2015.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge apelul ca nefondat, în baza dispoziţiilor art.480 din Codul de procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare