Recurs. Procedura insolvenţei. Contestaţie plan de distribuire. Nelegalitatea distribuirii, în condiţiile art. 41 alineat 2 din Legea nr. 85/2006, către creditorul - instituţie nebancară, a dobânzilor legale, calculate de la data dobândirii prin cesiune a

Contestaţie plan de distribuire. Nelegalitatea distribuirii, în condiţiile art. 41 alineat 2 din Legea nr. 85/2006, către creditorul - instituţie nebancară, a dobânzilor legale, calculate de la data dobândirii prin cesiune a creanţei de la o instituţie bancară. Obligaţia lichidatorului judiciar de a calcula dobânzile acordate creditorului la nivelul dobânzilor contractuale stabilite de cedent cu debitorul în contractul de credit.

- art. 121-122 şi art. 41 alin. 2 din Legea nr. 85/2006

Prin Sentinţa nr. 364/F din 22 martie 2017 Tribunalul (...) a respins ca nefondate contestaţiile formulate de creditorii SOCIETATEA (C1) SA prin AGENŢIA (...), DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...) PRIN ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...), PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) şi MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR împotriva raportului asupra fondurilor obţinute şi planului de distribuţie parţială între creditorii debitorului SC (D1) SRL.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa nr. 1204/12.10.2016 a fost deschisă procedura falimentului faţă de debitorul S.C. (D1) S.R.L. În exercitarea atribuţiilor stabilite în sarcina sa, lichidatorul judiciar a procedat la întocmirea raportului privind fondurile obţinute din lichidarea activului 2 „centru Logistic-Hală de producţie, birouri” situat în (...) str. (...) şi a planului de distribuire.

Anterior la termenul din data de 8 februarie 2017 lichidatorul judiciar a depus tabelul suplimentar de creanţe în care creditorii SOCIETATEA (C1) SA prin AGENŢIA (...) şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...), respectiv MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR au fost înscrişi la categoria creanţelor rezultând din continuarea activităţii debitorului (art. 123 pct. 3 - poziţia 17), respectiv în grupa creanţelor bugetare (art. 123 pct. 4 - poziţia 5) - filele 57-58. Împotriva tabelului suplimentar nu a fost formulată vreo contestaţie, astfel încât sumele pretinse şi categoria de creanţe în care sunt incluse au fost preluate întocmai în tabelul definitiv consolidat de creanţe.

Acesta nu a fost modificat până în prezent, stabilirea unei alte ordini de distribuire reprezentând o încălcare a unui act procedural ce îşi produce efectele în continuare. Stabilirea unei alte ordini de distribuire prin recurgerea la prevederile art. 121 pct. 1 ar duce la răsturnarea ordinii inserate în tabelul definitiv consolidat şi la modificarea lui implicită pe o altă cale decât cea prevăzută de lege.

Întocmirea lui reprezintă neîndoielnic un moment important în cadrul procedurii întrucât pe lângă configurarea masei pasive reflectă şi modalitatea în care se vor face distribuirile în cazul vânzării bunurilor aparţinând debitorului.

În plus, referitor la calificarea sumelor pretinse de către creditorii PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) şi MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR ca fiind unele de conservare şi administrare a bunurilor debitorului judecătorul sindic reţine că din examinarea coroborată a prevederilor art. 121 şi 123 nu rezultă că legiuitorul a făcut vreo distincţie în funcţie de momentul la care s-a născut creanţa bugetară. În condiţiile în care actul de administrare presupune desfăşurarea unei activităţi pentru punerea normală în valoare a unui bun, plata impozitului pentru un imobil scos la vânzare în faliment nu poate fi calificată în acest sens.

Indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul poate fi valorificat în continuare, art. 159 alin. 7 Cod procedură fiscală stabilind în mod expres că în procedura insolvenţei nu este obligatorie plata prealabilă a impozitelor. Distincţia avansată de către creditori în funcţie de momentul la care s-a născut creanţa ar conduce la concluzia că numai cele curente ar beneficia de o super-prioritate nu poate fi primită din moment ce art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 are în vedere toate creanţele bugetare.

Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât art. 64 alin. 6 stabileşte numai că vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, fără a fi necesară înscrierea la masa credală, creanţele curente născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării. Dispoziţia legală nu prevede o anumită ordine de distribuire, regulile fiind stabilite numai de art. 121 şi 123 din Legea nr. 85/2006. Tocmai de aceea, a apreciat nefondate cele două contestaţii, sens în care au fost respinse.

Referitor la contestaţia formulată de creditorul Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...), reţine că onorariul lichidatorului judiciar a fost aprobat în adunarea creditorilor, practicianul în insolvenţă (L1) - Filiala (...) deţinând anterior şi calitatea de administrator judiciar. Fiind în continuarea activităţii desfăşurate în prima etapă a procedurii insolvenţei, este firesc ca sumele stabilite cu acest titlu să fie încasate într-o etapă subsecventă în ipoteza în care nu au fost plătite în cea a reorganizării judiciare. În condiţiile în care la data întocmirii raportului asupra fondurilor era scadentă şi luna decembrie 2016 (fiind de neînţeles cum s-ar putea calcula onorariul prin raportare la zilele scurse dintr-o lună din moment ce el a fost stabilit prin raportare la un alt reper temporal), a apreciat că în mod corect a fost stabilită suma cu titlu de onorariu.

Modalitatea în care s-a făcut distribuirea către creditorul S.C. (C2) S.R.L. impune luarea în considerare a prevederilor art. 41 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006 care stabileşte dreptul creditorului garantat de a încasa suma rămasă după acoperirea părţii garantate din creanţă în măsura în care bunul grevat este vândut la o valoare mai mare decât creanţa înscrisă în tabelul definitiv consolidat de creanţe.

Din postura de creditor garantat, creditorul S.C. (C2) S.R.L. era îndreptăţit să solicite, în baza alineatului 1, calcularea în continuare a accesoriilor prin raportare la dobânda legală. În absenţa unor dovezi din care să rezulte că în cadrul procedurii reorganizării judiciare creditorului iniţial (CI) S.A. i-ar fi fost acoperită o parte mai mare din creanţă decât cea cesionată în favoarea creditorului S.C. (C2) S.R.L., consideră că se impune a fi avută în vedere suma înscrisă în tabelul definitiv consolidat de creanţe, modificarea acestuia putând interveni numai în ipotezele expres şi limitativ prevăzute de art. 75. Tocmai de aceea, având în vedere că dobânda legală a fost calculată pentru o perioadă de aproape şase luni în care valoarea ei a fluctuat, a apreciat că distribuirea s-a făcut în mod legal, astfel că a respins contestaţia ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SOCIETATEA (C1) SA prin AGENŢIA (...) solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi admiterea contestaţiei sale.

În motivarea recursului arată că, creanţa născută în procedura de reorganizare judiciară avea valoarea de 18.845,27 lei, care în conformitate cu prevederile art. 64(6) din Legea nr.85/2006, se achită conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală - facturile fiscale nr. (...)/10.10.2016 respectiv nr.(…)/18.10.2016 nu sunt achitate şi au făcut obiectul declaraţiei de creanţă (creanţa necontestată/certă, lichidă şi exigibilă).

Planul de distribuire contestat priveşte sume ca urmare a valorificării imobilului proprietatea debitoarei situat în (...), str. (...), sumele obţinute au fost distribuite creditorului (C2) SRL temeiul art.121 pct. 1 din Legea nr.85/2006.

În ce priveşte creanţa recurentei în valoare de 18.845,27 lei reprezentând c/val. energie electrică furnizată în perioada de reorganizare judiciară, în condiţiile în care distribuirea are loc în temeiul art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, recurenta trebuie sa beneficieze de distribuire, potrivit art. 121, alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 85/2006, fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului grevat de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale imobiliare ..., vor fi distribuite în următoarea ordine: taxe, timbre şi orice fel de cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv  cheltuielile  necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri; invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii de Apel (...).

Conform prevederilor art. 64 (6), creanţele născute în procedura de reorganizare judiciară se achită în conformitate cu actele din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Art. 64 (6) din Legea nr. 85/2006 nu interzice unui creditor cu creanţe curente născute după data deschiderii procedurii să formuleze cerere de trecere în tabelul de creanţe, ci îi creează facilitatea de plată conform documentelor din care rezultă creanţa.

Creanţa invocată de recurenta contestatoare creditoare de 18.845,27 lei constituie o cheltuială necesară pentru conservarea şi administrarea bunurilor, căci din facturile anexate contestaţiei rezultă că aceasta creanţa reprezintă c/valoarea energiei electrice furnizate debitorului în procedura de insolvenţă/reorganizare judiciară la locul de consum proprietatea debitoarei.

Pentru aceste motive, consideră că, creanţa sa (furnizor de utilităţi) beneficiază de un privilegiu, venind la împărţirea sumelor rezultate din lichidarea bunurilor grevate de garanţii (art. 121 alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 85/2006), sens în care solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul distribuirii către aceasta a creanţei în valoare de 18.845,27 lei, în conformitate cu prevederile art. 121 alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

În drept a invocat prevederile art. 483 şi 488 alin. 1. pct. 6 şi 8 şi 496 din Noul Cod de procedură civilă.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) şi MUNICIPIUL (...), PRIN PRIMAR, solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii contestaţiei pe care au formulat-o.

În motivare, se arată că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material întrucât doctrina juridică defineşte actele de administrare ca fiind acele acte prin care se tinde la o normală exploatare şi punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. Tot în doctrină se exemplifică ca fiind acte de administrare perceperea fructelor, asigurarea unor bunuri, reparaţiile de întreţinere, plata impozitului, închirierea unor bunuri, etc. Art. 641, alin. (1) din Noul Cod civil enumeră cu titlu exemplificativ conţinutul noţiunii de act de administrare (în materia coproprietăţii), dar este evident că şi plata impozitelor şi taxelor locale are natura unui act de administrare, fiind o obligaţie prevăzută în mod expres de legea fiscală.

De asemenea, din interpretarea prevederilor art. 44, alin. (7) din Constituţia României rezultă că dreptul de proprietate privată obligă la respectarea tuturor sarcinilor (inclusiv sarcinilor fiscale) care potrivit legii revin proprietarului. Pentru o normală punere în valoare a unui bun impozabil, persoana fizică sau juridică, proprietară a acestui bun, este obligată să achite impozitul datorat pentru bunul respectiv.

Dacă ar considera contrariul, în sensul că impozitele născute ulterior deschiderii procedurii sunt simple creanţe bugetare, că ele nu constituie acte de administrare şi că ele nu se achită cu prioritate în temeiul art. 121, alin. (1), pct. 1 din Legea nr. 85/2006, atunci, pentru perioada în care societatea se află în insolvenţă (care de cele mai multe ori durează câţiva ani de zile, ca şi în cazul societăţii (D1) SRL) nimeni nu ar achita impozite pentru bunurile societăţii insolvente. Aceasta cu siguranţă nu a fost intenţia legiuitorului, motiv pentru care a inserat în dispoziţiile legale anterior menţionate obligaţia lichidatorilor de a plăti cu prioritate cheltuielile cu administrarea bunurilor, în speţă a impozitelor curente datorate pentru bunurile impozabile.

Şi instanţele de judecată au statuat în sensul că impozitele şi taxele locale născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei reprezintă acte de administrare, lichidatorul având obligaţia de a le plăti cu prioritate, conform prevederilor art. 121, alin. (1), pct. 1 şi art. 123, pct. 1 din Legea nr. 85/2006. În acest sens, invocă Deciziile nr. 8689/2013, nr. 9878/2013, nr. 5538/2016 şi nr. 5321/2015 ale Curţii de Apel Cluj.

Din punct de vedere al naturii juridice a impozitului pe clădiri, teren, mijloace de transport şi a taxei firmă, datorate de debitor pentru perioada ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei, sumele datorate cu acest titlu reprezintă cheltuieli cu administrarea bunurilor, aşa cum rezultă din analiza prevederilor art. 121, alin. 1, pct. 1 raportat la art. 64, alin. (6) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei astfel că acestea vor fi distribuite cu prioritate.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus arătate, rezultă că o societate care se află în insolvenţă datorează bugetului local impozitele pe proprietate şi taxă firmă, atât după data deschiderii procedurii de insolvenţă, cât şi după data deschiderii procedurii de faliment, până la data vânzării imobilelor din averea sa.

Obligaţia de a plăti impozitele şi taxele locale pentru bunurile aflate în proprietatea debitorilor insolvenţei revine şi administratorilor judiciari/lichidatorilor. De altfel, atât dispoziţiile art. 20, alin. (1), lit. e) şi f) din Legea nr. 85/2006, cât şi dispoziţiile art. 25, lit. b) şi d) din acelaşi act normativ, prevăd, printre alte atribuţii ale administratorilor judiciari, respectiv ale lichidatorilor şi pe acelea referitoare la inventarierea, gestionarea, conservarea şi administrarea bunurilor debitorului aflat în procedura insolvenţei sau în faliment, precum şi de conducere a activităţii acestuia. Administratorii judiciari sau lichidatorii au obligaţia administrării bunurilor debitorului aflat în insolvenţă, deci au şi obligaţia plătii impozitului pentru bunurile respective pentru întreaga perioadă în care societatea falită se află în insolvenţă.

Din economia dispoziţiilor legale invocate, luând în considerare practica judiciară şi doctrina juridică, impozitele asupra bunurilor impozabile, născute ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă - în perioada de observaţie şi faliment - se achită cu prioritate, în temeiul art. 121, alin. (1), pct. 1, raportat la art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Rezultă că lichidatorul judiciar (L1) Filiala (...) S.P.R.L. la momentul efectuării propunerii de distribuire nu a ţinut cont de prevederile art. 121, alin. (1), lit. 1 din Legea nr. 85/2006, privind repartizarea cu prioritate a creanţelor reprezentând sume datorate cu titlu de impozite şi taxe locale, reprezentând cheltuieli de administrare a bunurilor în accepţiunea Codului civil şi a practicii judiciare.

Raportat la aceste aspecte, apreciază că este lipsită de temei legal sentinţa dată de instanţa de fond, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de Primăria Municipiului (...) şi Municipiul (...) prin Primar împotriva raportului asupra fondurilor obţinute din lichidarea bunurilor debitorului SC (D1) SRL şi a Planului de distribuţie parţială între creditorii debitorului SC (D1) SRL.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi DGRFP (...) PRIN AJFP (...), solicitând admiterea recursului său şi casarea sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei cu consecinţa refacerii planului de distribuire şi distribuirii sumelor conform prevederilor art.121 alin.1 din Legea nr.85/2006, în sensul distribuirii către aceasta în calitatea de creditor garantat şi a sumelor care în mod nelegal au fost distribuite creditorului garantat (C2) SRL şi lichidatorului judiciar.

În motivarea recursului arată că sentinţa nr.364/F/22.03.2017 pronunţată de Tribunalul (...) în dosar nr.(...)/2012/a10 este nelegală şi netemeinică.

Din cuprinsul Raportului asupra fondurilor obţinute din lichidarea bunurilor debitoarei rezultă că, la data de 08.12.2016 în contul unic al procedurii există un disponibil de 11.661.070,89 lei, respectiv în casieria societăţii există un sold de 587,52 lei şi lichidatorul judiciar, propune în conformitate cu dispoziţiile art.122 din Legea nr.85/2006, efectuarea următoarelor plăţi astfel:

-distribuie către (C2) SRL în cuantum de 9.604.510,79 lei ;

-distribuie către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...) în cuantum de 764.903,81 lei;

-retribuţie variabilă lichidator judiciar 547.051,48 lei ;

-retribuţie fixă restantă reorganizare şi faliment 479.259,96 lei;

-comision UNPIR aferent valorificării 227.938,11 lei;

-recuperare cheltuieli publicitate 1.179,66 lei;

- suma rămasă disponibilă în contul unic de insolvenţă va fi previzională pentru acoperirea costurilor de procedură;

Potrivit aceluiaşi raport asupra fondurilor obţinute din lichidarea bunurilor debitoarei (pct.4) rezultă că, retribuţia lichidatorului judiciar aferentă valorificării bunurilor, a fost calculată în baza procesului-verbal al Adunării creditorilor din data de 03.11.2016 astfel că, "Retribuţia procentuală cuvenită lichidatorului judiciar, aferentă valorificării Activului 2 "Centru Logistic-Hala producţie, Birouri P+2E (...)" se ridică la suma de 547.051,48 lei (TVA inclusiv), iar Retribuţia fixă restantă aferentă perioadei de faliment (12.10.2016-31.12.2016) se ridică la suma de 14.335,29 lei (TVA inclusiv) iar cea restantă aferentă perioadei de reorganizare se ridică la suma de 464.924.68 lei (TVA inclusiv).

Lichidatorul judiciar prin Planul de distribuire întocmit la data de 15.12.2016, pe lângă retribuţia procentuală aprobată de creditori de 4% din valorificarea bunului în sumă de 547.051,48 lei (TVA inclusiv), în mod nelegal şi-a distribuit retribuţia restantă aferentă perioadei de reorganizare în sumă de 464.924,68 lei (TVA inclus).

Mai mult, la perioada calculului de retribuţie fixă restantă aferentă perioadei de faliment, lichidatorul judiciar a luat în mod eronat perioada 12.10.2016 şi 31.12.2016, calculând un onorariu de 14.335,29 lei şi nu perioada de 12.10.2016 şi 15.11.2016 - dată la care s-a făcut distribuirea sumelor.

Cu toate acestea, instanţa de fond reţine în mod eronat faptul că, la data întocmirii raportului asupra fondurilor era scadentă şi luna decembrie 2016, or luna decembrie 2016 nu avea cum să fie scadentă, cu atât mai mult cu cât distribuirea s-a făcut la data de 15.11.2016.

Prin distribuirea propusă, lichidatorul judiciar defavorizează în mod evident recurenta în calitate de creditor garantat, prejudiciind veniturile acestuia cu suma de 479.259,96 lei ce reprezintă retribuţia restantă din cadrul procedurii de reorganizare şi retribuţia fixă restantă aferentă perioadei de faliment.

În Raportul întocmit, lichidatorul judiciar face menţiune şi despre adresa nr. (...) primita de la creditorul garantat (C2) SRL (creanţă cesionată de la (CI) SA), conform căreia, expunerea actualizată pe contractul de credit nr. (...) din data de (...).2010 se ridică la suma de 2.144.055,45 euro, având următoarea componenţă :

-Debit principal: -1.999.545,06 euro;

-Dobânzi şi penalităţi: - 56.196,70 euro;

-Taxe şi comisioane 88,52 euro;

-Dobânda legală datorată pentru perioada 08.06.2016 - 02.12.2016: 88.225.17 euro (calculată în baza art.41 alin.2 din Legea nr.85/2006).

Din adresa nr.(...) din data de (...).2016, rezultă că, se solicita achitarea sumei de 88.225,17 EUR că şi dobânda calculată pentru perioada 08.06.2016 - 02.12.2016 în procente reprezentând 4.41%/ 6 luni adică 8.8/an, în vreme ce valoarea medie a dobânzii de creditare pentru credite imobiliare este de 6.8 în luna octombrie, 7.10 în luna noiembrie.

Apreciază că în mod nelegal lichidatorul judiciar procedează la distribuirea sumei de 88.225,17 Euro către creditorul garantat (...)  SRL în detrimentul creditorului garantat titular al ipotecii de rang II, nerespectându-se principiul de tratament corect şi echitabil în cadrul unei grupe de creanţă conform tabelului definitiv de creanţe.

Ca şi o condiţie de formă, arată că planul de distribuire (pag. 5-6) nu corespunde prevederilor legale, respectiv prevederilor art. 122 alin (1)2 din Legea 85/2006, nefiind indicat în mod clar date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea astfel, nefiind prevăzute : "a) ajustările aduse tabelului definitiv de creanţe;

b)sumele distribuite deja;

c)sumele ramase după ajustarea tabelului definitiv şi distribuirile efectuate deja;

d)sumele ce fac obiectul distribuirii;

e)sume ramase de plata duna efectuarea distribuirii "

Având în vedere aceste aspecte, consideră că există suspiciuni cu privire la cuantumul sumelor datorate creditorul garantat (C2) SRL, prin prisma determinării corecte a accesoriilor creanţei principale, având în vedere prevederile art. 102 din Legea 85/2006 "când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan, în cazul intrării în faliment ca urmare a eşuării planului sau a unei executări silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotărâre definitivă şi irevocabilă împotriva debitorului. Pentru executarea silită a acestor creanţe, calitatea de titlu executoriu o va avea sentinţa de confirmare a planului." Or, în acest context, planul de reorganizare confirmă ca şi obligaţie de plată certă asumată, suma de 20.677.532 lei în favoarea creditorului (CI) (pag 50 din planul de reorganizare; respectiv pag.58 din programul de plată) şi de asemenea confirmă realizarea de plăţi în favoarea creditorilor garantaţi.

Dat fiind faptul că, până la data de 12.10.2016 debitoarea s-a aflat în reorganizare judiciară există posibilitatea ca creditorul garantat (...)  SRL să fi încasat în totul sau în parte valoarea creanţei garantate, astfel că distribuirea realizată de către lichidatorul judiciar să fie făcută doar în baza unei adrese comunicată de către creditorul garantat (C2) SRL, fără a fi menţionate unele verificări respectiv confruntări referitoare la sume.

Din acest punct de vedere consideră oportună distribuirea de sume doar după afişarea/publicarea tabelului definitiv consolidat de creanţe, pana la aceasta data valoarea creanţei garantate deţinuta de către creditorul garantat (...)  SRL fiind doar una prezumată şi nu una certă, respectiv după prezentarea unei informări detaliate cu privire la sumele achitate creditorilor în cadrul planului de reorganizare (acestea fiind necesare în vederea determinării valorii rămase din creanţa garantată, pentru fiecare dintre creditori, informaţii obligatorii în cadrul planului de distribuire, aşa cum dispun prevederile art. 122 din Legea 85/2006).

Or, instanţa de fond, fără a solicita o informare detaliată privind sumele achitate creditorilor în cadrul planului de reorganizare, a respins contestaţia recurentei cu toate că reţine că "în absenţa unor dovezi din care să rezulte că în cadrul procedurii reorganizării judiciare creditorului iniţial (CI) SA i-ar fi fost acoperită o parte mai mare din creanţă decât cea cesionată în favoarea creditorului SC (C2) SRL consideră că se impune a fi avută în vedere suma înscrisă în tabelul definitiv consolidat de creanţe, modificarea acestuia putând interveni numai în ipotezele expres şi limitativ prevăzute de art.75".

Apreciază că în mod nelegal lichidatorul judiciar întocmeşte un Plan de distribuire cu încălcarea prevederilor art. 121 şi art. 122 alin lit. f) din Legea 85/2006 prin distribuirea către creditorul garantat de rang I inclusiv a dobânzii legale datorata pentru perioada 08.06.2016-02.12.2016 în sumă de 88.225,17 euro (perioada din reorganizare şi faliment), prejudiciind astfel creditorul garantat DGRFP (...) prin AJFP (...), de rang II, prin diminuarea sumelor ce ar fi trebuit distribuite acestuia.

Pentru aceste motive solicită admiterea prezentului recurs şi casarea sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei cu consecinţa refacerii Planului de distribuire şi distribuirii sumelor conform prevederilor art.121 alin.1 din Legea nr.85/2006, în sensul distribuirii către aceasta, în calitatea de creditor garantat, şi a sumelor care în mod nelegal au fost distribuite creditorului garantat (C2) SRL şi lichidatorului judiciar, sumele de 88.225,17 euro reprezentând dobânda şi 479.259,96 lei reprezentând retribuţia restantă din cadrul procedurii de reorganizare şi cea fixă din cadrul procedurii falimentului, distribuite în mod nelegal precum şi a celorlalte sume distribuite cu încălcarea prevederilor legale menţionate în contestaţie.

Intimata (C2) S.a R.L, în calitate de succesor în drepturi a (...)  SA, prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii recurate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare arată că în mod corect prima instanţă a respins contestaţia Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice (...) reţinând că modalitatea în care s-a făcut distribuirea către creditorul SC (C2) SRL "impune luarea în considerare a prevederilor art. 41 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006" care conferă creditorului garantat dreptul de a calcula accesorii, în ipoteza în care bunul aflat în garanţia să se valorifică la un preţ mai mare decât valoarea creanţei cu care a fost înscris creditorul garant în tabelul de creanţe. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa, dobânda legală a fost calculată de către (C2) S.a R.L în temeiul prevederii menţionate mai sus, iar maniera în care a fost stabilit cuantumul dobânzilor legale s-a făcut prin raportare la dispoziţiile OUG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În condiţiile, în care (C2) S.a R.L nu este instituţie financiar bancară nu poate să se raporteze pentru calculul accesoriilor decât la valorile dobânzii legale.

Astfel, art. 3 alin. 21 din OUG nr. 13/2011 prevede că "în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţa plus 8 puncte procentuale", iar potrivit site-ului BNR, rata dobânzii de referinţă pentru intervalul vizat este de 1,75 96.

Având în vedere acest act normativ, dobânda a fost calculată în mod legal de către (C2) S.a R.L creditoare prin aplicarea unui procent de dobândă de 9,75 %, astfel încât dobânda legală rezultată aferentă perioadei 08.06.2016 (data preluării prin cesiune) - 25.11.2016 a fost în cuantum de 88.225,17 Euro.

Cât priveşte recursurile promovate de către PRIMĂRIA MUN. (...) şi MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR şi de către SOCIETATEA (C1) S.A., solicită, de asemenea, respingerea acestora pentru următoarele motive:

În mod corect, instanţa a respins contestaţia Primăriei Mun. (...) şi a Societăţii (C1) SA, reţinând că cele două creanţe (plata impozitelor şi a energiei electrice) pentru un bun valorificat în procedura falimentului nu reprezintă acte de administrare şi nu beneficiază de prioritate la distribuire. Pe de altă parte, creanţa reprezentând furnizare energie electrică în cuantum de 18.845,27 lei este anterioară procedurii falimentului debitoarei.

Impozitul pe clădire nu reprezintă nici cheltuială aferentă vânzării, după cum nu reprezintă nici cheltuială de administrare sau conservare a imobilului, spre a fi achitată în ordinea de preferinţă prevăzute de art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006. Actele de administrare reprezintă actele efectuate pentru o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, iar cele de conservare reprezintă acele acte juridice care au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Bunul poate fi conservat indiferent şi fără nici o legătură cu plata sau nu a impozitului pe clădire, cum de altfel, indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul va putea fi în continuare valorificat.

Cu toate că dispoziţiile Codului de procedură fiscală instituie obligaţia contribuabilului de a prezenta certificat de atestare fiscală din care să rezulte achitarea tuturor obligaţiilor fiscale datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află înregistrat bunul în vederea înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor şi terenurilor, totuşi legea exclude de la această obligaţie vânzările efectuate în cursul procedurii insolvenţei, astfel încât, spre deosebire de o situaţie comună, în procedura insolvenţei nu este obligatorie achitarea prealabilă a impozitelor pentru transferul dreptului de proprietate.

Totodată, din prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu rezultă că impozitul pe clădire ar fi o cheltuială aferentă vânzării sau că aceste sume s-ar achita, cu precădere, din preţul imobilului, beneficiind de vreun drept de preferinţă sau privilegiu.

Potrivit dispoziţiilor art.866 din Noul Cod de procedură civilă, creanţele garantate se plătesc înaintea celor fiscale, fără distincţie.

Împrejurarea că impozitul ar reprezenta o creanţă născută pe durata procedurii nu are nici o relevanţă, întrucât aceste creanţe născute pe durata procedurii nu se încadrează în dispoziţiile art. 121 alin.1 pct.1, în cazul în care nu au legătura cu vânzarea bunului sau conservarea acestuia.

Întrucât creanţa constând din impozite reprezintă creanţă curentă ce va fi plătită conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală, în raport de dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, câtă vreme nu există nicio prevedere legală care să dispună că aceasta urmează a fi plătită potrivit art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006, înaintea îndestulării creanţei ipotecare, susţinerile recurentei sunt nefondate.

Coroborând prevederile art. 121 din Lege cu restul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 în materia procedurii de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea bunurilor debitorilor supuşi procedurii insolvenţei, respectiv cu dispoziţiile art. 122 -126, rezultă că prevederile art. 121 din Legea nr. 85/2006 au caracter de normă specială faţă de prevederile art.123, în situaţia în care distribuirea sumelor a rezultat din lichidarea unui bun asupra căruia poartă o garanţie reală.

Această dispoziţie legală reprezintă o reflectare în materia insolvenţei a dispoziţiilor dreptului comun privind drepturile creditorului garantat constatându-se că, şi pe această cale, legiuitorul a înţeles să acorde o protecţie specială creditorului diligent care a constituit o garanţie pentru plata creanţei sale. Protecţia este urmarea firească a caracterului concursual al procedurii insolvenţei, raportat la faptul că, dacă acest creditor diligent nu ar fi nevoit să vină în concurs cu ceilalţi creditorii din procedură, ar putea să-şi îndestuleze creanţa din executarea garanţiei în procedura de drept comun.

În drept, invocă dispoziţiile art. 115 Cod procedură civilă, precum şi prevederile legale despre care a făcut vorbire.

Intimata C.I.T.R. Filiala (...) SPRL, prin întâmpinarea la recursul formulat de (C1) SA - (...)  (...) a solicitat în principal anularea recursului formulat, în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului formulat.

În motivare, arată că recursul nu respectă cerinţa prevăzută de lit. c) a art. 3021 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nefiind motivat nici în fapt, nici în drept. Creditorul nu a indicat care motiv de recurs prevăzut la art. 302 indice 1 din Codul de procedură a fost încălcat în cazul de faţă în concret, creditorul menţionează doar faptul că suma de 18.845,27 lei este o creanţă curentă, care trebuie achitată conform dispoziţiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Recurenta nici nu indică temeiurile de drept aplicabile recursului, nestabilind cadrul procesual. Aceasta menţionează doar la finalul recursului unele articole din noul Cod de procedură civilă, inaplicabile în cazul de faţă, având în vedere că procedura de insolvenţă a societăţii (D1) SRL este guvernată de dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă. Mai mult decât atât, dispoziţiile noului Cod de procedură civilă se referă la recurs ca şi o cale extraordinară de atac, ceea ce nu este cazul de faţă. Solicită a se observa că recursul reiterează aspectele menţionate în contestaţia formulată, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 303 Cod procedură civilă dispune: Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Art. 306 prevede: Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Astfel, solicită a se constata nulitatea recursului raportat la prevederile legale invocate anterior.

În ce priveşte netemeinicia recursului arată următoarele:

Creditorul solicită plata unor facturi anterioare, pentru care avea obligaţia de a solicita înscrierea în tabelul suplimentar de creanţe. Având în vedere că (C1) SA, nu a înţeles să solicite înscrierea în tabelul suplimentar de creanţe cu suma de 18.845027 lei, creditorul este decăzut din dreptul de a solicita plata sumei, cu atât mai mult cu cât se solicită plata acesteia cu titlu de creanţă curentă.

Creditorul face confuzie între momentul naşterii creanţei şi cel al scadenţei acesteia. Astfel, momentul naşterii creanţei (care este dat de furnizarea serviciului sau a produsului) şi momentul scadenţei creanţei (care este stabilit convenţional în cazul de faţă) sunt două momente diferite, iar criteriul legal stabilit de Legea nr. 85/2006 pentru determinarea unei creanţe ca fiind anterioară deschiderii procedurii sau curentă, este dat de momentul naşterii creanţei şi nu de cel al scadenţei acesteia.

În drept, intimatul invocă prevederile art. 14 alin. (1) din OUG nr. 80/2013, art. 21, art. 64, art. 67 din Legea m, 85/2006 precum şi orice altă dispoziţie legală incidenţă în această materie.

(L1), prin întâmpinarea la recursul formulat de DGRFP (…) - AJFP (...) a solicitat anularea recursului, admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de suspendare, cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind formulată de o persoană fără calitate, iar pe fond respingerea ca nefondat a recursului formulat de aceasta.

În motivare, arată că recursul nu respectă cerinţa prevăzută de lit. c) a art. 3021 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nefiind motivat nici în fapt, nici în drept. Recursul reiterează aspectele menţionate în contestaţia formulată, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 303 Cod de procedură civilă dispune: recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Art. 306 prevede: recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Astfel, solicită a se constata nulitatea recursului raportat la prevederile legale invocate anterior.

Lichidatorul judiciar invocă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului recursului, acesteia nefiindu-i anexat nici un înscris probator care sa dovedească calitatea de reprezentant legal a AJFP (...) pentru DGRFP (...).

În ce priveşte fondul recursului, arată că susţinerile creditorului sunt neîntemeiate şi se impune respingerea recursului formulat, pentru următoarele motive:

Referitor la onorariul lichidatorului judiciar, contrar celor invocate de recurentă, distribuirea sumelor încasate în procedură nu s-a făcut la data de 15.11.2016, raportul asupra fondurilor şi planul de distribuire fiind întocmite în luna decembrie a anului 2016. Drept urmare, susţinerile creditorului conform cărora onorariul lichidatorului judiciar trebuia calculat până la această dată sunt neîntemeiate, sens în care se impune respingerea acestora.

Onorariul lichidatorului judiciar a fost calculat conform prevederilor legale, în mod corect, iar creditorul se află în eroare cu privire la acest aspect. Onorariul fix lunar al lichidatorului judiciar a fost votat în cadrul adunării creditorilor din data de 03.11.2016. Hotărârea adunării creditorilor a fost depusă la dosarul cauzei şi nu a fost contestată de nici un creditor. Raportul şi planul de distribuire contestate au fost emise în data de 14.12.2016. Perioada analizată în cadrul raportului asupra fondurilor vizează încasările şi plăţile aferente perioadei 12.10.2016 - 08.12.2016. La data întocmirii raportului de activitate era scadentă factura aferentă retribuţiei lunare a lichidatorului judiciar pentru luna decembrie a anului 2016. În consecinţă, lichidatorul judiciar a prevăzut în mod corect spre distribuire retribuţia aferentă perioadei de faliment, cu includerea suinei aferente întregii luni decembrie a anului 2016, precum şi a celei restante din perioada de reorganizare,

Art. 122 din Legea nr. 85/2006 prevede că Raportul asupra fondurilor va prevedea şi plata remuneraţiei lichidatorului judiciar/ fără a indica un orizont de timp, fără a stipula o interdicţie privind calcularea acesteia până la data întocmirii raportului asupra fondurilor şi a planului de distribuire. Or, ceea ce nu este interzis de lege este permis (raţionament logic).

Or, admiterea ipotezei contrare ar echivala cu o adăugare la textul de lege, prin adăugarea unui termen nereglementat în actul normativ, în sensul că retribuţia fixă lunară a lichidatorului judiciar s-ar putea calcula şi distribui doar până la data valorificării bunului garantat sau până la data distribuirii cum în mod greşit susţine creditorul fapt care poate aduce atingere principiului separaţiei puterilor (legislativă, executiva, judecătorească) în statul de drept, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

Susţinerea creditoarei conform căreia retribuţia ar trebui calculată până la data distribuirii este eronata cu atât mai mult cu cât o astfel de dată nu poate fi determinată exact, având în vedere prevederile Legii nr. 85/2006 care acordă posibilitatea creditorilor de a formula contestaţii la raportul şi planul de distribuire. Astfel, sumele vor fi distribuite creditorilor doar ulterior expirării termenului de contestare a celor două documente şi după soluţionarea eventualelor contestaţii împotriva acestora.

Sumele cuvenite lichidatorului judiciar pentru perioada de reorganizare se achită cu prioritate din valorificarea bunurilor afectate de garanţii.

Contrar celor menţionate de contestatoare, onorariul restant pentru perioada de reorganizare, se achită cu prioritate din valorificarea bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei, fiind o cheltuială de procedură în sensul art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Analizând dispoziţiile art. 3 pct. 7 şi 8 din Legea nr. 85/2006, este cert că calitatea de creditor nu poate fi conferită administratorului judiciar, întrucât acesta nu deţine un drept de creanţă asupra averii debitorului, şi cu atât mai puţin nu are nici calitatea de salariat al debitorului, în aceeaşi ordine de idei, raportat la dispoziţiile art. 3 pct. 16 - 19 din lege, administratorul judiciar nu poate fi înscris în tabelul preliminar, definitiv sau suplimentar de creanţe, aceasta întrucât suma cuvenită administratorului judiciar pentru perioada de observaţie sau reorganizare are o cu totul altă natură juridică.

În cadrul art. 4 din lege legiuitorul a stabilit că toate cheltuielile aferente procedurii inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar vor fi suportate din averea debitorului (alin. (1), aceste sume fiind considerate cheltuieli de lichidare, în conformitate cu art. 121 şi art. 123 pct. 1 din lege, urmând a fi plătite în momentul existenţei disponibilului în contul debitorului (alin, (9)), în cazul lipsei acestui disponibil, urmând a fi utilizat fondul de lichidare (alin. (4).

Pe de altă parte, dispoziţiile precizate, ale art. 121 şi art. 123 pct. 1 din lege, prevăd rangul prioritar al acestor cheltuieli aferente procedurii, şi în mod corelativ, implicit privilegiul administratorului judiciar de a fi îndestulat înaintea celorlalţi creditori.

În aceste condiţii, este cert că regimul juridic al acestor cheltuieli - dreptul administratorului judiciar de a-i fi achitate cheltuielile aferente procedurii şi onorariu, precum şi privilegiul de care se bucură administratorul judiciar de a-i fi achitate prioritar aceste cheltuieli - este instituit de legiuitor, fiind aşadar complet diametral opus celui al creanţelor deţinute împotriva debitorului.

În consecinţă, lichidatorul judiciar avea dreptul şi obligaţia legală de a proceda la plata onorariului cuvenit atât pentru perioada în care a fost administrator judiciar, cât şi pentru perioada de faliment, până la momentul întocmirii raportului asupra fondurilor şi a planului de distribuire.

Practica judiciară consacră obligativitatea achitării onorariului lichidatorului judiciar şi pentru perioada de reorganizare, în măsura în care onorariul administratorului judiciar din această perioadă nu a fost achitat precum şi faptul că plata onorariului fix al lichidatorului judiciar se va efectua ulterior datei valorificării bunului garantat.

Nici doctrina, nici practica judiciară nu statuează că plata onorariului fix al lichidatorului judiciar se va efectua doar până la data valorificării bunului garantat sau că nu poate fi achitat onorariul pentru perioada de reorganizare.

Referitor la plăţile efectuate către creditorul (C2) SRL, în cuprinsul raportului asupra fondurilor, lichidatorul judiciar a arătat faptul că a recepţionat o adresă din partea (C2) SRL, prin care acest creditor a evidenţiat cuantumul actualizat al creanţei pe care o deţine faţă de debitoare, raportat la contractul de credit nr. (...) din data de (...).2010.

Prin recursul formulat AJFP (...) contestă distribuirea sumei de 88.225,17 euro reprezentând dobândă legală către (C2) SRL, raportându-se la valoarea medie a dobânzii de creditare.

Or, creditorul este în drept să ceară plata dobânzii legale. Art. 2 din Ordonanţa nr. 13/2011 stipulează: "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea." Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2*) din Ordonanţa nr. 13/2011, "în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale."

Invocarea dobânzii medii de creditare este lipsită de raţiune în cazul de faţă, aceasta neconstituind un motiv de casare a sentinţei judecătorului sindic.

Mai mult decât atât, potrivit art. 41 alin, (2) din Legea nr. 85/2006 "în cazul în care valorificarea activelor asupra cărora poartă garanţia se va face la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau definitiv consolidat, diferenţa favorabilă va reveni tot creditorului garantat chiar dacă o parte din creanţa sa fusese înscrisă drept creanţă chirografară, până la acoperirea creanţei principale şi a accesoriilor ce se vor calcula".

În consecinţă, creditorul este în drept să ceară plata dobânzii legale cuvenite acestuia pentru neplata de către debitoare la timp a obligaţiilor asumate. Creditorul cu ipotecă de rang 2 va fi achitat doar ulterior îndestulării creditorului cu ipotecă de rang 1.

Drept urmare, lichidatorul judiciar a distribuit în mod corect sumele cuvenite creditorului (C2) SRL, fiind respectate prevederile Legii nr. 85/2006 şi ale Codului civil. Doar în ipoteza îndestulării în integralitate a creditorului cu rang 1 asupra imobilului aflat în patrimoniul debitoarei se va putea proceda la distribuirea de sume către creditorul de rang subsecvent.

Creditorul este în drept să solicite şi plata dobânzii legale cuvenite acestuia, aspectele invocate de recurentă fiind lipsite de temei, sens în care se impune respingerea recursului formulat cu privire la acest capăt de cerere.

Referitor la forma planului de distribuire arată următoarele:

Potrivit susţinerilor recurentei, planul nu indică în mod clar date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea, astfel încât există suspiciuni clare cu privire la cuantumul sumelor datorate către (C2) SRL prin prisma determinării corecte a accesoriilor creanţei principale având în vedere confirmarea planului de reorganizare.

Lichidatorul judiciar a arătat situaţia distribuirilor efectuate în cadrul procedurii. Având în vedere că în prezenta procedură nu a fost întocmit un tabel definitiv consolidat de creanţe/ lichidatorul judiciar, nu a făcut menţiune despre existenţa unor actualizări aduse acestuia. Creanţa neacoperită a creditorului (C2) SRL ulterior efectuării distribuirilor în cadrul perioadei de reorganizare este de 19.856,207 lei, sumă superioară celei care i-a fost distribuită. În consecinţă, distribuirea efectuată către (C2) SRL este legală, făcută cu respectarea dispoziţiilor legale. Distribuirea sumelor se face ulterior expirării termenului de contestare a raportului asupra fondurilor şi planului de distribuire, nicidecum ulterior întocmirii tabelului definitiv consolidat de creanţe.

Totodată, lichidatorul judiciar a prezentat în cadrul ultimului raport întocmit situaţia distribuirilor efectuate către creditori, în consecinţă, recurenta a avut posibilitatea de a lua la cunoştinţă situaţia distribuirilor efectuate către creditori şi să constate faptul că (C2) SRL nu şi-a recuperat creanţa prevăzută a fi achitată prin plan, motiv pentru care acesta avea dreptul de a i se achita întreaga creanţă, potrivit celor arătate anterior.

Planul de distribuire cuprinde toate informaţiile concludente la momentul întocmirii acestuia. Mai mult decât atât, în cazul de faţă nu putea fi prezentată nici o situaţie a sumelor rămase de plată după efectuarea distribuirii, cât timp nu a fost întocmit tabelul suplimentar de creanţe.

În drept, intimatul invocă dispoziţiile art. 83, art. 114art. 302, art. 303, art. 306 alin. (1) din Codul de procedură civilă, art. 3, art. 41 alin. (2), art. 121 alin. (1) pct. 1, art. 122, art. 123 din Legea nr. 85/2006, art. 1 alin. 4 din Constituţia României, art. 2, art. 3 alin. (21) din Ordonanţa nr. 13/2011, art. 2429, art. 2.454 Cod civil, art. 1169 Cod civil, precum şi orice altă dispoziţie legală incidentă în această materie.

(L1), prin întâmpinarea la recursul declarat de Municipiul (...) solicită în principal anularea recursului formulat, în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului.

În motivare arată că recursul nu respectă cerinţa prevăzută de lit. c) a art. 3021 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nefiind motivat în drept. Recurenta nu indică temeiurile de drept aplicabile recursului, nestabilind cadrul procesual. Aceasta menţionează doar la începutul recursului unele articole din noul Cod de procedură civilă, inaplicabile în cazul de faţă, având în vedere că procedura de insolvenţă a societăţii (D1) SRL este guvernată de dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă. Mai mult decât atât, dispoziţiile noului Cod de procedură civilă se referă la recurs ca şi o cale extraordinară de atac, ceea ce nu este cazul de faţă.

Mai mult, recursul reiterează aspectele menţionate în contestaţia formulată, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 303 Cod de procedură civilă dispune: Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Art. 306 prevede: Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Astfel, solicită a constata nulitatea recursului raportat la prevederile legale invocate anterior.

Pe fond, arată că Legea nr. 85/2006 statuează în mod expres faptul că impozitele reprezintă creanţe bugetare. Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 13 din Legea nr. 85/2006, "creanţele bugetare reprezintă creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora;"

Potrivit art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 "Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 4. creanţele bugetare".

Având în vedere că impozitele datorate municipiului reprezintă creanţe bugetare, acestea se plătesc potrivit dispoziţiilor art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006, nicidecum potrivit art. 121 alin. (1) pct. 1, cum în mod greşit susţine contestatoarea.

Aşa cum s-au pronunţat şi instanţele de judecată în numeroase cauze, taxele şi impozitele locale (impozitul pe clădire/teren/automobil etc.) nu au natura unor cheltuieli de vânzare, dar nici aceea a unor cheltuieli de conservare sau administrare, acestea fiind creanţe bugetare, aşa cum le defineşte Legea insolvenţei şi nu vor fi plătite din sumele rezultate din vânzarea bunurilor. În schimb, reprezintă acte de conservare cheltuielile efectuate cu paza bunului, introducerea unei acţiuni pentru întreruperea cursului prescripţiei, cheltuielile efectuate pentru a preveni distrugerea iminentă a bunului etc.

În ceea ce priveşte actele de administrare, putem enumera cheltuielile efectuate cu asigurarea bunului, reparaţiile de întreţinere, cheltuielile rezultate ca urmare a contractării unui serviciu de salubritate etc. Actele de conservare sunt cele prin care se urmăreşte menţinerea bunului în starea sa actuală (cheltuielile făcute pentru repararea unui imobil aflat în pericol de prăbuşire, întreruperea cursului unei prescripţii, transcrierea unui act de vânzare-cumpărare, înscrierea unei ipoteci etc.). Actele de administrare sunt actele juridice civile prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare, se enumeră în literatura de specialitate închirierea unui bun în anumite condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc. (G. Beleiu - Introducere în dreptul civil, G. Boroi - Curs de drept civil - Partea generală).

Pe de altă parte; dispoziţiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 au natura unor dispoziţii de excepţie, în raport cu dispoziţiile art. 123 din aceeaşi lege, deoarece se referă la distribuirea sumelor obţinute din valorificarea bunurilor garantate (grevate cu ipoteci, gajuri etc.), iar acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse prin analogie la alte situaţii neprevăzute expres.

Impozitele datorate pentru un imobil aflat în patrimoniul unei societăţi aflate în faliment nu reprezintă un act de administrare, cum în mod greşit susţine creditorul Municipiul (...), acestea fiind creanţe bugetare, având ordinea de distribuire prevăzută la art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006.

Admiterea susţinerilor Municipiului (...) ar lipsi de raţiune întocmirea tabelului suplimentar de creanţe. Prin contestaţia formulată, creditorul Municipiul (...) apreciază că impozitele şi taxele locale reprezintă cheltuieli de administrare şi trebuie achitate prin raportare la dispoziţiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Arătă că o astfel de interpretare ar încălca prevederile art. 108 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 potrivit căruia "vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau, după caz, al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv de creanţe sau faţă de programul de plată din planul de reorganizare, ca urmare a plăţilor făcute după deschiderea procedurii".

Totodată, art. 76 din Legea nr. 85/2006 instituie o decădere expresă din dreptul creditorului de a urmări o creanţă, precizând că „El (creditorul care nu a formulat o declaraţie de creanţă în termenul prevăzut de lege) nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată al persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii."

Dacă s-ar accepta ideea că impozitele locale sunt cheltuieli de administrare care se achită în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (6), ar trebui implicit să acceptăm şi ideea că Direcţiile Fiscale Locale nu sunt obligate să se înscrie în tabelul suplimentar de creanţe. Or, textul art. 108, alin. 6 este explicit în sensul ca toţi creditorii trebuie să formuleze declaraţie de creanţă.

O atare interpretare ar fi contrară intenţiei legiuitorului care în mod clar a dorit ca toate creanţele născute în perioada scursă între momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi cel al deschiderii falimentului să fie înscrise în tabelul suplimentar de creanţe.

Lichidatorul judiciar apreciază în consecinţă că acesta este un alt argument care întăreşte ideea conform căreia impozitele locale nu pot fi achitate în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Impozitele locale în procedura falimentului nu împiedică normala punere în valoare a bunului. Potrivit celor invocate de contestatoare, pentru o normală punere în valoare a unui bun impozabil, proprietarul acestuia este obligat să achite impozitul datorat pentru bunul respectiv, ceea ce ar semnifica faptul că actele de administrare sunt acele acte care servesc unei normale puneri în valoare a unui bun.

Dispoziţiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 fac referire la cheltuielile directe aferente vânzării. Cu toate acestea, impozitul nu reprezintă o cheltuială directă aferentă vânzării unui bun aflat în garanţia unui creditor.

Invocă prevederile art. 113 alin. (4) şi (5) din Vechiul Cod de procedură fiscală, potrivit căruia „Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, contribuabilii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale ... (5)Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (4), sunt nule de drept”, iar la alin. (6) se prevede în mod expres că „Prevederile alin. (4) şi (5) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi procedurilor de lichidare."

În consecinţă, prin interpretare per-a-contrario, pentru societăţile în insolvenţă este înlăturată piedica de la normala punere în valoare a unui activ, ceea ce înlătură implicit şi raţionamentul prin care s-ar încadra impozitele locale în cadrul cheltuielilor de administrare.

Şi noua orientare a jurisprudenţei în materie este în acelaşi sens, Curtea de Apel Braşov, în Decizia Civilă nr. 208/R/25.05.2016, reţinând faptul că "este reală susţinerea că plata impozitelor şi taxelor asigură circuitul civil al bunului, dar aceasta este valabilă doar atunci când circulaţia bunului se face prin acte voluntare, nu în cazul executării silite sau a insolvenţei, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a instituit excepţia prevăzută la art. 113, alin. 6 Cod Procedură Fiscală."

Chiar şi dispoziţiile Codului de procedură civilă în materia executării silite nu prevăd obligativitatea achitării impozitelor din sumele rezultate din vânzarea bunurilor garantate.

Potrivit dispoziţiilor art. 864 din Codul de procedură civilă, "Dacă există un singur creditor urmăritor, după reţinerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului."

Raportat la acest text de lege, este evident faptul că singurele sume care se deduc din cele rezultate în urma valorificării unui bun afectat de garanţii sunt cheltuielile de executare.

Or, art. 670 alin. (3) din Codul de procedură civilă delimitează expres conţinutul cheltuielilor de executare, iar impozitele nu sunt cheltuieli de executare aferente bunului valorificat şi nici cheltuieli de administrare care să poată fi reţinute cu prioritate din valorificarea bunului aflat în garanţia unui creditor.

Având în vedere faptul că procedura insolvenţei este o procedură concursuală, cu atât mai mult, nu se impune achitarea impozitelor ca fiind creanţe aferente vânzării bunului, în sensul prevăzut de art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, conform celor arătate mai sus, art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 face referire la cheltuielile aferente vânzării bunului, însă impozitul nu este o cheltuială aferentă vânzării, cât timp Codul de procedură fiscală prevede expres faptul că dispoziţiile referitoare la obligativitatea de a plăti impozitul Ia vânzare nu se aplică în cadrul procedurii insolvenţei.

Dacă s-ar accepta ipoteza conform căreia impozitele locale sunt „cheltuieli de administrare", acelaşi raţionament ar trebui aplicat şi pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, contrar prevederilor art. 121-123 din lege, care nu distinge între creanţele bugetare.

Jurisprudenţa a statuat faptul că impozitele nu reprezintă un act de administrare/conservare. Cu titlu exemplificativ, face referire la Decizia civilă nr. 2695/2013 pronunţată la data de 28.02.2013 de către Curtea de Apel Cluj, Decizia civilă nr. 123/R pronunţată la data de 20.05.2015 de către Curtea de Apel Galaţi, Decizia comercială nr.1287 pronunţată în şedinţa publică din 28.11.2008 de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, Sentinţa comercială nr. 620 din data de 30.01,2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Decizia nr. 133/2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Prin această decizie instanţa a arătat următoarele:

După cum chiar şi judecătorul sindic a arătat în sentinţa recurată, indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul poate fi valorificat în continuare, art. 159 alin. (7) Cod fiscal stabilind în mod expres că în procedura insolvenţei nu este obligatorie plata prealabilă a impozitelor.

În drept, intimatul invocă dispoziţiile art. 3 pct. 13, art. 64 alin. (6), art. 76, art. 108 alin. (6), art. 121 alin. (1) pct. 1, art. 122 alin. (3), art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006, art. 113 alin. (4) şi (5) din Vechiul Cod de procedură fiscală, art. 670 alin. (3), art. 864 din Codul de procedură civilă, precum şi orice altă dispoziţie legală incidenţă în această materie.

La termenul de judecată din data de 26.09.2017, Curtea de apel a respins excepţiile nulităţii recursurilor şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului recursului declarat de recurenta DGRFP (...) .

Examinând pe fond recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate de recurenţi, cu luarea în considerare a apărărilor intimaţilor, precum şi a actelor dosarului, Curtea de Apel a constatat că recursul formulat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) şi MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR nu este fondat, urmând să fie respins, iar recursurile formulate de SOCIETATEA (C1) SA, PRIN AGENŢIA (...), şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...), PRIN ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...), sunt întemeiate, urmând să fie admise, pentru următoarele considerente:

Astfel, în ce priveşte recursul formulat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) şi MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit art. 121 alin. 1 punctul 1 din Legea insolvenţei, fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24.

Pornind de la prevederile enunţate, rezultă că fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitoarei grevate în favoarea unui creditor cu ipotecă se distribuie, în primul rând, pentru plata taxelor, timbrelor şi a oricărei alte cheltuieli aferente vânzării bunului, inclusiv pentru cheltuieli vizând conservarea şi administrarea acestor bunuri.

Impozitul pe clădire sau pe teren nu reprezintă nici cheltuială aferentă vânzării bunului şi nici cheltuială de conservare şi administrare a imobilului, pentru a fi achitat conform ordinii de preferinţă prevăzută la art.121 alin. 1 punctul 1 din Legea 85/2006.

Astfel, Codul de procedură fiscală, art. 113 din Vechiul Cod de procedură fiscală şi art. 159 alin. 5 din Legea nr. 207/2015, exceptează vânzările efectuate în cursul procedurii insolvenţei de la obligaţia ce revine oricărui contribuabil de a prezenta certificatul de atestare fiscală pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor şi terenurilor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a apreciat că impozitul datorat în cursul proceduri insolvenţei nu reprezintă o cheltuială, ci o creanţă bugetară născută în raport cu bunul care a fost valorificat în procedură.

Din cuprinsul dispoziţiilor art.121 alin. 1 punctul 1 din Legea 85/2006 se desprinde în mod clar concluzia că acesta are în vedere o prioritate care se întemeiază tocmai pe ideea unor cheltuieli făcute în legătură cu un bun, în scopul de a fi valorificat, or, impozitele, în situaţia de faţă, nu se pot circumscrie ipotezei legale la care ne referim, din moment ce nu s-au achitat. Tot astfel, impozitul nu se poate încadra nici în categoria cheltuielilor de conservare şi nici a celor de administrare, întrucât primele se referă la cheltuieli prin care se preîntâmpină pierderea unui bun, iar ultimele la cele de exploatare a lui în vederea obţinerii de venituri.

Instanţa a reţinut ca argument în soluţionarea cauzei şi faptul că legiuitorul a înţeles să includă distribuirea creanţelor bugetare doar în cadrul art. 123 din Legea insolvenţei care stabileşte ordinea legală de plată a creanţelor creditorilor negarantaţi cu garanţii reale asupra bunurilor din averea debitoarei, nu şi în cadrul art. 121 ce vizează modul de distribuire a sumelor obţinute din lichidarea bunurilor mobile şi imobile asupra cărora creditorii au constituite gajuri, ipoteci şi alte garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, iar ambele dispoziţii legale au fost reglementate prin intermediul unor norme juridice imperative, de la care nu se poate deroga.

În concluzie, în mod corect a apreciat lichidatorul judiciar că impozitele nu puteau fi achitate din preţul încasat din vânzarea unui activ al debitoarei asupra căruia un alt creditor deţine o garanţie reală sub forma ipotecii. Sumele de bani solicitate la plată de către recurente  nu puteau fi distribuite de practician în temeiul art. 121 alin. 1 punctul 1 din Legea 85/2006, ci se impuneau a fi distribuite creditorului ipotecar. În mod legal şi temeinic a fost respinsă, astfel, contestaţia recurentelor, soluţie care a fost menţinută de către Curtea de Apel.

În privinţa recursului formulat de creditoarea S.C. (C1) S.A. prin Agenţia (...), Curtea de Apel a constatat că aceasta a formulat contestaţie împotriva planului de distribuire a fondurilor către creditorii debitoarei, solicitând modificarea parţială a acestuia, în sensul distribuirii în favoarea sa a sumei de 18.845,27 lei, reprezentând contravaloare energie electrică furnizată în perioada de observaţie judiciară, pentru imobilul situat în (...), str. (...), proprietatea falitei.

Curtea a constatat că, în urma valorificării prin licitaţie a proprietăţii imobiliare a debitoarei menţionată în alineatul precedent, practicianul în insolvenţă a depus la dosar raportul asupra fondurilor obţinute din valorificarea bunurilor şi planul de distribuire a sumelor către creditori în cuprinsul căruia nu se prevede plata nici unei sume de bani în favoarea creditoarei contestatoare.

Or, art.121 alin. 1 din Legea nr.85/2006 stabileşte că fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:

1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art.10, art.19 alin.(2), art.23 şi 24;

2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese cu claritate că aceste prevederi reglementează modalitatea de distribuire a sumelor obţinute din lichidarea bunurilor mobile şi imobile asupra cărora creditorii au instituite ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel. Prin urmare, ori de câte ori se realizează o distribuire în temeiul articolului în discuţie, este necesară să se respecte ordinea prevăzută de legiuitor în acest sens. Aşa cum se poate observa, la distribuire se acordă prioritate taxelor de timbru şi oricăror alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor garantate, însă şi cheltuielilor necesare pentru conservarea şi administrarea lor, iar acest din urmă aspect interesează cauzei. Astfel, referindu-ne la cheltuielilor necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor garantate, trebuie precizat că acestea vizează doar acele cheltuieli care să fie strâns legate de bunurile ce se vând.

În speţă, creanţa invocată de creditoarea contestatoare reprezintă contravaloare energiei electrice furnizată în perioada de observaţie, pentru imobilul debitoarei valorificat în cadrul procedurii, creanţa înscrisă în tabelul suplimentar la categoria creanţelor prevăzute la art. 123 pct.3 din Legea nr.85/2006, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul – sindic, în urma cererii formulate în acest scop de către creditoare. Susţinerea intimatului lichidator judiciar în sensul că această creditoare nu a depus cerere de înscriere creanţă în tabelul suplimentar de creanţe nu este, aşadar, corespunzătoare adevărului, însuşi lichidatorul judiciar depunând la termenul din data de 08.02.2017 tabelul suplimentar de creanţe. În cauză nu există întocmit şi depus la dosar doar tabelul definitiv consolidat de creanţe.

Fiind vorba de furnizarea de energie electrică la proprietatea imobiliară a societăţii, este în afara oricărui dubiu că falita nu ar fi putut să-şi continua activitatea în perioada respectivă fără a beneficia de energie electrică, cheltuială necesară pentru conservarea şi administrarea imobilului respectiv.

Faptul că în tabelul suplimentar creanţa recurentei a fost înscrisă la categoria creanţelor care beneficiază de distribuire potrivit art. 123 pct. 3 nu înlătură dreptul creditorului de a-şi realiza creanţa rezultată din prestarea serviciului (...) în perioada de observaţie la imobilul debitoarei, cătă vreme aceasta reprezintă o cheltuială legată de întreţinerea şi conservarea unui bun garantat care a fost valorificat, în privinţa căruia, ordinea de distribuire este cea de la art. 121 din Legea 85/2006.

În acest sens, instanţa a apreciat că modul de distribuire a sumelor rezultate din valorificarea bunurilor falitei este determinat de existenţa sau inexistenţa unei garanţii asupra bunului lichidat, iar atunci când valorificarea s-a făcut pentru un bun garantat, distribuirea trebuie să respecte ordinea prevăzută la art. 121, motiv pentru care, dacă pentru acel bun s-au făcut cheltuieli de conservare şi administrare, ca şi în situaţia de faţă, acestea se plătesc creditorului potrivit acestor reglementări, şi nu în conformitate cu art. 123 din Legea insolvenţei, din moment ce legiuitorul a înţeles să includă cheltuielile la care ne referim în dispoziţiile art. 121, spre a fi distribuite cu preferinţă. În măsura în care distribuirea s-ar fi realizat în baza art.123 din Legea insolvenţei, distribuirea ar fi urmat regulile prevăzute de acest text de lege.

Recursul formulat este astfel întemeiat, astfel că, în baza art. 312 Cod de procedură civilă Vechi, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ, Sentinţa fiind dată cu aplicarea greşită a legii, Curtea de Apel a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa, în sensul că a admis contestaţia formulată de Societatea (C1) SA, prin Agenţia (...), dispunând totodată refacerea planului de distribuire în sensul distribuirii sumei de 18.845,27 lei în favoarea Societăţii (C1) SA, prin Agenţia (...), potrivit art.121 punctul 1 din Legea nr.85/2006.

În privinţa recursului formulat de DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...), PRIN ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...), Curtea de Apel a reţinut că, prin contestaţia şi recursul formulate, această creditoare contestă suma distribuită creditorului (C2) S.a.R.L. şi retribuţia lichidatorului judiciar.

În privinţa sumei distribuite creditorului, susţine că nu rezultă din dosar dacă debitul principal a fost calculat corect din moment ce la dosar nu s-a depus tabelul definitiv consolidat şi nu se cunoaşte suma distribuită pe perioada de reorganizare acestui creditor sau antecesorului său, (CI) SA, raportul asupra fondurilor fiind deficitar întocmit prin neindicarea acestor aspecte, precum şi că nu se cuvin creditorului dobânzile legale propuse spre distribuire.

În privinţa onorariului lichidatorului judiciar, contestatorul recurent susţine că, pe lângă retribuţia procentuală aprobată de creditori de 4% din valorificarea bunului în sumă de 547.051,48 lei (TVA inclusiv), pe care nu o contestă, în mod nelegal şi-a distribuit retribuţia restantă aferentă perioadei de reorganizare în sumă de 464.924,68 lei (TVA inclus). De asemenea, la perioada calculului de retribuţie fixă restantă aferentă perioadei de faliment, lichidatorul judiciar a luat în mod eronat în considerare perioada 12.10.2016 şi 31.12.2016, calculând un onorariu de 14.335,29 lei şi nu perioada de 12.10.2016 şi 15.11.2016 - data la care s-a făcut distribuirea sumelor. Mai susţine contestatorul că retribuţia fixă cuvenită lichidatorului judiciar trebuie plătită din sumele obţinute din vânzarea tuturor activelor debitoarei, şi nu doar din contravaloarea bunului asupra căruia deţine o ipotecă de rang II, şi că planul de distribuire nu cuprinde menţiunile prevăzute de art. 122 alineat 1 indice 2 din Legea nr. 85/2006.

Examinând actele dosarului, Curtea de Apel a reţinut că susţinerile contestatorului recurent privind întocmirea deficitară şi incompletă a planului de distribuire sunt întemeiate, acesta necuprinzând menţiunile prevăzute de lege. Într-adevăr, împrejurarea că în cauză nu s-a întocmit încă tabelul definitiv consolidat nu împiedică distribuirea sumelor obţinute din lichidare, legea neprevăzând nici o condiţie în acest sens, deşi o asemenea ordine de întocmire a actelor ar fi înlăturat, probabil, suspiciunile recurentei, însă creditorii trebuie să fie informaţi asupra sumelor deja distribuite în procedură, prin planul de distribuire, dispoziţiile art. 122 alineat 1 indice 2 din Legea nr. 85/2006 prevăzând că acesta trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea: ajustările aduse tabelului definitiv de creanţe, sumele distribuire deja, sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv şi distribuirile efectuate deja, sume rămase de plată după efectuarea distribuirii. Or, din examinarea conţinutului planului de distribuire contestat rezultă că acesta nu cuprinde primele trei menţiuni obligatorii la care se referă textul de lege, ci doar ultima. Este adevărat că în cuprinsul numeroaselor rapoarte de activitate depuse de administratorul judiciar pe parcursul derulării perioadei de reorganizare s-a arătat că s-au distribuit sume către antecesorul creditoarei, în special cu titlu de dobânzi, dar şi cu titlu de debit, însă nu rezultă în mod clar cât a mai rămas de distribuit din creanţa (CI) SA. Şi în rapoartele financiare pe trimestrele VIII şi IX se arată care este suma rămasă de distribuit către (CI) SA, 19.929.593,40 lei şi, respectiv, 19.856.207 lei, însă aceste menţiuni nu înlătură obligaţia lichidatorului judiciar de a arătat în cuprinsul planului de distribuire sumele distribuire deja, pentru a da posibilitatea creditorilor să verifice legalitatea acestuia. Constatând astfel că planul nu a fost legal întocmit, sub aspectul condiţiilor de formă, Curtea de apel a apreciat contestaţia creditoarei recurente ca fiind întemeiată sub acest aspect, astfel că, admiţând recursul formulat, a modificat în parte Sentinţa atacată, a admis contestaţia formulată şi a dispus refacerea planului cu respectarea dispoziţiilor art. 122 alineat 1 indice 2 din Legea nr. 85/2006.

În privinţa dobânzilor legale calculate în favoarea creditorului (C2) S.a.R.L, începând cu data de 08.06.2016, data preluării creanţei, prin cesiune de creanţă, de la (CI) SA, Curtea de apel a constatat că distribuirea acestora în favoarea creditorului cesionar este nelegală. Fără îndoială, în temeiul prevederilor art. 41 alineat 2 din Legea nr. 85/2006, având în vedere că valorificarea activului asupra căruia poartă garanţia sa s-a făcut la o sumă mai mare decât cea înscrisă în tabelul definitiv, creditorul este îndreptăţit la dobânzi. Prin adresa transmisă lichidatorului judiciar, anterior întocmirii planului de distribuire, precum şi prin poziţia procesuală exprimată în cauză, creditorul intimat consideră că, întrucât nu este organizată ca şi instituţie financiar – bancară, nu poate percepe dobânda percepută de antecesorul său şi menţionată în contractul încheiat de acesta cu debitoarea, ci este îndreptăţită la plata dobânzii legale, calculată în conformitate cu prevederile OUG nr. 13/2011. Această poziţie a creditorului intimat a fost însuşită şi de lichidatorul judiciar şi de instanţa de fond, însă ea nu a putut fi primită de instanţa de recurs, fiind contrară legii.

Astfel, cesiunea de creanţă în urma căreia creditorul intimat (C2) S.a.R.L a dobândit această calitate în cauză este supusă dispoziţiilor Noului Cod civil, dispoziţii conform cărora cesiunea de creanţă transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate (art. 1568). Este adevărat că intimatul nu este instituţie financiar bancară şi nu poate percepe dobânda bancară, însă nici nu este îndreptăţit la plata unei dobânzi într-un alt cuantum decât cel la care era îndreptăţit însuşi cedentul creanţei, faţă de prevederile legale arătate. Aşadar, cuantumul dobânzilor cuvenite intimatului este cel prevăzut în contractele de credit încheiate între debitoare şi (CI) SA, antecesorul intimatului, ceea ce nu înseamnă că intimatul va percepe dobânzi bancare, ci dobânzi calculate la nivelul celor stabilite de antecesoarea sa în contractul încheiat cu debitoarea. Având în vedere însă că, prin adresa transmisă lichidatorului judiciar, intimatul a solicitat plata dobânzilor legale pe care şi le-a calculat, în aplicarea principiului disponibilităţii, nu vor putea fi acordate intimatului dobânzi mai mari decât cele solicitate, astfel că, în măsura în care dobânzile contractuale sunt mai mari decât dobânda legală solicitată, nu se va putea plăti intimatului o sumă mai mare decât cea solicitată, cu acest titlu.

Constatând astfel că este nelegală calcularea şi plata dobânzilor în favoarea creditorului intimat, la nivelul dobânzii legale, Curtea de apel, admiţând recursul formulat, a modificat în parte Sentinţa atacată în sensul că a admis contestaţia recurentei sub acest aspect şi a dispus refacerea în parte a raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi refacerea planului de distribuire, în sensul calculării dobânzilor cuvenite creditorului (C2) S.a.R.L la nivelul dobânzilor prevăzute în contractele de credit încheiate între debitoare şi (CI) SA, fără a se depăşi însă cuantumul solicitat de creditor. Întrucât în mod nelegal a reţinut judecătorul – sindic că intimatul este îndreptăţit la plata dobânzii legale, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă Vechi.

Curtea de Apel a constatat că este întemeiată contestaţia recurentei şi în ceea ce priveşte retribuţia fixă restantă a administratorului judiciar, cuvenită pe perioada reorganizării. În privinţa retribuţiei fixe calculate pe perioada falimentului, în mod corect a reţinut judecătorul – sindic că acesta a fost corect calculată şi pentru luna decembrie 2016, câtă vreme raportul asupra fondurilor şi planul de distribuire au fost întocmite în luna decembrie 2016 şi publicate în BPI nr.(...)/15.12.2016, astfel că susţinerile recurentei nu sunt întemeiate.

Retribuţia fixă restantă a administratorului judiciar, cuvenită pe perioada reorganizării, a fost corect calculată, sub aspectul cuantumului ei, recurenta necontestând acest fapt, însă, sub aspectul modalităţii ei de distribuire, Curtea de Apel a considerat că este întemeiată contestaţia recurentei. Lichidatorul judiciar a înţeles să distribuie această sumă restantă din suma obţinută din valorificarea imobilului garantat. Din cuprinsul actelor dosarului rezultă însă că în patrimoniul debitoarei mai sunt active ce urmează să fie valorificate, creanţe şi alte bunuri mobile.

Or, faţă de dispoziţiile art. 121 alineat 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, mai sus expuse, Curtea de Apel a apreciat că plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alineat 2, art. 23 şi 24 trebuie făcută numai pentru acoperirea cheltuielilor aferente vânzării bunurilor respective, şi nu pentru acoperirea cheltuielilor care privesc averea debitorului în general. Textul art. 121 este un text special raportat la prevederile art. 123 care se referă la „cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuieli necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului”. De altfel, noua reglementare din Legea nr. 85/2014 prevede la art. 159 alineat 1 că fondurile obţinute din vânzarea bunurilor şi drepturilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de cauze de preferinţă, vor fi distribuite în următoarea ordine:” 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi cheltuielile avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanţele furnizorilor de utilităţi născute ulterior deschiderii procedurii, în condiţiile art. 77, remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61 şi 63, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului”.

Este adevărat că Legea nr. 85/2006 nu cuprinde în mod expres menţiunea finală din textul art. 159 din Legea nr. 85/2014, însă faţă de dispoziţiile art. 121 alineat 1 pct. 1 redate şi interpretare mai sus, nu poate fi trasă o altă concluzie decât aceea că plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alineat 2, art. 23 şi 24 trebuie făcută numai pentru acoperirea cheltuielilor aferente vânzării bunurilor respective, şi nu pentru acoperirea cheltuielilor care privesc averea debitorului în general.

În consecinţă, se impune ca lichidatorul judiciar să distribuie remuneraţia fixă restantă pe perioada reorganizării din sumele obţinute din valorificarea tuturor bunurilor din averea debitorului care se va calcula, pro rata, în raport de valoarea acestora, sens în care, constatând întemeiată contestaţia recurentei şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în parte Sentinţa atacată în sensul admiterii contestaţiei, anulării în parte a raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare, cu privire la acest aspect, şi refacerii planului de distribuire între creditori, conform celor arătate mai sus.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Sentinţei atacate, privind respingerea contestaţiei formulate de Primăria Municipiului (...) şi Municipiul (...), prin Primar.

Instanţa a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, iar (C2) S.a.R.L nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli pe care le-a solicitat doar sub rezerva dovedirii lor.

Domenii speta

Spete similare