Procedura insolvenţei

Faptele enumerate în dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului. Prin urmare, trebuie să se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societăţii în stare de insolvenţă. Răspunderea pentru insuficienţa activului trebuie angajată doar dacă prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă (neţinerea contabilităţii în acord cu legea) a administratorului.

Prin decizia civilă nr. 39/23.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. … a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 57 din 30 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. .., instanţa de control judiciar reţinând în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa civilă apelată, , judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Arad, a respins acţiunea formulată de reclamantul administrator judiciar al debitoarei insolvente, împotriva pârâtului (…), având ca obiect atragerea răspunderii fostului administrator al debitoarei; fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, pârâtul (…) este administratorul statutar al debitoarei  aflată în insolvenţă, prin urmare, îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014 de „membru al organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii „ supuse procedurii insolvenţei”, deci are calitatea procesuală pasivă cerută de lege.

Cu privire la atragerea de răspundere, judecătorul sindic citând art. 169 din Legea nr. 85/2014 a reţinut că reclamanta, în calitate de administrator judiciar al debitoarei insolvente a menţionat că, potrivit situaţiilor fiscale aferente anului 2015, societatea debitoare a înregistrat rezultate negative, pierderi, în patrimoniul său.

De asemenea, a menţionat că pârâtul a avut o stare de pasivitate faţă de procedura insolvenţei debitoarei al cărui administrator statutar este şi, totodată, că din actele contabile rezultă faptul că nu a justificat în nici un fel un sold de 700 lei disponibilităţi băneşti, precum şi creanţe nerecuperate de 124.000 lei.

Analizând toate aceste susţineri ale reclamantului, precum şi documentele de la dosar, judecătorul sindic a constatat, în primul rând, că atragerea răspunderii prevăzută de Legea nr. 85/2014 este o răspundere apropiată celei civile delictuale, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, diferenţa dintre o răspundere civilă delictuală pură şi simplă şi răspunderea instituită de Legea nr. 85/2014 fiind aceea că, în cazul răspunderii prevăzute de art. 169 din Legea insolvenţei, raportul de cauzalitate dintre faptă, culpă şi prejudiciu, trebuie să aibă o legătură directă cu apariţia stării de insolvenţă.

De asemenea, răspunderea instituită de art. 169 din lege se poate atrage doar pentru faptele limitativ prevăzute de lege.

Este adevărat că, potrivit lit. h, a alin. 1, din art. 169 al legii insolvenţei nr. 85/2014 face referire la „orice altă faptă săvârşită cu intenţie” care a contribuit la starea de insolvenţă, însă ca o astfel de faptă să poată fi reţinută, ea trebuie menţionată  in expreso şi nu în abstract, iar legiuitorul a prevăzut, spre deosebire de celelalte fapte, că aceasta trebuie să fie produsă „cu intenţie” , în timp ce toate celelalte fapte sunt comise din culpă.

Așadar, deşi reclamantul a arătat că potrivit cu balanţa de verificare 01.01.2016-31.12.2016, balanţa de verificare 01.01.2015-31.12.2015, balanţa de verificare 01.01.2014-31.12.2014, certificat de înregistrare fiscala, bilanţurile aferente anilor 2014 ~ 2015. raport de gestiune la 31.12.2015, societatea mergea în pierdere, judecătorul sindic nu a putut trece cu vederea obiectul de activitate al acestei societăţi din domeniul agricol.

Este bine ştiut că în acest domeniu, anii contabili pot avea variaţii mari, iar pierderile dintr-un an se pot recupera într-un an mult mai bun viitor  în totalitate, ba chiar se pot înregistra profituri importante, astfel că o continuare a unei activităţi care ducea „în mod vădit” la pierderi, nu va putea fi reţinută de judecătorul sindic, având în vedere particularitatea specială dată de obiectul de activitate al acestei societăţi.

Cu privire la pasivitatea invocată de către reclamant, judecătorul sindic a constatat că, pe de o parte, legiuitorul nu sancţionează o astfel de stare, ci doar faptele anume enumerate la art. 169, alin. 1  din Legea nr. 85/2014.

S-a menţionat că a existat un sold de 700 lei între disponibilităţile băneşti ale asociaţiei care nu a fost justificată în nici un fel.

Faţă de asemenea situaţie, judecătorul sindic a constatat că, potrivit înscrisului de la fila 44 dosar, această sumă se regăseşte ca fiind înscrisă în situaţia financiară de la 31.10.2010 ca „active circulante” şi nu se mai regăseşte în aceste situaţii ulterior.

Faţă de momentul mult prea îndepărtat faţă de momentul deschiderii procedurii insolvenţei – 30.01.2017 şi faţă de suma redusă prin comparaţie cu valoarea-prag minimă de 40.000 lei prevăzută de art. 5, punctul 72 din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic a constatat că nu poate să stabilească nici un raport de cauzalitate aflat în directă legătură cu ajungerea Asociaţiei în starea de insolvenţă. Nici dacă suma ar fi figurat în bilanţul de la finalul anului 2015, raportul de cauzalitate şi ducerea societăţii la starea de insolvenţă nu putea fi reţinut, tocmai din cauza nivelului sumei atât de mic prin comparaţie cu suma care a fost precizată de legiuitor şi care determină apariţia stării de insolvenţă.

Cu privire la faptul nerecuperării sumei de 124.500 lei, judecătorul sindic a constatat că această sumă rezultă din factura nr. 1/06.01.2012 şi factura nr. 2 din data de 31.01.2013, ambele prescrise din 16.01.2015, respectiv 31.01.2016, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv, potrivit art. 2517 din Noul Codul Civil, cu mult înainte de deschiderea procedurii insolvenţei.

Judecătorul sindic a mai constatat că nu există o „recunoaştere a pasivităţii”, ci se menţionează  „motive de ordin administrativ” (potrivit înscrisului de la fila 68 dosar), fără a se dezvolta acest motiv.

De asemenea, judecătorul sindic a constat că fapta de neachitare a datoriilor societăţii din sumele recuperate din creanţe de la debitorii săi nu a fost încadrată de către reclamant în nici una dintre situaţiile prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014, prin urmare, în lipsa unei astfel de încadrări, judecătorul sindic nu poate să stabilească elementele răspunderii instituite de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, nu este dovedită nici o intenţie directă cu privire la apariţia stării de insolvenţă pentru a se putea analiza fapta prin perspectiva descrisă la lit. h a art. 169, alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la fapta descrisă la art. 169, lit. d din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic  a constat că, pe de o parte, prezumţia relativă instituită de legiuitor a fost răsturnată prin predarea actelor, potrivit înscrisului de la fila 50 dosar.

Pe de altă parte, nu a fost menţionată nici o vătămare a creditorilor debitoarei printr-o astfel de faptă, cu cuantificarea sa, pentru ca judecătorul să poată reţine o legătură de cauzalitate dintre această faptă şi apariţia stării de insolvenţă.

Totodată, judecătorul sindic a reţinut că, dimpotrivă, contabilitatea a fost ţinută la Asociaţia debitoare, potrivit balanţei de verificare de până la 31.12.2016, predată reclamantului, astfel că fapta de la lit. d nu poate fi reţinută, nefiind dovedită nici neţinerea contabilităţii, nici ţinerea sa fictivă.

Judecătorul sindic a mai constatat că facturile emise în ianuarie 2012, respectiv ianuarie 2013 nu au legătură directă cu apariţia stării de insolvenţă, apărută mult mai târziu, astfel că, având în vedere şi considerentele de mai sus, a respins cererea de atragere a răspunderii pârâtului.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel, practicianul în insolvenţă în calitate de administrator judiciar al debitoarei, solicitând anularea în tot a hotărârii atacate şi obligarea pârâtului la plata sumei înscrise în tabelul de creanţe către creditorii asociaţiei.

În susţinerea apelului, apelantul arată că, aşa cum reiese din documentele analitice predate de către societatea debitoare, la 31.12.2015 aceasta deţinea în patrimoniu active circulante în valoare de 125.200,00 lei. In urma analizării datelor puse la dispoziţie de către debitoare, a rezultat faptul că, datoriile totale au înregistrat un total de 344.564,00 lei, în anul 2015. În concluzie, datoriile acumulate de societate s-au menţinut la un nivel ridicat, iar neplata la timp a acestora este purtătoare de majorări, dobânzi, penalităţi despre care nu avem ştiinţă că ar fi fost înregistrate în contabilitate. Prin urmare, apelantul apreciază că la data deschiderii procedurii datoriile erau mult mai mari, având în vedere că nu avea cunoștință de situaţia contabilă aferentă perioadei 2016-2017.

S-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea privind procedura insolvenţei. debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus prezentei legi, în termen de maxim 30 zile de la apariţia stării de insolvenţă, obligaţie nerespectată de pârât, fapt ce duce la concluzia că a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăţi. Interesul administratorului statutar de a continua activitatea unui debitor aflat în încetare de plăţi este prezumat. datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, care este prezumat ca fiind oneros. Omisiunea administratorului de a cere tribunalului constatarea stării de încetare de plaţi poate ti considerată fapta de continuare a activităţii în interes personal. Interesul acestuia în continuarea activităţii debitoarei, deşi se afla în încetare de plăţi, este prezumat datorită faptului că este unul oneros.

Starea de încetare de plaţi în care se află debitoarea este probată şi prin faptul că debitoarea nu a putut achita către creditori obligaţiile aferente, fapt probat prin actele doveditoare anexate la declaraţiile de creanţă. Apelantul precizează că, creanţele creditorilor sunt supuse unui control atât al judecătorului sindic, cât şi al lichidatorului judiciar, iar administratorul societăţii, în situaţia în care ar fi considerat că prejudiciul nu este real ar fi avut posibilitatea să formuleze contestaţie. Atât timp cât acest lucru nu s-a întâmplat, în opinia apelantului, întinderea prejudiciului este dovedită cu acte de către creditori.

De asemenea,  se arată că prin refuzul de a preda restul documentelor precizate de art.67 din lege, fapta îndeplinește condiţiile precizate de art. 169 pct. 1 lit. d) din Legea 85/2014, în sensul ca nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea .

Potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. 1 lit. c si art. 73 alin. 2 din Legea 31/1990 administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate pentru existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere.

Astfel, ţinerea contabilităţii reflectă înregistrarea operaţiunilor efectuate de debitoare şi oferă creditorilor posibilitatea verificării acestora sub aspectul legalităţii lor, a solvabilităţii debitoarei. S-a reţinut în practica judiciară că o derulare a activităţii debitoarei fără o evidenţă contabilă corectă duce la creşterea datoriilor, în condiţiile în care nu se cunoaşte ce trebuia plătit sau încasat, precum şi la curgerea majorărilor şi penalităţilor cu consecinţa directă a ajungerii debitoarei în stare de insolvenţă şi face imposibilă stabilirea activului şi pasivului debitoarei.

In doctrină se susţine că ţinerea unei contabilităţi fictive, dispariţia unor documente contabile, sau neținerea evidenţei contabile conform legii, în principiu, nu sunt activităţi direct producătoare de prejudiciu însă ele pot ocaziona starea de insolvabilitate, fiind asociate cu ascunderea unor părţi din active, însuşirea de fonduri băneşti, întârzierea în plata unor creanţe, fapt care a generat dobânzi sau penalităţi, ori pot fi puse în legătură cu creanţele neînregistrate în contabilitate şi care nu au fost achitate.

Potrivit principiilor generale ale răspunderii, apelantul susţine că fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acţiune, ea putând fi reprezentată şi de omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei masuri, atunci când această măsură trebuia să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

Apelantul precizează faptul că, potrivit dispoziţiei legale „în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă", lichidatorul judiciar nu mai este ţinut să dovedească culpa şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu produs, legiuitorul prevăzând în mod expres că acestea se prezumă.

Administratorul societăţii trebuie socotit a fi un profesionist, capabil să înţeleagă răspunderea ţinerii contabilităţii şi consecinţele nerespectării reglementărilor legale.

Prin urmare, în cazul neţinerii evidenţei contabile în conformitate cu legea există o prezumţie de culpă, la răspunderea delictuală autorul prejudiciului răspunzând şi pentru culpa cea mai uşoară (culpa levissima).

Potrivit art. 10, alin. 1 din Legea contabilităţii 82/1991, "Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective".

Referitor la fapta prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 85/2014 „ orice alta fapta săvârşita cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatata potrivit prevederilor prezentului titlu", având în vedere că în evidenţele contabile al debitoarei la data de 31.12.2015 figurau creanţe neîncasate în cuantum de 124.500,00 lei, disponibilităţi băneşti în valoare contabilă de 700 lei, precum şi pasivitatea de care a dat dovadă preşedintele asociaţiei,, neoferind nici un fel de informaţie cu privire la elementele de activ care figurează în contabilitatea societăţii debitoare, în opinia apelantului, acesta se face vinovat de săvârşirea faptei prevăzute de art. 169 alin. l lit. h). constând în ascunderea activului persoanei juridice.

Pentru motivele arătate, apelantul solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi obligarea fostului administrator statutar al societăţii debitoare la plata sumei de 222.171,00 lei, reprezentând total creanţe conform tabelului definitiv de creanţe.

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este neîntemeiat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:

Judecătorul sindic a făcut o corectă analiză a motivelor prevalate de către reclamantă şi a interpretat şi aplicat corect legea.

Astfel, în adevăr, nu se poate reţine că fapta administratorului societăţii de a nu solicita intrarea acesteia în procedura de insolvenţă în acord cu obligaţia pe care art. 66 din Legea nr. 85/2014 o pune în sarcina sa, ar echivala cu cerinţa impusă de art. 169 alin. 1, lit. c din acelaşi act normativ, acela de continuarea a activităţii societăţii în interesul personal al administratorului ei.

Dimpotrivă, sancţiunea pentru omisiunea de a acţiona conform celor reglementate prin art. 66 din Legea nr. 85/2014 este alta, iar noţiunea de continuare a activităţii în interes personal are un alt conţinut, iar reclamanta trebuie să facă dovezi în sensul că prin această conduită administratorul şi-a procurat avantaje personale, care sunt acestea şi legătura dintre aceste avantaje şi continuarea activităţii.

Creşterea datoriilor societăţii prin ataşarea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere debitelor iniţiale urmare omisiunii de a cere intrarea în insolvenţă nu poate fi considerată a servi unui interes personal al administratorului pârât, aşa cum apreciază apelanta, iar afirmaţia legată de aspectul că interesul personal al deriva din caracterului oneros al mandatului administratorului nu a fost dovedită. 

Cât priveşte fapta prevăzută de art. 169 pct. 1, lit. d) din Legea nr. 85/2014, Curtea reţine că răspunderea reglementată prin acest text de lege este una personală care intervine numai atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de încetare plăţilor de către societate.

Aşa cum a conchis judecătorul sindic, natura juridică a răspunderii institute de art. 169 din Legea insolvenţei este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, culpa), condiţii care capătă, în această situaţie, unele conotaţii speciale.

Faptele enumerate în dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului. Prin urmare, trebuie să se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societăţii în stare de insolvenţă. Răspunderea pentru insuficienţa activului trebuie angajată doar dacă prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă (neţinerea contabilităţii în acord cu legea) a administratorului.

 Teza a doua a art. 169 pct. 1, lit. d) consacră prezumţia legală relativă că în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă, însă acesta nu este cazul în speţă unde s-a făcut dovada că a fost ţinută evidenţa contabilă, că înscrisurile au fost predate către administratorul judiciar, iar faptul că nu s-a predat şi „restul” documentelor precizate de art. 67 din lege (fără a se identifica cu exactitate care ar fi acestea), nu poate fi circumscris situaţiei din speţă.

În alţi termeni, în contextul în care ipoteza normei nu este realizată în speţă, adică nu este vorba despre nepredarea documentelor contabile, recurenta nu poate apela pentru a-şi dovedi susţinerile la prezumţia consacrată de teza a doua a art. 169 pct. 1, lit. d), ci, în acord cu motivul pe care îl prevalează - lipsa unor documente contabile care în opinia sa dovedesc faptul că nu a fost corect ţinută contabilitatea, o plasează în afara prezumţiei, consecinţa fiind că trebuie să dovedească pentru a obţine angajarea răspunderii pârâtului condiţiile mai sus enunţate (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, culpa).

Cum aceste dovezi nu s-au făcut, în temeiul celor de mai sus, văzând şi prevederile art. 480 C.pr.civ., apelul formulat a fost respins ca fiind nefondat şi a fost menţinută hotărârea pronunţată de către judecătorul sindic.

Domenii speta

Spete similare