Clauze abuzive

Data publicare portal: 02.04.2018

Prin sentinţa civila nr. 10642/05.12.2016, pronuntata de J S, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.V. şi P.G. în contradictoriu cu  pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A.

Constată ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 4 din contractul de credit nr. ...... referitoare la comisionul de acordare.

Dispune înlăturarea acestei clauze din contractul de credit nr. .......

Obligă pârâta S.C. P.B.R. S.A. să restituie reclamanţilor P.V. şi P.G. suma de 970 CHF sau echivalentul în lei al acestei sume de la data efectuării plăţii, percepută de la aceştia cu titlu de comision de acordare.

Respinge celelalte cereri ale reclamanţilor ca neîntemeiate.

Admite în parte cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi obligă pârâta S.C. P.B.R. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Ia act că pârâta S.C. P.B.R. S.A. va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de …, sub nr. ….., reclamanţii P.V. şi P.G. în contradictoriu cu  pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A. au solicitat  ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: constatarea existenţei clauzei abuzive prevăzute la art. 4 din contractul de credit nr. ...... referitoare la perceperea comisionului de acordare de 1018,5 CHF, stabilit ca procent de 5% din limita creditului acordat; constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 4 cu privire la comisionul de acordare; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.018,5 CHF (sau a echivalentului în lei de la data plăţii), reprezentând cuantumul comisionului de acordare din contractul de credit nr. ......; constatarea existenţei clauzei abuzive prevăzute la art. 8.4 teza a II-a, din  contractul de credit nr. ...... -  privitoare  la dreptul băncii de a  practica cursul său de schimb valutar, la cumpărarea sumelor de bani egale cu moneda obligaţiilor de plată; constatarea nulităţii absolute a clauzei menţionate, privind riscul valutar suportat de către împrumutat/codebitor, precum şi eliminarea acesteia din cuprinsul contractului; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu, la valoarea de la data încheierii contractului de credit, respectiv la suma de 2,22 lei/1 CHF-curs B.N.R. la data de 05.05.2008, care să să fie valabil pe toată perioada de creditare; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

 În fapt, în esenţă, reclamanţii au arătat că la data de 05.05.2008 au încheiat cu pârâta un contract de credit, pentru suma de 20.370 CHF, rambursabil într-o perioadă de 120 luni, utilizat pentru refinanţarea unui credit de 8.160 euro către ...., diferenţa fiind utilizată pentru nevoi personale.

În momentul încheierii convenţiei, nu au avut posibilitatea de a negocia vreo clauză contractuală, nu au participat la conceperea modelului de contract, nu au avut niciun drept efectiv de a emite păreri cu privire la încheierea sau derularea tranzacţiei şi au acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, calitatea lor fiind doar una de aderanţi la o convenţie pe care nu au putut să o studieze prealabil semnării.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, prevăzut în contractul de credit la art. 4, au precizat că la data perfectării convenţiei, perceperea unei dobânzi aparent rezonabile, precum şi promovarea de către bancă a monedei creditului ca fiind una stabilă, au fost motivele hotărâtoare pentru încheierea convenţiei cu această bancă. Nu au avut cunoştinţă despre perceperea unor costuri adiţionale, cum este şi comisionul de acordare, ofiţerul de credit neexplicându-le faptul că din suma împrumutată, banca va reţine o anumită sumă cu titlu de cost adiţional acordării, respectiv comisionul de acordare, în condiţiile în care au achitat din surse financiare proprii toate documentele necesare, taxele de constituire a dosarului de credit, taxe notariale, poliţe de asigurare, etc. În aceste condiţii, nu s-au gândit la faptul că pentru activitatea de acordare a creditului pentru care au pus la dispoziţia băncii toate documentele necesare, li se va mai reţine un comision de acordare în cuantum de 5% din valoarea creditului.

Contractul de credit nu conţine vreo explicaţie, vreo definiţie, care să cuprindă contraprestaţia băncii, operaţiunile efective pe care le efectuează aceasta pentru acordarea creditului, pentru ca acest comision să poată fi justificat. Astfel cum reiese din contractul de credit, costurile şi activităţile aferente întocmirii documentaţiei creditului, le-au revenit exclusiv în sarcină, fără ca şi banca la rându-i să suporte vreun cost, ori să presteze vreun serviciu în folosul lor. Analizarea dosarului de credit reprezintă prelucrarea documentelor, datelor, informaţiilor obţinute de către bancă despre client, însă cererea de credit este o simplă formalitate, un formular, care se completează abia după ce clientul pune la dispoziţia băncii documentele necesare creditării (cheltuiala suportată de client în acest scop), după ce banca a dat avizul clientului care, desigur îndeplineşte condiţiile impuse de politica băncii.

Mai mult, dacă acest cost ar reflecta operaţiunile efectuate de către bancă, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 5%, indiferent suma contractată, de ce este raportat la valoarea sumei împrumutate şi nu la volumul şi complexitatea muncii prestate de către pârâtă, de ce se reţine anticipat, este preformulat în convenţie, de ce se reţine doar clienţilor care contractează şi nu şi celor care formulează cereri de credit dar care nu pot credita - deşi aceştia sunt şi ei verificaţi la Biroul de Credit (căci, pentru ca banca să refuze un solicitant, procesează şi datele acestuia pentru a-şi da seama dacă este solvabil ori nu).

Nelegalitatea reiese şi din faptul că acest comision este perceput în procent din valoarea creditului, deşi acordarea unui credit bancar presupune aceeaşi muncă atât pentru o sumă de bani mică, solicitată de client, cât şi pentru o sumă de bani mare, solicitată (în acest sens şi legiuitorul a înţeles să definească comisionul de acordare în OUG nr. 50/2010, interzicând perceperea lui la valoarea creditului).

Acesta clauză contractuală contravine dispoziţiilor legale, respectiv Lg. 193/2000, care prevede în mod imperativ în art. 1 că „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar art. 2 prevede că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Astfel, acest cost vizează exclusiv producerea de profit în favoarea băncii, aceasta a profitat de imposibilitatea reclamanţilor de a negocia, de starea de constrângere financiară în care se aflau, de costurile substanţiale pe care le efectuaseră până la semnarea contractului, punând în sarcina lor obligaţii excesive în raport cu obligaţiile băncii. Acest fapt a creat şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind generat de reaua-credinţă, fiind un cost nejustificat şi aducător de profit în detrimentul împrumutatului, care este prejudiciat material.

Cuantumul comisionului este unul excesiv - 1.018,5 CHF, nu poate justifica nici un serviciu bancar. De altfel, indiferent ce semnificaţie ar avea acest comision - pentru care în contract nu se evidenţiază nicio operaţiune bancară, se referă la activităţi ce sunt specifice băncii, ce fac parte din operaţiunile zilnice, fiind în concordanţă cu atribuţiile angajaţilor - în condiţiile în care nu doar consumatorului i se face o facilitate prin acordarea sumei împrumutate, ci şi banca la rândul său are interesul de a acorda împrumuturi, deoarece încasează dobânzi substanţiale la rambursarea acestora. Astfel, de vreme ce interesele economice ale părţilor sunt reciproce, încasarea unor astfel de comisioane nu se justifică.

Practica judecătorească a fost unitară în ceea ce priveşte declararea ca abuzive a clauzelor contractuale care se contrazic unele prin altele, creează confuzii şi lasă loc de interpretări, prin prisma faptului că ele contravin dispoziţiilor legale, respectiv legii nr. 193/2000, care prevede în mod imperativ în art. 1 că „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar art. 2 prevede că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Este de notorietate faptul că instituţiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate şi din taxele reţinute la data semnării convenţiilor, legea impunând ca, în privinţa comisioanelor aferente creditului, acestea să corespundă costurilor efective ale băncilor, să se limiteze la acoperirea acestora şi să nu conducă la obţinerea de venituri suplimentare.

În ceea ce priveşte restituirea sumei de bani ce constituie comisionul de acordare, se au în vedere dispoziţiile art. 6 şi art. 14 ale lg. 193/2000, care prevăd că „clauzele abuzive ... nu vor produce efecte asupra consumatorului ..." precum şi „consumatorii prejudiciaţi ... au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile C.civ....". în temeiul acestor dispoziţii coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situaţiei anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.

De vreme ce aceşti bani au fost reţinuţi de către pârâtă din valoarea creditului solicitat, deşi i-au restituit ca şi când ar fi folosit întreaga sumă solicitată de20.370 CHF - şi au plătit şi dobândă la toată această sumă (inclusiv la comision), reclamanţii au solicitat să li se pună la dispoziţie aceşti bani, conform cererii de acordare credit (astfel cum a fost formulată la acea dată), în integralitatea valorii sale.

Astfel, abuzul este cu atât mai evident, cu cat deşi banca retine aceasta suma (comisionul de acordare) la momentul acordării creditului, o primeşte înapoi pe toata perioada derulării contractului - prin rambursare lunară - apoi primeşte şi dobânda aferentă acestui comision (deoarece el face parte din valoarea totală a creditului).

În ceea ce priveşte clauza contractuală ce evidenţiază riscul valutar în sarcina împrumutaţilor - art. 8.4, reclamanţii au arătat că la momentul încheierii contractului, raportat la circumstanţele economice de la acea dată, la implicaţiile acestora pe termen lung, precum şi la capacitatea lor de înţelegere a clauzelor contractuale, contractarea unui credit în „CHF" se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă faţă de creditele în lei sau în euro, acest aspect constituind motiv determinant (alături de promovarea unei dobânzi rezonabile), în vederea perfectării contractului. Mai mult, banca a fost cea care a promovat produsul şi a încurajat contractarea în „chf", prin evidenţierea avantajelor acestei monede, fără a prezenta măcar un singur dezavantaj.

La data de 05.05.2008 - data încheierii contractului - cursul de schimb al monedei creditului era de 2,22 lei pentru un CHF, astfel că banca le-a prezentat această monedă ca fiind una stabilă (prezentându-li-se o comparaţie cu a celorlalte valute -euro şi dolar, ale căror cursuri de schimb au avut o variaţie moderată), cu un cuantum rezonabil; însă, pe parcursul derulării contractului această valoare a crescut cu 100%, producând consecinţe negative grave asupra capacităţii lor de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel pentru viitor, o iminentă imposibilitate de executare a obligaţiei de plată.

Creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională, cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului - ce se răsfrâng asupra ratelor şi comisioanelor de schimb valutar - au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului, în consecinţă incumbă în sarcina lor obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-au exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile, este instituită în sarcina băncii obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a consumatorului cu privire la aspectele şi caracteristicile esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG nr. 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi riscului, reprezentate de volatilitatea cursului valutar, aceste informări fiind necesare tocmai pentru a se asigura asumarea unui raport juridic conştient de către ambele părţi contractante.

Aceste obligaţii legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a celor din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului de prejudiciere a drepturilor şi intereselor lor legitime, datorită contractării unor servicii, în lipsa unei informări reale şi corecte cu privire la caracteristicile esenţiale ale acestora.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă deoarece, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative pe care le generează. Caracterul abuziv al acestei clauze reiese şi din faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data încheierii contractului.

Având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală,  instituită în sarcina operatorilor economici,  care  se  circumscrie  exigenţelor de  informare în  scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută, trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea pârâtei de a-i informa asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul băncilor (dat fiind faptul că CHF este o monedă exotică), creşterea valorii acesteia faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de informare şi de consiliere, sever sancţionată în dreptul comunitar dar şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.". Alin. 2 prevede: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.".

Astfel, şi contractul lor reprezintă contract de adeziune ce conţine clauze prestabilite de către bancă, ce le-au fost impuse fără ca ei să aibă posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora, fapt ce determină inegalitatea poziţiilor juridice ale părţilor contractante, în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de parte dominantă, dar în detrimentul lor, în calitate de parte inferioară.

Asumarea doar de către ei a riscului valutar constituie o practică abuziv impusă de către bancă, deoarece nu au putut negocia conţinutul acestei clauze, nu li s-a explicat că valoarea acestei valute poate creşte incontrolabil, fiind constrânşi la acceptarea acesteia, astfel cum a fost prestabilită.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi, ori clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea unui avantaj economic vădit disproporţionat, pentru bancă.

Acest dezechilibru trebuie analizat, de asemenea, raportat şi la situaţia de fapt de la momentul acordării/tragerii creditului, banii au fost viraţi în EURO în contul .... pentru refinanţare (echivalentul a aprox. 30.000 lei/13.000 chf), diferenţa de bani de aprox. 6.000 CHF (deoarece se reţinuse comisionul de acordare), fiind încasată de reclamanţi în LEI, banca nefiind nevoită să cumpere această monedă pentru a uza de ea în vreun fel - concluzia fiind aceea că „utilizarea CHF-ului" a fost una virtuală.

De asemenea, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie luată în calcul şi aptitudinea acestei clauze de a direcţiona conţinutul său în favoarea celui care a impus respectiva clauză, astfel cum este în speţă, riscul valutar se materializează în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în dauna consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale atât la momentul încheierii contractului, cât şi pe toată perioada de derulare a acestuia.

Ori, banca a acţionat cu rea-credinţă nu în ceea ce priveşte creşterea fulminantă a cursului de schimb valutar (de care nu poate fi responsabilă), că prin faptul că avea acces la informaţiile pieţei valutare, i s-au prezentat situaţii şi rapoarte periodice, a dispus de consiliere financiară şi economică specializată, avea acces la cotaţii şi burse de valori care influenţau cursul valutelor, cunoştea toate mecanismele de schimb şi curs valutar, cu toate acestea, faţă de ei în calitate de împrumutaţi, a ascuns aceste informaţii esenţiale referitoare la riscul de hiper-valorizare a valutei în care se rambursează creditul.

Mai mult, B.N.R. a realizat întâlniri lunare cu reprezentanţii Asociaţiei Române a Bancherilor, avertizând în mod constant asupra riscurilor aferente acordării creditelor în valută (cu referire în special la CHF), în ideea de a descuraja bancherii să mai contracteze astfel de produse toxice; aceste întâlniri pentru implementarea unor practici prudenţiale ale băncilor în raport cu clienţii, au avut caracter permanent şi au fost redate şi în Rapoartele anuale şi Rapoartele asupra Stabilităţii financiare, publicate de BNR în atenţia instituţiilor de credit.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului au precizat că având în vedere dezechilibrul contractual produs în sarcina consumatorului ca urmare a clauzei de risc valutar, ce determină onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de plată a ratelor lunare, se impune o restabilire a echilibrului contractual prin îngheţarea cursului de schimb faţă de cotaţia de la momentul semnării contractului, pentru a se asigura o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă de la momentul angajării în acest raport juridic.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea prestaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert, după cum exclude şi oferirea unei şanse de câştig pentru cealaltă parte.

Plecând de la această caracteristică inerentă contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar în sarcina exclusivă a împrumutaţilor, este contrară dispoziţiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părţilor prin care să-şi asume posibilitatea şi unui câştig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinţa strămutării asupra consumatorului a riscului generat de hiper-valorizarea CHF care constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, deoarece acesta nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar, bancar şi valutar, care să-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar, în special când acest risc este asumat pe un termen lung, de peste 10 ani.

Conform art. 75-76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoştinţe de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare exclusiv de către consumator, iar o măsură în acest sens constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii si bunei-credinţe.

Având în vedere prevederile art. 966, 968, 969, 970 C.Civ. conform cărora părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie şi întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului - cu consecinţa că efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească - se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii.

Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic se referă fie la restrângerea, fie la extinderea efectelor, faţă de cele stabilite de părţi; dintre cazurile de restrângere a forţei obligatorii a contractelor face parte revizuirea efectelor actului juridic, datorată ruperii echilibrului contractual intervenită ca urmare a schimbării împrejurărilor avute de părţi la data încheierii contractului, motiv pentru care se impune modificarea clauzelor iniţiale ale actului juridic în scopul restabilirii echilibrului valoric al prestaţilor părţilor.

Banca nu numai că nu le-a explicat niciodată mecanismul de schimb valutar, dar nu le-a explicat nici faptul că această fluctuaţie a valorii CHF-ului poate înregistra creşteri fără o limită maximă, astfel încât contractul de credit ajunge să fie guvernat de hazard, fapt ce evident nu concordă cu voinţa juridică a părţilor de la momentul încheierii contractului (în condiţiile în care natura comutativă sau aleatorie a unui contract depinde de voinţa părţilor, iar noi ne-am angajat într-un contract comutativ). Aceste neajunsuri/lipsuri ale clauzelor contractuale reprezintă neinformare şi nenegociere, reprezintă o gravă insecuritate contractuală.

În actualele condiţii economice, evoluţia cursului valutei creditului nu poate fi nici anticipată, nici limitată, astfel că se impune atât redresarea raporturilor obligaţionale ale părţilor, cât şi redarea securităţii contractuale prin stabilirea limitelor obligaţiilor pecuniare ale părţilor.

În Cauza C-26/13 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având ca obiect o cerere de decizie preliminară cu privire la pretinsul caracter abuziv al unei clauze referitoare la cursul de schimb valutar aplicabil ratelor unui împrumut contractat în monedă străină (clauza de risc valutar), se arată faptul că instanţele maghiare de prim grad şi de apel au admis acţiunea formulată de reclamanţi, pe considerentul că banca nu poate aplica un curs de schimb diferit de cel utilizat la momentul deblocării împrumutului (data tragerii creditului/sumei împrumutate), cu titlu de contraprestaţie pentru o prestaţie de servicii virtuală, dar şi pe motiv că o clauză de risc valutar nu este nici clară, nici inteligibilă întrucât nu permite să se înţeleagă justificarea pentru diferenţa de mod de calcul al împrumutului, după cum este vorba despre deblocarea (tragerea creditului) sau despre rambursarea sa.

Dintr-o complexă analiză a speţei, C.J.U.E a evidenţiat în mod detaliat răspunsurile la întrebările preliminare (în special la punctele 39, 40, 49, 50, 53, 56, 58, 59, 60, 61, 65, 68, 70, 71-75, 77, 81-85 ale Deciziei) în sensul că art. 4 alin. 2) trebuie interpretat în sensul că: termenii „obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză de risc valutar în sarcina împrumutaţilor, decât în cazul în care se constată că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare îl caracterizează; o astfel de clauză nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie" al cărui caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de către împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin. 2) din Directivă 93/13; o clauză precum cea în discuţie trebuie înţeleasă ca fiind inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci trebuie ca şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor diferii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl priveşte; art. 6 alin. 1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că într-o situaţie în care contractul de credit nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie cu caracter supletiv.

Reiese cu evidenţă faptul că o asemenea clauză poate fi analizată şi apreciată ca fiind abuzivă, dacă împrumutătorul nu a explicat şi redat în concret căror consecinţe se poate expune împrumutatul, dacă nu a explicitat în mod transparent, clar şi inteligibil, funcţionarea mecanismului de schimb al monedei străine, dacă nu a asociat şi expus consumatorului produsului de creditare şi dezavantajele probabile.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile legii nr. 193/2000, legii nr. 296/2004, legii nr. 289/2004, legii nr. 363/2007, legii nr. 148/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 174/2008, art. 5, 966, 968, 969, 970, 977, 983 C.civ., Regulament BNR nr. 3/2007, Regulament BNR nr. 11/2008, Norma BNR nr. 17/2003, Directiva nr. 48/2008/CE, Directiva nr. 13/93/CE, Cauza C-26/13/ a  C.J.U.E.

Pentru dovedirea fiecărui capăt de cerere reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, precum şi prin orice alt mijloc de probă a cărui necesitate ar rezulta din dezbateri.

Au fost ataşate înscrisuri (filele nr. 19-30).

La data de 06.06.2016, pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Slatina şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

În fapt, în esenţă, pârâta a arătat că între ea şi reclamanţi a fost încheiat contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. .... din 05.05.2008, prin care aceaştia au contractat suma de 20.370 CHF, urmând a rambursa principalul împreună cu dobânda şi comisioanele într-o perioadă de 360 de luni.

Contractul de credit a fost aliniat la prevederile OUG nr. 50/2010 prin actul adiţional care a transformat marja băncii în marjă fixă şi a eliminat comisionul de rambursare anticipată.

Prin cererea de anulare a clauzei privind perceperea comisioanelor specifice activităţii de creditare, se tinde practic la modificarea preţului creditului a asumat, iar instanţa nu poate interveni asupra preţului contractului.

Instanţa nu poate interveni asupra clauzelor privind modificarea ratei dobânzii şi comisioanele percepute deoarece aceasta, făcând parte din costul creditului, reprezintă preţul acestuia iar instanţa nu poate interveni asupra acestora. În plus, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, comisionul perceput de către bancă nefiind altceva decât un comision unic pentru servicii prestate la cererea reclamanţilor, respectiv acordarea creditului.

Instanţa supremă s-a pronunţat în privinţa dispoziţiilor invocate prin Decizia nr. 2450/22.06.2011 astfel : "Cât priveşte dezechilibrul semnificativ instanţa de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul preţului, care în cauză este format din dobândă şi comision." Ca o consideraţie generală o hotărâre recentă a ÎCCJ (Decizia nr. 110 din 21 ianuarie 2014) a statuat asupra interpretării caracterului abuziv al clauzelor preformulate: "simpla afirmaţie că o clauza este abuziva întrucât este prevăzuta într-un contract standard preformulat nu este suficienta pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor,,.

Prin urmare, reclamanţii trebuie să dovedească faptul că pârâta a fost de rea-credinţă, dar şi faptul că prin clauzele contractuale s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor la data semnării contractului.

Reclamanţii au luat la cunoştinţa şi au agreat condiţiile contractuale prin semnarea contractului de credit. Astfel, conform contractului de credit mai sus menţionat, semnat şi agreat de către reclamanţi, comisioanele împrumutului au fost percepute în mod corect, potrivit legislaţiei in vigoare la acea data. Mai mult, prin creditul contractat reclamanţii au refinanţat un alt credit deţinut la .... în EURO. Aşadar alegerea acestora de a contracta cu P. B. s-a făcut în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la activitatea de creditare în condiţiile în care mai beneficiaseră şi anterior de astfel de produse ale instituţiilor de credit.

În ceea ce priveşte clauzele privind dobânda şi moneda creditului, acestea au fost cunoscute de reclamanţi la momentul semnării contractului, care au ales în mod expres contractul în această valută (CHF), în condiţiile în care creditele în RON sau în alte valute aveau şi o dobândă distinctă.

Clauza privind comisionul de acordare (art. 4) a creditului nu este o clauză abuzivă deoarece nu este contrară bunei-credinţe, a fost negociată cu consumatorul şi nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pârâta a contestat suma solicitată a fi restituită cu acest titlu de către reclamanţi. Astfel, pentru credit s-a perceput un comision de acordare de 970 CHF, iar nu 1018, 5 CHF aşa cum se solicită de către reclamanţi.

Modalitatea de percepere a comisionului de acordare a creditului este una de care reclamanţii au avut cunoştinţă în momentul semnării contractului, deoarece acesta a fost perceput în momentul ridicării creditului solicitat şi s-a indicat expres cuantumul acestuia. Prin urmare, obligaţia de plată a comisionului de acordare a fost pe deplin cunoscută de reclamanţi, inclusiv din punct de vedere al sumei datorate cu acest titlu, fiind acceptată ca atare. Or, nu poate exista dezechilibru semnificativ la data încheierii contractului în aceste condiţii. În plus, nicio prevedere legală nu interzicea la data semnării contractului perceperea de către bancă a unui comision de acordare. De altfel, prin OUG nr. 50/2010, respectiv art. 19, legiuitorul a prevăzut expres dreptul băncilor de a percepe un astfel de comision, aspect care întăreşte concepţia că acesta a fost permanent permis de legiuitor.

Deşi activitatea de creditare este una obişnuită pentru instituţiile bancare, banca nu este obligată să acorde credite pentru toate cererile de creditare formulate de clienţi. Astfel, pentru fiecare cerere de credit aprobată se justifică perceperea comisionului de acordare pentru operaţiunile desfăşurate de bancă în legătură cu acordarea efectivă. Astfel de operaţiuni de evaluare şi pregătire a dosarului de creditare impun costuri (cu personalul, consumabile, software specific, mentenanţă, utilităţi, etc), costuri care se reflectă în totalul comisionului de acordare plătit de client.

Mai mult, conform art. 2 pct. 24 din OG 21/1992: "costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale”. Aşadar legislaţia specifică în materia consumului recunoştea expres faptul că pentru un credit consumatorul avea obligaţia de a achita comisioane şi alte costuri în legătură cu creditul contractat, avându-se astfel în vedere inclusiv comisionului de acordare.

De reţinut şi faptul că acesta este singurul comision perceput efectiv de bancă pentru acest credit. Clauza nu este abuzivă prin raportare la Legea nr. 193/2000 pentru că nu este prevăzută în Anexa la Legea 193/2000 care prezintă clauzele considerate în mod expres ca fiind abuzive de către legiuitor. În plus, clauza nu este abuzivă prin raportare la condiţiile stabilite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece: nu este o clauză nenegociate cu consumatorul odată ce comisionul este perceput doar în cazul cererii exprese de creditare provenită de la consumator, prin urmare voinţa acestuia este cea care determină perceperea; odată ce prin perceperea comisionului de acordare clientul beneficiază de facilitate acordării creditului, conform voinţei acestuia; nu este o clauză care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; nu este o clauză contrară bunei-credinţe, fiind vorba de un comision perceput pentru servicii prestate efectiv şi care au deci o finalitate benefică pentru consumator.

Solicitarea de îngheţare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data acordării creditului ca urmare a solicitării constatării caracterului abuziv al art. 8.4 este nefondată. Nicio clauză contractuală nu prevede că perceperea ratelor se face după un curs majorat faţă de cel de la data acordării creditului, astfel că sub acest aspect cererea apare ca nefondată odată ce nu există o prevedere contractuală care să corespundă afirmaţiilor reclamantei.

Moneda creditului nu a fost astfel impusă de bancă, aceasta fiind solicitată expres de reclamanţi prin cererea de creditare, fiind atributul exclusiv al alegerii ei.

Primind rata de credit în moneda creditului banca nu obţine niciun câştig şi nici nu se protejează împotriva vreunui risc, aşa cum sugerează în mod indirect reclamanţii (pentru a putea fi întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000). Banca a acordat un împrumut în CHF şi primeşte înapoi ca şi debit principal acelaşi cuantum de CHF, astfel încât nu există un profit realizat.

Reclamanţii şi-au asumat în mod conştient şi voluntar riscul de schimb valutar aferent rambursării creditului în moneda împrumutului, ceea ce nu poate fi negat. De asemenea, nici nu există o culpă a băncii în această alegere.

Deşi se încearcă o similitudine cu speţa C-26/13 Arpad Kasler contra OTP, reclamanţii evită în mod voit să arate că circumstanţele celor două speţe sunt total diferite. În speţă nu avem de-a face cu o diferenţă între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al monedei creditului, aşa cum era cazul în cauza Kasler. Creditul soţilor Kasler, conţinea prevederi conform cărora, valoarea în franci urma să fie cea de la data eliberării împrumutului, calculată în funcţie de cursul de cumpărare a valutei. În schimb, banca urma să primească contravaloarea ratelor lunare în forinţi, la cursul de vânzare a francului din ziua de dinainte de scadenţa raţei. De asemenea, creditul acordat de OTP conţinea o clauză conform căreia : "împrumutătorul stabileşte valoarea în forinţi maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei [străine] aplicat de bancă în ziua anterioara scadenţei".

Este de subliniat faptul că, aşa cum reiese din înscrisurile depuse, creditul reclamanţillor a fost contractat direct în moneda CHF (solicitată de aceasta prin cererea de creditare), rambursarea făcându-se în aceeaşi monedă. Astfel: creditul a fost virat în contul de CHF al reclamanţilor (deschis la cererea acestora) la P.B., comisionul de acordare fiind reţinut din această sumă; reclamanţii nu au solicitat retragerea sumei în CHF; suma a fost utilizată astfel: 13.650,05 CHF au fost schimbaţi în EUR şi utilizaţi pentru refinanţarea unui credit deţinut la .... in EUR ; 4.564,13 CHF au fost schimbaţi în RON şi retraşi în lei în data de 09.05.2016 ; 970 CHF s-au perceput ca şi comision de acordare ; 1.185,83 CHF au rămas în contul curent din care s-au plătit rate; rambursarea creditului se face direct în CHF, fie prin plata direct în CHF procuraţi de împrumutat din alte surse, precum şi prin operaţiunile de schimb valutar efectuate la ghişeul băncii din RON în CHF la cererea reclamanţilor.

Sunt manifest neîntemeiate susţinerile aluzive ale reclamantului în sensul că Banca ar fi trebuit să îl informeze despre riscul hipervalorizării cursului CHF. Creditul în CHF a fost preferat de reclamant pentru varii motive economice, bine fundamentate raportat la condiţiile de creditare reglementate de BNR (fără intervenţia Băncilor comerciale) pentru creditul în CHF.

Motivele pentru care, în unele ţări, printre care şi România, creditele în CHF sau în euro au avut mai mult succes decât în altele sunt diverse. Printre acestea, cele mai importante sunt: rata de inflaţie şi deprecierea cursului de schimb ; volatilitatea acestor doi indicatori; accesul băncilor la finanţare externă ; posibilitatea obţinerii unor dobânzi mai mici. Aceşti factori determinanţi pot fi atribuiţi către 3 canale majore: cerere, ofertă şi portofoliu (credibilitate monetară). Impactul anumitor factori poate fi ambiguu, deoarece aceştia joacă roluri diferite în cadrul fiecărui canal, iar acest aspect combinat cu lipsa de date a generat o imposibilitate a determinării unor statistici privind impactul fiecăruia dintre aceşti factori asupra proporţiei creditelor în monedă străină în sectorul domestic.

Creditul în franci elveţieni avea un cost mai redus decât alte credite din motive obiective, justificate economic.

Având în vedere nivelul rezervelor obligatorii stabilite de BNR, de 40% la valută şi 20% la RON în perioada 2006-2008, costul Băncii cu menţinerea acestora de cca. 2.5% pentru valută şi 1.25% la RON. În schimb, rata de dobândă interbancară (la termen 3 luni) medie pentru perioada ianuarie 2007-septembrie 2008 era aproximativ 4.5% pentru EUR, 2.65% pentru CHF, 4.30% pentru USD şi 9.3% pentru RON. În acest context, este important de menţionat că volatilitatea ratei de dobândă la CHF în această perioadă era cea mai redusă (minim 2.11% şi maxim 2.955%), comparativ cu EUR (minim3.725% şi maxim 5.277%), USD (minim 2.54% ţi maxim 5.725%) şi RON (minim 7.05% şi maxim 13.71%).

Regulamentul BNR nr. 3/2007 menţiona gradul maxim de îndatorare (40% până în august 2008 şi 35% după modificările din august 2008), iar acordarea creditului în valuta CHF la momentul respectiv permitea încadrarea clienţilor în obţinerea unei sume a creditului mai mare ca urmare a dobânzii mai mici a acestui produs de creditare.

Astfel, Banca nu a promovat preţuri mai competitive pentru creditele în CHF, ci pur şi simplu acestea au fost preferate de clienţi deoarece suma pe care o obţineau era mai mare, aspect ce avea justificare economică, şi rata agregată era mai mică datorită diferenţei între EURIBOR şi LIBOR.

Prin urmare, în considerarea celor expuse supra, sunt manifest neîntemeiate şi chiar de rea credinţă susţinerile reclamantului potrivit cărora Banca ar fi recurs la practici comerciale incorecte şi la o publicitate neconformă cu realitatea şi i-ar fi indus în eroare pentru a contracta un credit de la aceasta în condiţii care ar fi foarte păgubitoare pentru împrumutaţi şi foarte avantajoase pentru bancă.

Normele interne prevedeau, de asemenea, obligaţii privind analiza riguroasă a cererilor de creditare. De altfel, scopul reglementării clare a veniturilor eligibile şi a gradului de îndatorare era tocmai acela de a permite analiza acestor cereri din perspectiva riscului de nerambursare datorat unei multitudini de factori, aceste norme interne de creditare, avizate de BNR, fiind respectate cu stricteţe în analizarea fiecărei cereri de creditare. O astfel de activitate era de asemenea necesară pentru a permite o analiză şi raportare corectă a tuturor riscurilor către BNR, conform Regulamentului BNR nr. 22/2006.

După analizarea cererii de credit şi a veniturilor justificate de solicitant din perspectiva eligibilităţii acestuia şi a garanţiilor propuse în cazul în care acordarea creditului presupunea astfel de garanţii, Banca îi comunica solicitantului suma aprobată spre creditare, în moneda solicitată de acesta.

Pentru tragerea creditului, împrumutatul deschidea un cont la Bancă, în moneda în care urma să se acorde creditul; dacă acesta era acordat în CHF, contul era deschis în CHF.

Desigur, dacă împrumutatul folosea creditul pentru achiziţia unui imobil sau la refinanţarea altui credit, iar contul vânzătorului/contul creditului de refinanţat era deschis în altă monedă, Banca putea efectua, exclusiv la cererea împrumutatului, o operaţiune de schimb valutar pentru a vira banii vânzătorului/în contul creditului de refinanţare în moneda în care era deschis contul său. Această operaţiune era însă distinctă de contractul de credit şi avea loc numai la cererea împrumutatului, fiind independentă de acesta.

De asemenea, în cazul în care clientul dorea să folosească o parte din credit în numerar, acesta putea solicita retragerea de la casierie a unei sume din credit (sau în integralitate) în moneda în care fusese acordat creditul. Dacă totuşi clientul voia să obţină bani în numerar, dar în altă monedă decât cea a creditului, acesta completa un ordin de schimb valutar prin care instructa banca să facă operaţiuni de schimb valutar din contul de credit pentru a-i pune la dispoziţie suma solicitată în moneda solicitată (care putea să fie monedă naţională sau altă monedă străină).

Aşadar, creditul a fost acordat de Bancă în CHF, pus la dispoziţie în CHF, astfel că, în mod firesc s-a stipulat restituirea acestuia tot în CHF, în conformitate cu art. 1578, art. 1584 şi art. 1585 C.civ 1864 (dreptul comun în materia contractelor de împrumut, aplicabil în lipsa unei dispoziţii contrare convenţionale sau din legea specială).

Clauzele contractuale privind rambrusarea creditului reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C.civ 1864 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială).

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 C.civ. 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut, este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de Credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Riscul bancar este o noţiune inerentă activităţii de creditare, care are la rândul său sorginte economică şi se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanţie autonomă, cauţiune. Astfel, noţiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificaţii, în funcţie de diferite criterii de clasificare şi pornind de la noţiunea de risc, care, în contextul comercial, îmbracă forma unui pericol potenţial asupra unei operaţii comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligaţii comerciale.

Prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Norma BNR nr. 17/18.12.2003, riscul de credit, ca principal risc bancar, este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia; de asemenea, există şi alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul, astfel cum acestea sunt definite în Norma BNR nr. 17/2003.

Unul dintre aceste riscuri este riscul valutar, definit în art. 3 alin. (1) lit. I) din Norma BNR nr. 17/18.12.2003 ca fiind acea component a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant. Riscul de piaţă este definit în art. 3 alin. (1) lit. j) din Norma BNR nr. 17/18.12.2003 ca riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizârii profiturilor estimate, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor, ratei dobânzii şi cursului valutar", factorii care influenţează acest risc fiind în afara controlului Băncii, care poate doar să se asigure că acest este gestionat prin intermediul contractelor semnate şi că acesta nu este suportat în integralitate de Bancă.

Dat fiind principiul nominalismului monetar aplicabil potrivit art. 1578 C.civ 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia; desigur, la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobândă şi comisioane prevăzute în contract, acelaşi principiu aplicându-se în cazul concret al Contractului de Credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate.

Într-o atare situaţie, este firesc ca împrumutatul să îşi asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Experienţa oricărui consumator care a mai luat măcar un credit de la o bancă sau un împrumut, dictează că acel împrumut trebuie restituit întocmai cum a fost obţinut, plus dobânda, dacă este un împrumut cu dobândă, niciun consumator nepunându-şi problema tehnică a suportării riscului valutar până la momentul creşterii valorii CHF la un prag suficient de mare pentru a mări contravaloare în lei a sumei necesare pentru a cumpăra valuta necesară acoperirii creditului în CHF.

Or, modificarea ulterioară a condiţiilor pieţei în sensul unei evoluţii ascendente a cursului de schimb valutar pentru CHF nu poate transforma nişte obligaţii înţelese ca fireşti la semnarea contractului în obligaţii dezechilibrate.

Contractul şi graficul de rambursare indicau expres că ratele urmau a fi restituite în CHF. În plus, într-un contract de credit în monedă străină ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

Această regulă este o aplicaţie a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate, potrivit căreia debitorul obligaţiei imposibil de executat - aceea de a restitui împrumutul la scadenţă, potrivit graficului de rambursare - este cel care trebuie să suporte riscul contractului şi consecinţele agreate de părţi în contract în cazul neîndeplinirii obligaţiilor esenţiale.

În ceea ce priveşte suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis următoarele : De altfel, riscul contractual, privind diferenţa de curs valutar, nu putea aparţine băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. Variaţia circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care îl suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii contrare. Chiar dacă relaţia între risc şi impreviziune este imprecisă, considerându-se  modificarea  circumstanţelor ca  exclusă  din  sfera  riscului,  reparaţia  este determinată, prin interpretarea convenţiei, în funcţie de natura contractului".

Banca nu putea cunoaşte evoluţia ulterioară a situaţiei economice şi politice a României şi a Europei şi impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existenţa unor fluctuaţii ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaţilor săi, astfel că nu avea cum şi nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumut în parte.

Banca nu putea prevedea modificările cursului de schimb ce au făcut plata ratelor mai oneroasă pentru împrumutat. Contrar susţinerilor reclamantului, chiar în calitatea sa de expert în domeniul bancar, Banca nu putea prevedea schimbările de curs valutar care afectează executarea contractului de către reclamant, căci nu are niciun control asupra cursului de schimb şi îl suportă şi ea ca orice alt agent economic de piaţă. Spre deosebire de cursul EUR/Ron, care se formează pe baza cererii şi ofertei din piaţă şi este direct tranzacţionabil între bănci, cursul CHF/RON este format printr-o cotaţie încrucişată, ţinând cont atât de cotaţia EUR/RON, cât şi de cea EUR/CHF. CHF/RON nu este o expresie a cererii şi ofertei de CHF în funcţie de RON din piaţă, ci este strict un calcul matematic ce are la bază cotaţiile la un moment dat ale cursurilor EUR/RON şi EUR/CHF. BNR oferă pe pagina sa cotaţii oficiale pentru principalele valute contra RON, însă singura valută direct tranzacţionabilă în piaţă este EUR, restul fiind formate pe baza altor perechi faţă de EUR.

Cursul CHF/RON este calculat ca EUR/RON împărţit la EUR/CHF, USD/RON este calculat ca EUR/RON împărţit la EUR/USD. De exemplu, la un curs EUR/RON de 3.2000 (curs întâlnit în anul 2007) şi un curs EUR/CHF 1.6000 (anul 2007), cursul rezultant CHF/RON este 3.2000/1.6000=2.0000. Spre comparaţie, cursul de piaţă curent la 12.05.2014 este de 4.4300 (EUR/RON) / 1.2200 (EUR/CHF)= 3.6311 (CHF/RON). Cursul BNR pentru CHF/RON valabil pentru data de 12.05.2014 este 3.6342, deci cotaţiile interbancare reflectă corect evoluţia cursului de schimb CHF/RON.

În perioada 2007-2012, cursul EUR/RON a oscilat între un minim de 3,0870 (2007) şi un maxim de 4,6505 (2012), astfel că leul s-a depreciat pe parcursul perioadei în faţa monedei unice europene. Faţă de minim, amplitudinea mişcării a fost de 50,65%. În aceeaşi perioadă EUR/CHF a oscilat între un maxim de 1,6828 (2007) şi un minim de 1,0094 (2011), cu o tendinţă clară, francul elveţian apreciindu-se în faţa EUR. Faţă de minim, amplitudinea mişcării a fost de 66,7%. Ataşăm un grafic care reflectă această evoluţie. În acelaşi timp, EUR/USD a avut o evoluţie relative static faţă de celelalte două perechi, cu maxim de 1,6038 (2008) şi un minim de 1,1875 (2010). în perioada analizată, mişcările cursului EUR/USD nu au avut o direcţie clară, evoluţia fiind laterală. Faţă de minim, amplitudinea mişcării a fost de 35%. Ataşăm un grafic care reflectă această evoluţie. Se poate observa astfel că leul românesc s-a depreciate în faţa monedei unice europene în acelaşi timp cu deprecierea euro în faţa francului elveţian. Cum rezultanta cursurilor EUR/RON şi EUR/CHF este cursul CHF/RON, cele două mişcări ale monedelor în faţa EUR au dus la dubla mişcare a leului românesc în faţa francului elveţian. Deprecierea cu peste 50% a RON şi aprecierea cu peste 65% aCHF în faţa EUR a dus la o amplitudine a evoluţiei cursului CHF/RON de 125,91%, între minimul de 1,8738 (2007) şi maximul de 4,2331 (2011). în schimb, leul a pierdut doar 71,02 între minimul de 2,2480 din 2007 atins pe USD.RON şi maximul de 3,8445 atins în 2012, deoarece evoluţia cotaţiei EUR/USD nu a avut o amplitudine la fel de mare ca şi cea a EUR/CHF.

Este esenţial a se reţine următoarele : cotaţia CHF/RON este o proporţie matematică între cotaţia EUR/RON şi cotaţia internaţională EUR/CHF; astfel, influenţa asupra cursului CHF/RON vine din două direcţii distincte, una internă şi una internaţională; odată cu izbucnirea crizei financiare la nivel internaţional, ambii factori ai proporţiei au evoluat, în sensul deprecierii RQN faţă de CHF : EUR/RON (deîmpărţitul) a crescut, iar EUR/CHF (împărţitorul) a scăzut.

Evoluţia cursului de schimb CHF/RON şi CHF/EUR anterior acordării creditelor demonstrează că francul elveţian era o monedă stabilă: conform datelor Reuters, cursul CHF/RON a evoluat între 2003 şi 2006 în intervalul aproximativ 2.2000 şi 2.7000 (o variaţie de aproximativ 20%). Mai departe, în anii 2007-2008 evoluţia s-a desfăşurat în intervalul 1.8800 - 2.3500, din nou, cu aproximativ 20% între minim şi maxim; conform aceleiaşi surse, cursul EUR/CHF a evoluat între 1994 şi 2008 în intervalul 1.4400 - 1.4700, din nou, un interval de variaţie de aproximativ 20%, ceea ce pentru o perioadă de observaţie de 15 ani, sugerează o stabilitate ridicată a francului elveţian; în contrast, perioada 2009 - 2011 aduce o volatilitate extremă, fără precedent, a celor două cursuri de schimb, atât EUR cât şi RON, depreciindu-se semnificativ în faţa CHF. Astfel, EUR pierde aproximativ 40% (scădere de la 1.7000 la 1.1000) în faţa CHF într-un interval de numai doi ani, dublul volatilităţii observate în perioada anterioară de 15 ani. în acelaşi interval de timp, RON se depreciază în faţa CHF de la 2.35 la 3.87, aproximativ 65%, o volatilitate de trei ori mai mare decât în intervalele anterioare de observaţie.

Banca nu putea prevedea variaţiile de curs de schimb CHF/RON pe baza datelor din trecut. Acestea, în fapt, sugerau că CHF este o monedă foarte stabilă, aspect pe care şi Banca însăşi l-a avut în vedere când a contractat împrumuturi în această monedă.

P.B. este totodată un simplu participant la o piaţă interbancară locală, nu internaţională, iar în condiţiile crizei financiare, chiar şi o Bancă centrală, cum este Banca Centrală a Elveţiei nu a prevăzut aceste mişcări şi nici nu a reuşit prin mijloace specifice şi măsuri de politică monetară să le împiedice sau să le micşoreze amplitudinea.

În drept, pârâta a invocat prevederile art. 4 din Legea 193/2000, art. 969 C.civ., art. 970 C.civ 1864, precum şi toate celelalte prevederi la care a făcut referire în întâmpinare.

În dovedire a solicitat să se folosească de următoarele probe: înscrisuri, interogatoriul reclamanţilor pentru a dovedi fapte personale şi caracterul negociat al contractului.

Au fost ataşate înscrisuri (filele nr. 48-66).

În cursul cercetării judecătoreşti a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri şi interogatoriul reclamanţilor.

Prin încheierea din data de 21.10.2016 instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Slatina.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 05.05.2008, reclamanţii P.V. şi P.G. au încheiat cu pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A. contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. .... pentru suma de 20.370 CHF pe o perioadă de 120 de luni (filele nr. 19-26).

Conform prevederilor art. 4 din acest contract ,,împrumutatul este de acord să plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului (denumit comision de acordare); comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată (min. 60 de euro sau echivalentul în RON/CHF), şi va fi reţinut din împrumut la data acordării împrumutului”. Conform punctului III din contract - Termenii Împrumutului acest comision a fost de 5%.

Pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A. a comunicat la data de 21.10.2016 că a perceput pentru acest contract un comision de acordare în cuantum de 970 CHF la data de 05.05.2008 (fila nr. 86).

Art. 8.4 din acelaşi contract prevede că ,,împrumutatul şi împrumutatul solidar mandatează prin prezenta banca în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menţionat în Cap. III Termenii Împrumutului şi orice cont al împrumutatului şi al împrumutatului solidar deschis la bancă, în vederea recuperării oricărei sume datorate de împrumutat şi împrumutatul solidar, la datele de scadenţă ale acestora. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sin sau în legătură cu prezentul contract, banca este autorizată expres prin prezentul contract să utilizeze disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz”.

În drept, din punct de vedere al legii civile aplicabile în cauză instanţa reţine că legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi, pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic. Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 3 din codul civil (actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor; actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi), reluate în art. 3 (actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor) şi art. 4 (la data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum şi de alte acte normative, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispoziţiilor prezentei legi) din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului cod civil, cât şi din art. 102 alin. 1 din legea nr. 71/2011 potrivit căruia contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

În raport de aceste aspecte în cauza pendinte contractului de credit îi sunt aplicabile dispoziţiile codului civil din 1864, contractul fiind încheiat la 05.05.2008.

Actele normative care reglementează materia clauzelor abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (art. 1 alin. 1 şi 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 4 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).  O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv (art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii nr. 193/2000 pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist (art. 4 alin. 3 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

Pentru a stabili dacă o clauză contractuală este abuzivă sau nu instanţa trebuie să analizeze dacă : 1. reclamantul are calitatea de consumator (art. 2 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi art. 2 lit. b din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii); 2. pârâta are calitatea de profesionist (art. 2 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi art. 2 lit. c din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii); 3. clauza reflectă în ea o dispoziţie dintr-un act normativ (art. 3 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii); 4. clauza a fost negociată de părţi (art. 4 alin. 1-3 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori); 5. clauza priveşte definirea obiectului contractului (art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori); 6. se invocă caracterul inadecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimb pe de altă parte (art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori); 7. clauza să creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 4 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

În ceea ce priveşte tipul de contract căruia li se aplică dispoziţiile privind protecţia consumatorilor Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) a arătat că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a limita domeniul de aplicare al directivei numai la contractele încheiate între un vânzător şi un consumator. În plus, nicio dispoziţie din cuprinsul directivei nu precizează căror tipuri de contracte li se aplică aceasta. Deşi mai multe considerente ale directivei, cum ar fi al nouălea considerent, subliniază necesitatea de a proteja persoanele care achiziţionează bunuri şi servicii împotriva abuzului de putere din partea vânzătorului sau a furnizorului, al zecelea considerent al directivei are un conţinut mai amplu, prevăzând că normele de drept uniforme în ceea ce priveşte clauzele abuzive trebuie să se aplice „tuturor contractelor” încheiate între vânzători sau furnizori şi consumatori, astfel cum sunt definite la articolul 2 literele (b) şi (c) din directivă. Prin urmare, directiva defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă, şi anume aceea că un consumator se găseşte într o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea C.J.U.E. din 30.05.2013 din cauza C-488/11 - Dirk Frederik Asbeek Brusse, Katarina de Man Garabito împotriva Jahani BV).

Aşadar, dispoziţiile legii nr. 193/2000 şi Directivei 93/13/CEE se aplică tuturor contractelor în care părţile se pot încadra în noţiunile de consumator şi profesionist (vânzător sau furnizor) aşa cum sunt ele reglementate de aceste dispoziţii.

Prin consumator, în accepţiunea legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (art. 2 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).  Se constată astfel că opţiunea legiuitorului în acord cu cea a Directivei 93/13/CEE (art. 2 lit. b din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consmuatorii) nu acordă protecţie persoanelor juridice, ci doar persoanelor fizice.

În acest sens instanţa reţine că reclamanţii P.V. şi P.G. au calitatea de consumatori – persoane fizice, fiind parte (împrumutat şi împrumutat solodar) în contractul de credit nr. ...... încheiat cu pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A.

Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia (art. 2 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). În acelaşi sens Directiva 93/13/CEE prevede că vânzător sau furnizor înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată (art. 2 lit. c din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consmuatorii).

Sub acest aspect se reţine că pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A., parte în contractul de credit bancar nr. ...... a acţionat în scopuri legate de activitatea sa profesională (activitatea bancară - acordarea de credite în cont propriu) şi are calitatea de profesionist.

Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor legii nr. 193/2000 (art. 3 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

De asemenea, aceleaşi aspecte sunt prevăzute şi de Directiva 93/13/CEE conform cărei dispoziţiile acesteia nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului (art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii), reflectându-se şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-280/13 - Barclays SA împotriva Sara Sanchez Garcia şi Alejandro Chacon Barrera, Hotărârea C.J.U.E. din 10.09.2014 din cauza C-34/13 – Monika Kusionova împotriva Smart Capital, Hotărârea C.J.U.E. din 21.03.2013 din cauza C-92/11 – RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen, Hotărârea C.J.U.E. din 30.05.2013 din cauza C-488/11 - Dirk Frederik Asbeek Brusse, Katarina de Man GarabitoîmpotrivaJahani BV). În considerentul nr. 13 al directivei căruia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită întrucât el reflectă voinţa şi motivele legiuitorului, constituind în acelaşi timp o parte integrantă a documentului legislativ, o interpretare conformă a textului directivei pe baza considerentelor fiind indispensabilă, se arată că ,,se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” din articolul 1 alineatul (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri”.

În cauza pendinte clauza referitoare la comisionul de acordare nu este reflectarea unor dispoziţii cu putere de lege sau administrative, situaţie în care s-ar putea prezuma, în mod legitim, că echilibrul contractual dintre ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stabilit de legiuitor este respectat, ci reflectă voinţa părţilor, astfel că poate face obiectul analizei pe planul protecţiei consumatorului şi a echilibrului contractual, Directiva 93/13/CEE urmărind să asigure respectarea principiilor specifice prin eliminarea din contractele încheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive ca manifestare a unui dezechilibru între părţile contractante.

Aşa cum s-a arătat o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor direct cu consumatorul legea instituie o prezumţie relativă de lipsă a negocierii în cazul contractelor standard preformulate, fiind în sarcina pârâtului-profesionist să tindă să răstoarne această prezumţie, legea prevăzând că dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (art. 4 alin. 3 teza finală din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). Aşa cum a arătat şi C.J.U.E. în jurisprudenţa sa sistemul de protecţie instituit de Directiva 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 27.06.2000 din cauzele C-240/98 - Océano Grupo Editorial SA şi Rocío Murciano Quintero, Hotărârea C.J.U.E. din 30.05.2013 din cauza C-488/11 - Dirk Frederik Asbeek Brusse, Katarina de Man Garabito împotriva Jahani BV, Hotărârea C.J.U.E. din 14.06.2012 din cauza C-618/10 – Banco Espaniol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, Hotărârea C.J.U.E. din 26.02.2015 din cauza C-143/13 - Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt).

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). În acelaşi sens în art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE se arată că ,,aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Această dispoziţie constituie fără îndoială o expresie a posibilităţii de a ţine cont de autonomia de voinţă şi de libertatea contractuală a părţilor, care reprezintă corolarul economiei de piaţă. Ea leagă aplicarea normei de excepţie, care exclude anumite clauze contractuale de la examinarea caracterului lor abuziv, de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: în primul rând, clauzele respective trebuie să privească „obiectul principal al contractului” sau „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, în al doilea rând, clauzele trebuie să fie „exprimate în mod clar şi inteligibil”. Cu alte cuvinte, a fost exprimată dorinţa ca nucleul raportului contractual (essentialia negotii), începând din momentul în care a fost definit în termeni clari şi inteligibili, să nu fie afectat. Noţiunea de clauză care defineşte „obiectul principal al contractului” trebuie concepută în mod foarte restrâns şi, prin urmare, în ceea ce priveşte un contract de credit, nu se poate considera că fiecare element al contraprestaţiei care trebuie plătită în numerar de debitor în aranjamentul în cauză este inclus în obiectul principal al contractului. Abordarea care trebuie reţinută în definirea noţiunii de obiect principal al contractului, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie să conducă la excluderea dispoziţiilor care au caracter secundar sau rezidual în economia contractului, iar nu a celor care privesc o prestaţie sau prestaţii esenţiale care îl caracterizează (concluziile avocatului general NILS WAHL din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt).

Cu privire la aceste aspecte pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A. a arătat că acel comision de administrare perceput reclamanţilor face parte din costul total al creditului conform prevederilor art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE şi art. 3 lit. g din Directiva 2008/48/CE.

Rolul instanţei nu este acela de a verifica dacă un preţ stabilit în cuprinsul unei convenţii este corect, justificat sau echitabil în funcţie de natura şi întinderea prestaţiei pe care preţul are menirea să o recompenseze. Preţul este stabilit prin corecta funcţionare a legilor pieţei şi de către părţile din contract, prin negociere.

C.J.U.E., cu privire la sensul (ratio legis) şi domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13, a arătat că din cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum şi din principiul egalităţii rezultă că termenii unei dispoziţii de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză. Întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziţiei respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Ținând seama şi de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 şi de cerinţa unei interpretări stricte a dispoziţiei respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 26.02.2015 din cauza C-143/13 - Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt).

Operaţiunea de creditare a băncii reprezintă actul prin care aceasta pune la dispoziţia consumatorilor fondurile solicitate de aceştia, iar contractul de credit este contractul prin care banca, în calitate de creditor, pune la dispoziţia consumatorului, în calitate de debitor, o sumă de bani, în schimbul unei dobânzi percepută debitorului şi care se adaugă la suma ce urmează a fi restituită. Aşadar, dobânda reprezintă rata profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului de care dispune banca sau preţul care trebuie plătit de consumator pentru folosirea capitalului o anumită perioadă de timp.

Pentru a determina ceea ce constituie obiectul principal al unui contract de credit, trebuie analizate, în fiecare caz, prestaţia sau prestaţiile esenţiale care trebuie considerate în mod obiectiv esenţiale în economia generală a contractului. Această analiză, care nu poate fi concepută în mod abstract, nu se poate limita la o examinare a parametrilor care definesc un anumit contract, ci trebuie să ţină cont de specificităţile care rezultă chiar din conţinutul contractului. Obiectul principal al unui contract presupune în general mai multe aspecte indisociabile şi că un astfel de contract nu poate fi definit suficient prin referire la o parte din serviciul sau din bunul vizat. Astfel pentru ca o clauză a contractului să fie inclusă în obiectul principal al acestuia ea trebuie să participe în mod obiectiv, într un fel sau altul, la definirea pe plan juridic sau comercial a caracteristicilor esenţiale ale contractului, ea trebuie să facă parte în mod intrinsec dintre prestaţiile care definesc contractul, întrucât în lipsa unei astfel de clauze, contractul şi-ar pierde una dintre caracteristicile sale fundamentale sau chiar nu ar mai putea continua să existe pe baza celorlalte prevederi contractuale.

Elementele fundamentale care determină obiectul principal al unui contract de credit sunt capitalul împrumutat, cuantumul lichidităţilor pe care banca le pune la dispoziţia clientului şi pe care acesta în calitate de consumator trebuie să le restituie şi dobânda solicitată de bancă în schimbul renunţării la lichidităţi o anumită perioadă de timp, a cărei obligaţie de plată îi incumbă, de asemenea, consumatorului. Dobânda are menirea de a recompensa împrumutătorul, fiind câştigul care îi revine acestuia pentru perioada în care a fost lipsit de suma de bani acordată. Dobânda, ca preţ al folosinţei banilor, este evaluată de părţile contractului care negociază rata dobânzii aplicabile în convenţia de creditare cu luarea în considerare a condiţiilor de piaţă de la momentul încheierii contractului. Această evaluare a părţilor are în mod inevitabil un caracter subiectiv, instanţa nefiind abilitată să spună dacă rata dobânzii a fost stabilită în mod corect sau incorect prin convenţie.

Acestea sunt prestaţiile esenţiale ale împrumutatului într-un contract de credit şi ele îl caracterizează. Nu poate fi conceput un contract de credit fără obligaţia împrumutatului de restituire a sumei împrumutate, pentru că nu am mai vorbi despre un împrumut ci despre o donaţie, dar nici fără obligaţia de plată a dobânzii, pentru că instituţiile de credit sunt create pentru a realiza profit şi nu pentru a face acte juridice cu titlu gratuit sub forma actelor dezinteresate. 

Un contract de credit în care să nu existe niciun comision, iar toate costurile băncii plus profitul să fie reflectate în dobândă, deşi reprezintă un model ideal de contract, este perfect posibil din punct de vedere juridic, comisionul de administrare neţinând nici de esenţa şi nici de natura contractului de credit bancar, existând contracte care nu conţin acest comision.

Instanţa reţine că în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract, nu se pune problema incidenţei tezei a doua a art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 referitoare la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, în raport cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte (a se vedea în acelaşi sens şi decizia I.C.C.J nr. 4343/2013), astfel că această clauză referitoare la comisionul de acordare din cauza pendinte perceput reclamanţilor P.V. şi P.G. nu este inclusă în obiectul principal al contractului de credit, ea nu face parte din preţul contractului de credit ca element esenţial al acestuia.

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor contractuale se consideră că acestea nu au fost negociate direct cu consumatorul dacă au fost stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura lor, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv, iar faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist.

Contractul preformulat este definit ca fiind contractul redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu (art. 3 din Norma privind unele măsuri de informarea consumatorilor persoane fizice de către operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor preformulate folosite de aceştia aprobată prin Ordinul ANPC nr. 92/2007).

Clauzele standard sunt stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

În cauza pendinte reclamanţii P.V. şi P.G. au arătat că înainte de semnarea contractului nu au solicitat modificarea clauzelor sau lămuriri suplimentare pentru că nu au ştiut de existenţa comisionului (conform interogatoriilor reclamanţilor – filele nr. 93-96).

Contractul de credit din cauza pendinte este un contract preformulat a cărui clauză referitoare la comisionul de acordare este o clauză standard, preformulată, cuantumul comisionului fiind expresia voinţei unilaterale a băncii pârâte, reclamanţii neavând posibilitatea de a influenţa în vreun fel acest comision. Pârâta, deşi îi revenea sarcina probării negocierii directe cu reclamanţii conform tezei finale a alineatului 3 al art. 4 din legea nr. 193/2000, nu a făcut dovada negocierii acestor clauze din interogatoriul reclamanţilor rezultând tocmai contrariul, respectiv lipsa negocierii.

Pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A. a invocat în susţinerea caracterului negociat al clauzei faptul că a fost perceput doar în cazul cererii exprese de creditare din partea consumatorului, prin urmare voinţa acestuia a fost cea care a determinat perceperea.

Instanţa reţine că lipsa negocierii este inerentă conceptului juridic de consumator de servicii financiare, construit pe realitatea disproporţiei de putere economică dintre acesta şi finanţatorul bancă, respectiv conceptul juridic de contract de adeziune, bazat pe un ansamblu de clauze preformulate de bancă, în redactarea cărora intervenţia consumatorului nu poate fi decât minimală sau inexistentă. Existenţa puterii de a negocia între doi parteneri precontractuali este imanentă ideii de proporţionalitate a puterii economice de care trebuie să se bucure ambii parteneri precontractuali, negocierea fiind imposibilă acolo unde unul dintre parteneri se află într-o poziţie, prin excelenţă, dominantă, iar celălalt într-o poziţie, prin excelenţă, dominată. Astfel, nu reprezintă negociere faptul că reclamanţii au formulat o cerere de creditare.

Prin negociere, în sensul normelor de protecţie a consumatorului, se înţelege ocazia oferită destinatarului ofertei de a influenţa efectiv natura şi/sau conţinutul clauzelor. Dacă se invocă negocierea, trebuie făcută dovada faptului că împrumutatul a avut şi alte opţiuni decât acelea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, dovadă care în cauză nu a fost făcută.

Nu reprezintă o dovadă a negocierii faptul că reclamanţii au considerat la momentul semnării contractului că oferta băncii pârâte era singura care le permitea obţinerea creditului solicitat (conform răspunsurilor de la interogatoriu - filele nr. 93-96), ei exprimându-şi acordul cu privire la condiţiile indicate de bancă atunci când au formulat cererea de creditare aşa cum susţine pârâta, întrucât acest lucru nu este altceva decât o dovadă a faptului că părţile au încheiat un contract, iar nu şi negocierea clauzei referitoare la comisionul de acordare din acel contract.

Art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000 a instituit o prezumţie a lipsei negocierii în cazul clauzelor preformulate şi cum clauza referitoare la comisionul de acordare are un caracter preformulat, lipsa negocierii este prezumată. De asemenea, cunoaşterea de către împrumutat a clauzelor contestate la momentul încheierii convenţiei, aşa cum susţine pârâta, nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care acesta, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivelor clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor (a se vedea în acelaşi sens şi decizia I.C.C.J. nr. 2896/2015).

Legea prevede că o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Este reglementată astfel o condiţie complexă de fond pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, aceea ca respectiva clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care este, în general, şi contrar bunei credinţe.

Stipularea unei clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este considerată, prin ea însăşi, contrară cerinţei de bună-credinţă (în acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. – decizia nr. 760/2014, decizia nr. 4093/2013).

Cu privire la noţiunea de dezechilibru semnificativ C.J.U.E. a arătat că referindu-se la noţiunile de bună credinţă şi de dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu defineşte decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale. Pentru a şti dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens. Instanţa naţională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. În ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se constate că, având în vedere al şaisprezecelea considerent al directivei, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 14.03.2013 din cauza C-415/11 - Mohamed Aziz

împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa).

Într-o altă cauză Curtea a stabilit că problema dacă un astfel de dezechilibru semnificativ există nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului printr-o anumită clauză, pe de altă parte. Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 16.01.2014 din cauza C-226/12 – Constructora Principado SA împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez).

Instanţa reţine că aspectul economic reprezintă un criteriu ce trebuie luat în seamă, dar alături de acesta trebuie analizat şi echilibrul juridic care se manifestă, în special, prin existenţa unei contraprestaţii specifice.

În ceea ce privesc comisioanele în contractele de credit acestora trebuie să le corespundă o contraprestaţie specifică, în plus faţă de cea a acordării împrumutului, întrucât doar în această situaţie se poate ajunge la concluzia păstrării echilibrului contractual.

C.J.U.E. a relevat în jurisprudenţa sa şi un alt element care poate conduce la concluzia că o clauză este abuzivă şi anume lipsa transparenţei. S-a arătat astfel că instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 23.04.2015 din cauza C-96/14 – Jean Claude Van Hove împotriva CNP Assurances SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt ). Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale, consacrată de Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical. Dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, această cerinţă privind transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 23.04.2015 din cauza C-96/14 – Jean Claude Van Hove împotriva CNP Assurances SA, Hotărârea C.J.U.E. din 26.02.2015 din cauza C-143/13 - Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt ).

În privinţa comisionului de acordare pârâta a arătat că acesta nu este abuziv deoarece nu este contrar bunei-credinţe, a fost negociat cu consumatorul şi nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi pentru că nu este prevăzută în Anexa la legea nr. 193/2000 care prezintă clauzele considerate în mod expres ca fiind abuzive de către legiuitor. De asemenea, banca a susţinut că este vorba despre un comision perceput pentru servicii prestate efectiv şi care deci au o finalitate benefică pentru consumator care beneficiază de facilitatea acordării creditului.

Banca pârâtă a încercat să justifice în ce ar consta contraprestaţia sa legată de perceperea acestui comision, însă nu a reuşit să clarifice de ce costurile legate de acordarea creditului (în cazul comisionului de acordare se prevede că acesta este plătit pentru creditul acordat - art. 4 din contractul de credit nr. ......), precum şi beneficiul pe care şi l-a propus nu pot fi acoperite doar prin perceperea dobânzii. Mai mult decât atât aceste încercări ale băncii sunt nefundamentate juridic atâta timp cât aceste justificări nu se regăsesc în contract.

În conţinutul contractului de credit nr. ...... nu se defineşte comisionul de acordare şi nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate şi cum se calculează valoarea acestora. Comisionul este nejustificat întrucât banca nu efectuează niciun serviciu în schimbul lui, pentru acordarea împrumutului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale ea încasând dobândă. Reclamantul şi-a însuşit contractul de credit, cunoscând obligaţia că datorează un comision de acordare, fără a cunoaşte însă care sunt serviciile pe care le primeşte în schimb şi fără a avea posibilitatea efectuării unui minim control asupra obligaţiilor asumate de pârâtă. În aceste condiţii, clauza în discuţie nu se bucură de claritate deoarece, prin raportare la conţinutul convenţiilor de creditare, consumatorul nu a fost înştiinţat cu privire la prestaţiile asumate de bancă. Reclamanţii, în calitate de consumatori persoane fizice, neprofesioniste, aveau dreptul de a cunoaşte toate serviciile şi activităţile pe care banca pârâtă avea obligaţia să le presteze în schimbul comisionului de acordare perceput. În lipsa unei astfel de precizări, banca se găseşte în situaţia de a nu desfăşura niciun fel de prestaţie, dar de a încasa comisionul aferent, fără a fi expusă vreunui risc şi fără a fi posibil controlul judiciar pentru verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii îndatoririlor sale, taxate cu acest comision.

Faptul că orice bancă desfăşoară operaţiuni de creditare face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii.

Clauza referitoare la comisionul de acordare nu defineşte în niciun fel contraprestaţia oferită de bancă, serviciile prestate efectiv aşa cum se arată în întâmpinare, iar în contract se prevede doar că acest comision este datorat pentru creditul acordat (art. 4 din contractul de credit nr. ......). Practic potrivit acestei clauze se lasă de înţeles că, de fapt, comisionul de acordare este legat exclusiv de acordul pârâtei de a acorda creditul.

Prin instituirea acestui comision s-a produs atât un dezechilibru economic semnificativ, acesta rezultând din valoarea totală a sumei plătite cu acest titlu, cât şi un dezechilibru juridic, nereieşind din contract, aşa cum s-a arătat, contraprestaţia specifică acestui comision. Pentru punerea la dispoziţie a creditului banca încasează oricum dobânda, ceea ce conduce la concluzia că, pentru a crea aparenţa că pentru creditul acordat costul perceput este mai mic, încasând, totuşi un preţ mai ridicat al contractului, pârâta a preferat să camufleze o parte a acestui cost în comisionul de acordare, comision care, contrar celor susţinute de bancă prin întâmpinare, s-a reflectat direct în patrimoniul reclamantului chiar dacă a fost perceput prin reţinere din suma împrumutată întrucât consumatorul a fost lipsit de cuantumul sumei reţinute cu acest titlu.

Că un asemenea dezechilibru este creat în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă, având în vedere al şaisprezecelea considerent al Directivei 93/13 (la aprecierea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinita de vânzator sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama) şi practica C.J.U.E. (Ordonanţa C.J.U.E. din 03.04.2014 din cauza C-342/13 - Katalin Sebestyén împotriva Zsolt Csaba Kővári, OTP Bank, OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt, Raiffeisen Bank Zrt, Hotărârea C.J.U.E. din 14.03.2013 din cauza C-415/11 - Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa), rezultă şi din faptul că banca, dacă ar fi acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă, în urma unei negocieri individuale, să nu accepte o asemenea clauză care nu presupune o contraprestaţie a băncii în schimbul sumei reţinute din împrumut.

Faţă de argumentele care preced instanţa urmează a constata ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 4 din contractul de credit nr. ...... referitoare la comisionul de acordare”, sancţiunea care intervine în cazul acesteia fiind nulitatea absolută.

Potrivit articolului 6 alineatul 1 din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator. Această dispoziţie trebuie considerată ca fiind o normă echivalentă cu normele naţionale care au, în cadrul ordinii juridice interne, caracterul unor norme de ordine publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, Asbeek Brusse şi de Man Garabito, C-488/11, Ordonanţa C.J.U.E. din 16.11.2010 - cauza C-76/10 – Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovska, Hotărârea C.J.U.E. din 06.10.2009 - cauza C-40/08 – Asturcom Telecomunicaciones SL împotriva Cristina Rodríguez Nogueira). În plus, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceştia din urmă (a se vedea Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C-618/10, Hotărârea C.J.U.E. din 16.11.2010 - cauza C-76/10 – Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovska, Hotărârea C.J.U.E. din 04.06.2009 - cauza C-243/08 – Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi).

Date fiind caracterul şi importanţa interesului public pe care îl constituie protecţia consumatorilor, care se găsesc într-o situaţie de inferioritate în raport cu profesioniştii, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul 1 din aceasta coroborat cu cel de al douăzeci şi patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate şi eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori (profesionişti)” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13). În acest scop, revine instanţei naţionale sarcina de a exclude pur şi simplu aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără ca acesta să aibă posibilitatea să îi modifice conţinutul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C-618/10).

Astfel, eficacitatea deplină a protecţiei prevăzute de directiva menţionată impune ca instanţa naţională care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze să poată să stabilească toate consecinţele acestei constatări, fără a aştepta ca reclamantul consumator, informat cu privire la drepturile sale, să prezinte o declaraţie prin care să solicite anularea clauzei respective (Hotărârea din 30 mai 2013, Jőrös, C-397/11). Pe de altă parte, instanţa naţională nu poate fi abilitată să modifice conţinutul clauzelor abuzive, în caz contrar riscând să contribuie la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniştilor faptul că astfel de clauze abuzive pur şi simplu nu sunt aplicate în ceea ce priveşte consumatorul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2015, Unicaja Banco şi Caixabank, C-482/13, C-484/13, C-485/13 şi C-487/13).

Modalitatea în care instanţa se poate asigura că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator este constatarea nulităţii absolute a acesteia (în acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. prin decizia nr. 686/2013 arătând că sancţiunea incidentă în prezenţa unei clauze abuzive este aceea a nulităţii absolute).

Aşadar regimul juridic al sancţiunii care intervine în cazul constatării abuzive a unei clauze contractuale este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Faţă de aceste aspecte instanţa va dispune, totodată, şi înlăturarea clauzei prevăzute la art. 4 referitoare la comisionul de acordare din contractul de credit nr. .......

Din consideraţiile care preced rezultă că articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Rezultă, astfel că obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. Astfel, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul 1 din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii. În consecinţă, deşi revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor naţional, sarcina de a defini condiţiile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conţinute într-un contract şi în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări, nu este mai puţin adevărat că o astfel de constatare trebuie să permită restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive, mai concret prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive.

Unul dintre principiile care reglementează efectele nulităţii este principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) potrivit căruia ce s-a executat în baza unui act juridic anulat total sau parţial trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să fie ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat sau clauza care s-a anulat nu ar fi fost stipulată.

În cazul contractului de credit, chiar dacă între părţi există o relaţie contractuală, doar plăţile făcute în temeiul clauzelor valide au natură contractuală, astfel că prin constatarea nulităţii parţiale a contractului, a unor clauze ale acestuia, respectiva parte a relaţiei dintre părţi devine extracontractuală, astfel că, pentru reglementarea plăţilor astfel făcute, devin incidente regulile plăţii nedatorate.

Astfel plăţile efectuate de reclamanţi din eroare, din convingerea acestora că sunt debitorii unei obligaţii care s-a dovedit inexistentă deoarece clauzele cu caracter abuziv nu pot produce niciun efect. Dispărând fundamentul pentru executarea obligaţiei de plată este necesar a se acoperi prejudiciul suferit şi a se restabili situaţia anterioară, precum şi a se înlătura toate consecinţele patrimoniale produse de clauzele abuzive, lovite de nulitate absolută.

Sunt întrunite cumulativ condiţiile instituţiei plăţii nedatorate, din moment ce prestaţiile efectuate de consumatorul – solvens au avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, motiv pentru care se va dispune obligarea pârâtei S.C. ,,P.B.R.” S.A. să restituie reclamanţilor P.V. şi P.G. suma de 970 CHF, percepută de la acesta cu titlu de comision de acordare (aşa cum rezultă aceasta din înscrisul ataşat de bancă la dosarul cauzei– fila nr. 86, necontestat de reclamanţi conform celor învederate de avocatul acestora la termenul din data de 21.10.2016).

În ceea ce priveşte clauza de la art. 8.4 din contractul de credit nr. ...... (conform căreia ,,împrumutatul şi împrumutatul solidar mandatează prin prezenta banca în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menţionat în Cap. III Termenii Împrumutului şi orice cont al împrumutatului şi al împrumutatului solidar deschis la bancă, în vederea recuperării oricărei sume datorate de împrumutat şi împrumutatul solidar, la datele de scadenţă ale acestora; dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sin sau în legătură cu prezentul contract, banca este autorizată expres prin prezentul contract să utilizeze disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz”) instanţa constată că aceasta nu se referă la un risc valutar propriu-zis aşa cum susţin reclamanţii în cererea de chemare în judecată ci se referă la dreptul băncii de a debita, la scadenţă, contul curent sau celelalte conturi ale reclamanţilor deschise la bancă pentru recuperarea sumelor datorate şi la autorizarea băncii de către reclamanţi de a utiliza disponibilităţile din conturile deschise în monedă diferită faţă de cea a creditului de a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicându-se pentru aceasta rata de schimb a băncii pentru debitarea contului.

O clauză de risc valutar este însă prevăzută în art. 8.1 din contract conform căruia împrumutaţii vor rambursa împrumutul şi dobânda aferentă în rate lunare egale în valuta în care a fost acordat împrumutul până la rambursarea integrală a sumelor datorate, care nu este altceva decât reluarea regulii nominalismului monetar conform căreia împrumutatul unei sume de bani este obligat să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Instanţa va analiza aceste clauze contractuale prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi la susţinerile părţilor.

În primul rând evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

În acelaşi sens Directiva 93/13 restrânge în mod considerabil principiul libertăţii contractuale în favoarea consumatorului prin faptul că permite un control jurisdicţional al clauzelor abuzive. Totuşi, Directiva 93/13 nu elimină complet autonomia de voinţă, întrucât articolul 4 alineatul 2 exclude de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care se referă la „obiectul contractului” şi la „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”. Nu trebuie să fie instituită o protecţie generală a consumatorului care l ar împiedica pe acesta să încheie un contract dezavantajos. Dimpotrivă, acesta este deja protejat în mod suficient prin concurenţă în ceea ce priveşte prestaţiile principale. Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 constituie fără îndoială o expresie a posibilităţii de a ţine cont de autonomia de voinţă şi de libertatea contractuală a părţilor, care reprezintă corolarul economiei de piaţă. Această dispoziţie leagă aplicarea normei de excepţie, care exclude anumite clauze contractuale de la examinarea caracterului lor abuziv, de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: în primul rând, clauzele respective trebuie să privească „obiectul principal al contractului” sau „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, în al doilea rând, clauzele trebuie să fie „exprimate în mod clar şi inteligibil”. Cu alte cuvinte, a fost exprimată dorinţa ca nucleul raportului contractual (essentialia negotii), începând din momentul în care a fost definit în termeni clari şi inteligibili, să nu fie afectat.

Obiectul principal al unui contract presupune în general mai multe aspecte indisociabile şi că un astfel de contract nu poate fi definit suficient prin referire la o parte din serviciul sau din bunul vizat.

Abordarea care trebuie reţinută în definirea noţiunii de obiect principal al contractului, prevăzută la articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, trebuie să conducă la excluderea dispoziţiilor care au caracter secundar sau rezidual în economia contractului, iar nu a celor care privesc o prestaţie sau prestaţii esenţiale care îl caracterizează.

În acest sens, trebuie să se determine dacă acea clauză face parte în mod intrinsec dintre prestaţiile care definesc contractul, în măsura în care, în lipsa unei astfel de clauze, contractul îşi pierde una dintre caracteristicile sale fundamentale sau chiar nu poate continua să existe pe baza celorlalte prevederi contractuale.

Contractul de credit de consum se poate defini global ca fiind o convenţie în temeiul căreia împrumutătorul pune la dispoziţia împrumutatului o anumită sumă de bani, pe care acesta trebuie să o restituie, plătind dobânda în cazul unui împrumut cu dobândă.

În ceea ce priveşte un împrumut exprimat în monedă străină prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii care reprezintă preţul creditului. În această situaţie clauza care determină moneda creditului şi în care se va face restituirea intră în sfera obiectului principal al contractului, întrucât constituie unul dintre parametrii esenţiali ai acestuia în lipsa căruia executarea contractului este compromisă, moneda creditului fiind un element incontestabil al contractului de credit, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda, astfel că aceste clauze nu pot fi considerate abuzive.

Mai mult decât atât, instanţa reţine că orice contract de credit în valută conţine un element de risc valutar, însă acest lucru nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp (120 de luni) într-o monedă străină, diferită de cea în care obţineau veniturile din salariu, împrumutaţii P.V. şi P.G. şi-au asumat implicit riscul fluctuaţiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului. În acest context, modificarea circumstanţelor invocate de către aceştia, devalorizarea monedei naţionale în raport cu francul elveţian, a fost integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate, riscul creşterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecinţă, de către debitor, în lipsa unor dispoziţii contrare.

De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat regula nominalismului monetar, fără ca evoluţiile economice să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat. Astfel, conform art. 1578 din codul civil din 1864 obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monede¬lor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii. Aşadar, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate vorbi de existenţa unor clauze abuzive pentru că nu banca a instituit regula nominalismului în contract ci însuşi legiuitorul şi astfel nu se poate abdica de la această regulă deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau unor reguli tradiţionale de funcţionare a unor instituţii juridice. De altfel, şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale (Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza – Barclays Bank SA împotriva Sara Sanchez Garcia şi Alejandro Chacon Barrera).

Executarea obligaţiilor reclamanţilor, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut.

Chiar dacă acest contract de credit este unul preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituţiei de credit. Astfel, în baza aceloraşi clauze, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de S.C. P.B.R. S.A., nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi fiind neîntemeiate susţinerile reclamanţilor că riscul valutar este suportat doar de către ei.

Acest dezechilibru trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce invocă reclamanţii este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport cu francul elveţian, fenomen asupra căruia banca nu a avut niciun control, aşa cum recunosc şi reclamanţii în cererea de chemare în judecată.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ (Hotărârea C.J.U.E. din 14.03.2013 din cauza C-415/11 - Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa), respectiv dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil că acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale, se reţine că având în vedere contractarea unui credit în CHF este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanţii ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român şi pe piaţa financiară.

Susţinerile reclamanţilor în sensul că banca nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar nu pot fi primite întrucât din calitatea de profesionist a împrumutatului în domeniul financiar-bancar nu se poate deduce prezumţia cunoaşterii ori a posibilităţii de prevedere a evoluţiei cursului de schimb al CHF.

Fluctuaţia cursului de schimb nu constituie, prin sine însăşi, o împrejurare care să determine reţinerea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite numai pentru acest considerent condiţiile prevăzute de art. 4 din legea nr. 193/2000.

De asemenea, instanţa constată că reclamanţii utilizează termenul de ,,produs toxic” pentru creditul acordat de bancă, termen care însă nu este folosit în sensul său propriu, avut în vedere de legislaţia în materie (produsele toxice fiind cele care afectează viaţa, sănătatea, mediul înconjurător), ci într-un sens metaforic, vizând în esenţă consecinţele vătămătoare ale serviciului financiar prestat. Legislaţia invocată de către reclamanţi în motivarea cererii de chemare în judecată nu utilizează noţiunea de ,,produs toxic”, astfel că, din această perspectivă, nu se poate reţine o încălcare de către pârâtă a obligaţiilor legale.

Motivul central al cererii de chemare în judecată este raportat de reclamanţi la moneda acordării creditului, respectiv CHF, aceştia invocând că nu au fost informaţi în mod corespunzător cu privire la riscurile aprecierii acestei monede în raport de leu, ci că dimpotrivă banca i-a indus în eroare prin practici comerciale înşelătoare, ascunzând informaţiile esenţiale referitoare la riscul de hiper-valorizare a valutei creditului.

Se constată că nici la momentul încheierii contractului de credit nr. ...... şi nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elveţieni. Prin urmare faptul că pârâta deţinea în portofoliul său o astfel de ofertă nu poate fi considerată ilicită, sens în care sunt irelevante, în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei cauze, aprecierile reclamanţilor conform cărora practica de creditare a băncii într-o monedă, denumită de reclamanţi ,,exotică”, (deşi este moneda oficială a unui stat european, Elveţia) este una iresponsabilă, netransparentă şi înşelătoare.

De asemenea, chiar dacă, în raport de situaţia materială şi personală a reclamanţilor P.V. şi P.G., aceştia nu puteau obţine suma solicitată integral decât prin contractarea unui credit în CHF (aşa cum au indicat la interogatoriu ), acest aspect nu este de natură a implica vreo culpă din partea băncii care nu poate fi obligată să asigure fiecărui client mai multe produse financiare accesibile, indiferent de suma solicitată. Dacă un consumator are nevoie de un anumit produs sau serviciu, iar situaţia sa personală şi financiară îi conferă acces doar la o anumită ofertă de pe piaţă nu pot fi ţinuţi responsabili agenţii economici.

Reclamanţii au invocat faptul că nu au fost informaţi asupra modului în care va evolua cursul leu-CHF, deşi acesta era previzibil pentru pârâtă care avea acces la informaţiile pieţei valutare, avea acces la cotaţii şi burse de valori care influenţau cursul valutelor, cunoştea toate mecanismele de schimb şi curs valutar. Sub acest aspect se reţine că evoluţia pieţei financiare este influenţată de numeroşi factori imprevizibili, neputând fi anticipată, în concret, valoarea cu care o monedă se va aprecia sau deprecia în raport de alta. Simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată. Revenea reclamanţilor obligaţia de a dovedi că pârâta cunoştea, la momentul încheierii contractului, că moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi că a acţionat, cu bună-ştiinţă, în consecinţă pentru a-şi asigura venituri necuvenite prin ascunderea acestei informaţii. Însă nu s-a făcut nicio dovadă concretă în acest sens, astfel încât nu se poate reţine îndeplinirea nici a condiţiei privind reaua-credinţă a pârâtei.

Cursul valutar fluctuează indiferent de monedele avute în vedere, iar acesta este un aspect notoriu cunoscut chiar şi de cei mai puţin avizaţi consumatori, însă în cauză se pune problema diferenţei dintre cursul de la momentul contractării şi cel ulterior. Or, deşi este de notorietate variaţia cursului valutar, nimeni nu poate să prevadă care vor fi diferenţele concrete şi cu cât acest curs va creşte sau va scădea.

Chiar notorietatea fluctuaţiei cursului valutar duce la concluzia că nu era necesară o informare expresă în acest sens a reclamanţilor, orice persoană cunoscând că, în condiţiile în care contractează un credit în valută pe care trebuie să îl restituie în aceeaşi monedă, valuta respectivă poate varia în raport de moneda naţională, dată fiind perioada mare de timp în care se desfăşoară relaţiile contractuale.

Având în vedere că reclamanţii au invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată cauza Kasler (Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt) instanţa reţine că situaţia de fapt şi cea juridică din cauza pendinte sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă. Astfel, cauza Kasler avea ca ipoteză un contract de credit în forinţi şi o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce altă clauză permite împrumutătorului să stabilească valoarea în forinţi a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. În acest context, împrumutatul era ţinut să suporte diferenţele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător. Or, este evident că nu aceasta este situaţia în cauza pendinte în care reclamanţii P.V. şi P.G. au contractat creditul în CHF, le-a fost virat în cont CHF şi au obligaţia de a achita ratele tot în CHF, având, totodată, posibilitatea de a-şi procura liber această valută (reclamanţii au recunoscut la interogatoriu că au posibilitatea de a achita ratele de credit fie direct în CHF, moneda creditului, fie prin operaţiunea de schimb valutar solicitat de aceştia din RON în CHF la ghişeul băncii - întrebările 10-11- filele nr. 93-96).

Posibilitatea pârâtei de a converti ea însăşi, la propriul curs, sumele existente în conturile împrumutaţilor, în temeiul art. 8.4 din contract, intervine doar în situaţia în care aceştia nu au în contul CHF sumele necesare achitării ratelor şi, prin urmare, nu este de natură a atinge libertatea de opţiune în procurarea sumelor, neputându-se susţine că această clauză este abuzivă.

Mai mult, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare şi la cumpărare, în prezenta cauză reclamanţii contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială a acestora de a restitui ratele în aceeaşi monedă,.

Prin urmare, argumentele reclamanţilor întemeiate pe considerentele C.J.U.E. exprimate în această cauză nu sunt relevante în prezentul proces, dată fiind diferenţa dintre situaţia de fapt şi cea juridică.

Faţă de toate aceste argumente instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor contestate.

Totodată, nu se justifică nici solicitarea reclamanţilor de convertire a creditului în lei, la cursul de schimb de la data încheierii contractului întrucât aceasta ar semnifica o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens, dimpotrivă o astfel de măsură ar veni în contradicţie cu principiul consacrat pe cale legală de codul civil şi anume principiul nominalismului monetar, iar, în condiţiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia dreptului consumatorilor, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din codul civil din 1864, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

În raport de cele ce preced instanţa va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.V. şi P.G. în contradictoriu cu  pârâta S.C. ,,P.B.R.” S.A; va constata ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 4 din contractul de credit nr. ...... referitoare la comisionul de acordare şi va dispune înlăturarea acestei clauze din contractul de credit nr. ......; va obliga pârâta S.C. P.B.R. S.A. să restituie reclamanţilor P.V. şi P.G.suma de 970 CHF sau echivalentul în lei al acestei sume de la data efectuării plăţii, percepută de la aceştia cu titlu de comision de acordare; va respinge celelalte cereri ale reclamanţilor ca neîntemeiate.

Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată (art. 453 din codul de procedură civilă).

Cel care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei (art. 452 din codul de procedură civilă) întrucât după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă (art. 394 alin. 3 din codul de procedură civilă).

Având în vedere că cererea de chemare în judecată urmează a fi admisă în parte instanţa va admite în parte şi cererea reclamanţilor P.V. şi P.G. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi va obliga pârâta S.C. P.B.R. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 50 % din onorariul avocaţial (achitat conform chitanţei de la fila nr. 92).

Instanţa va lua act că pârâta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare