Procedura insolvenţei

Potrivit dispoziţiilor art. 186 alin.1 Cod procedură civilă, „Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate”.

Prin Decizia Civilă nr. 239/A/17.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 797/14 din data de 14 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. …, fiind reţinută următoarea argumentaţie:

Prin sentinţa apelată, Tribunalul Arad a respins cererea de repunere în termen şi declaraţia de creanţă formulată şi precizată de petent, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 159/7.03.2017, pronunţată în dosarul nr…., s-a deschis procedura generală a insolvenţei debitoarei şi a fost desemnat în calitate de administrator judiciar practicianul în insolvenţă, care, în temeiul art. 99-100 din Legea nr.85/2014, a notificat deschiderea procedurii - prin Buletinul procedurilor de insolvenţă şi prin presă (f.350-352 şi f.374 dosar), iar pentru respectarea art.74 din Legea nr.85/2014 l-a notificat pe administratorul statutar la domiciliul înregistrat în registrul comerţului şi la sediul debitoarei, dar notificările au fost restituite (f. 354-359 dosar nr. 1063/108/2017 şi  f.23-281 dosar nr. …).

Prima instanţă a apreciat că în cauză nu se justifică repunerea în termen a petentului, potrivit art.186 al.1 Cod procedură civilă, întrucât aceasta impune existenţa unor motive temeinic justificate pentru întârziere; or, a arătat că susţinerea petentului - privind plecarea din domiciliul comun, care a fost şi sediul social al debitorului, încă din anul 2016 - nu constituie o împrejurare care, fără a avea gravitatea forţei majore, să fie exclusivă de culpă; dimpotrivă, a considerat că dovedeşte faptul că administratorul statutar a ignorat raportul de încredere „intuitu personae” în baza căruia trebuia să se preocupe de interesul social şi, că este aşa, o dovedeşte şi o altă susţinere a acestuia, privind necunoaşterea stării de insolvenţă a debitorului, care a generat şi deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr.85/2014 - despre care afirmă că a aflat doar în data de 26.06.2017, de la fosta soţie.

A mai arătat prima instanţă că administratorul judiciar a respectat prevederile art.42 al.1 din Legea nr.85/2014 - privind publicarea notificării de deschidere a procedurii şi că, potrivit art. 42 al. 10 din Legea nr. 85/2014, publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării, notificarea actului de procedură individual faţă de participanţi.

Considerând, prin urmare, că susţinerile petentului, privind neformularea declaraţiei de creanţă în termenul limită, din motive temeinic justificate, nu pot fi reţinute, prima instanţă a procedat la respingerea cererii acesteia, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel petentul solicitând schimbarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii acţiunii.

În motivare apelului, petentul arată că a avut calitatea de asociat şi administrator al debitoarei, iar la data deschiderii proceduriila sediul societăţii, care era şi domiciliul său legal, nu mai locuia nimeni; învederează că a părăsit domiciliul comun încă din anul 2016, şi până la rămânerea definitivă a sentinţei de divorţ, după data de 22.05.2017, nu a avut posibilitatea legală de a declara noul domiciliu şi noul nume.

În aceste condiţii, susţine că, chiar dacă procedura de citare s-a realizat la sediul social al societăţii, întrucât nu mai locuia la adresa declarată oficial - împrejurare reţinută şi de Serviciul de Autoritate Tutelară de pe lângă CLM Arad, s-a aflat în imposibilitate de a formula cererea de înscriere la masa credală a debitoarei în termenul acordat în acest scop.

În concluzie, apelantul solicită să se constate întrunite condiţiile prevăzute de art. 186 Cod de procedură civilă, pentru repunerea sa în termenul de depunere a cererii de înscriere la masa credală a debitoarei, întârzierea formulării cererii de înscriere a creanţei fiind cauzată de motive temeinic justificate, aşa cum prevede art. 186 (1) Cod de procedură civilă.

În ceea ce priveşte creanţa în sumă de 329.997.78 lei, apelantul susţine că aceasta este anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, şi reprezintă „creditare societate” – fiind înregistrată şi în actele societăţii, depuse la dosar.

Concluzionând, apelantul arată că, întrucât cererea de înscriere la masa credală a fost formulată în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 186 (2) Cod de procedură civilă, se impune înscrierea sa în tabloul creditorilor debitoarei cu suma arătată.

Lichidatorul judiciar al intimatei debitoare a depus note scrise, prin care a arătat faptul că administratorul statuar a fost notificat atât la domiciliul declarat – astfel cum rezultă acesta din evidenţele Serviciului de Evidenţă a Persoanelor, cât şi la domiciliul menţionat în Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, ambele notificări întorcându-se la sediul administratorului judiciar, ca nefiind recepţionate.

În aceste condiţii, administratorul judiciar arată că a notificat deschiderea procedurii insolvenţei şi prin presă, în data de 14.03.2017, precum şi prin B.P.I.

Învederează că administratorului statuar al societăţii îi revine în întregime culpa necomunicării către autorităţile competente a noului său domiciliu, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. 2 lit. b O.U.G. nr. 97/2005 – care instituie în sarcina acestuia obligaţia declarării schimbării de domiciliul în termen de 15 zile de la modificare.

În drept, a fost invocat dispoziţiile art. 185 alin. 1 Cod procedură civilă şi prevederile art. 114 din Legea nr. 85/2014.

Examinând apelul declarat în cauză, Curtea constată că acesta este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 186 alin.1 Cod procedură civilă, „Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate”.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei „motive temeinic justificate”, jurisprudenţa şi doctrina de specialitate sunt unanime în a aprecia că aceasta exclude culpa părţii, pentru că nimănui nu-i este permis a obţine protecţia unui drept invocându-şi propria culpă („nemo auditur propriam turpitudinem allegans”).

Or, în speţă, depăşirea de către creditor a termenului procedural de înregistrare a declaraţiei de creanţă nu se datorează unor împrejurări exterioare - străine de conduita acestuia, ci a fost provocată tocmai de propria sa pasivitate în punerea de acord a domiciliului său real cu cel declarat şi înregistrat la autorităţile competente, conjugată cu neglijenţa manifestată în recepţionarea corespondenţei personale şi profesionale.

În sensul celor de mai sus, Curtea relevă că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin.1 din OUG nr. 97/2005 – republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească sau să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul ori reşedinţa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege”, în timp ce, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin.1 din acelaşi act normativ, „(1) Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”.

În ceea ce priveşte dovada adresei de domiciliu a cetăţenilor români majori, aceasta se poate face, potrivit art. 28 din OUG nr. 97/2005, cu:

a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ;

b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d);

c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b);

d) documentul eliberat de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de locuinţă.

Din economia reglementărilor normativ sus-citate, rezultă că cetăţenii români majori au posibilitatea neîngrădită de a-şi schimba în orice moment domiciliul legal, atunci când acesta nu mai corespunde cu adresa la care locuiesc efectiv, fără vreo legătură cu finalizarea procedurilor de divorţ – astfel cum în mod neîntemeiat susţine petentul–, exclusiv pe baza propriei declaraţii privind noul domiciliu şi a actelor doveditoare ale acestuia.

Omisiunea acestora de a-şi reglementa situaţia domiciliului lor legal îi expune riscului de a suporta rigorile legii, între care şi pierderea unor termen procedurale – cum este cazul în speţă.

Astfel, în condiţiile în care notificarea petentului asupra deschiderii procedurii insolvenţei societăţii la care era asociat şi administrator s-a făcut atât la domiciliul cu care acesta figura înregistrat în evidenţele Serviciului de Evidenţă a Persoanelor Arad – din Arad, , cât şi la domiciliul menţionat în Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, neridicarea corespondenţei legal comunicată îi este exclusiv imputabilă şi nu justifică repunerea sa în termenul de înregistrare a declaraţiei de creanţă, potrivit art. 186 alin.1 Cod procedură civilă.

În considerarea celor ce preced, Curtea constată că hotărârea Tribunalului Arad este temeinică şi legală, astfel că a procedat la respingerea apelului, ca nefondat, conform art. 480 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare