Revendicare imobiliară

Cod ECLI ECLI:RO:TBARG:2016:019.000418

Dosar nr. 85/216/2011

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ*

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 418/2016

Şedinţa publică de la 08 Iunie 2016

Obiectul cauzei:revendicare imobiliară

TRIBUNALUL

Asupra  recursului civil de faţă, deliberând:

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş sub nr. 85/216/13 ianuarie 2011 reclamanta (...) a chemat-o în judecată pe pârâta (...) , solicitând ca aceasta să-i lase în deplină proprietate şi posesie clădirea şi terenul aferent Circumscripţiei Sanitar-Veterinare Şuici, cu suprafaţa construită 100 m.p. şi terenul de 1700 m.p.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a fost înfiinţată prin Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce au în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea ADS.

Conf. art. 4 lit. b. din aceeaşi lege, reclamanta gestionează şi exploatează eficient patrimoniul de stat, fiind de altfel stabilită obligaţia reclamantei de a închiria sau concesiona bunurile respective aflate în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.

Potrivit art. 4 din HG 477/1990, inspectoratele sanitar-veterinare  se organizează ca direcţii sanitar-veterinare, unităţi bugetare cu personalitate juridică, iar potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, D.S.V. - urile  au în subordine C.S.V. - urile constituite la nivelul fiecărei comune prin reorganizarea dispensarelor care se desfiinţează.

Ca urmare a H.G. 477/1990 s-a încheiat protocolul prin care (...)  a predat DSV Argeş dispensarele veterinare din localitate.

Conform ordinului M.A.A.P. nr. 17/2002, reclamanta a preluat contractele de concesionare a unor activităţi sanitar - veterinare publice de interes naţional şi a unor bunuri imobile proprietatea statului.

Conform H.G. nr. 446/1999, Ministerul Agriculturii a procedat la  concesionarea bunurilor imobile ce reprezintă sedii de circumscripţii sanitare veterinare la nivel naţional printre care şi cea de la Şuici, fiind astfel încheiat contractul de concesiune nr. 1659/1 septembrie 2009, între Ministerul Agriculturii şi medicul veterinar (...) , având ca obiect imobilele revendicate respectiv o clădire în suprafaţă de 100 metrii şi teren în suprafaţă de 1700 mp.

H.G. nr. 661/2004 a avut ca obiect concesionarea unor activităţii sanitar veterinare şi aprobarea trecerii unor bunuri din domeniu public în domeniu privat al statului, hotărâre de guvern care a fost abrogată de O.U.G. 661/2004 privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţii de asistenţă sanitar veterinară.

În final reclamanta mai arată că imobilul care face obiectul prezentei cauze se află în proprietatea privată a statului român şi în administrarea reclamantei.

La data de 28 august 2012, s-a formulat cerere de intervenţie principală de către (...) , (...) , (...) , (...) şi (...) , prin care au solicitat respingerea acţiunii, întrucât terenul în litigiu este proprietatea acestora, precum şi suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea dosarului nr. 460/216/2010 aflat pe rolul Tribunalului Argeş.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 112 C.p.c. din 1865, art. 480 Cod civil din 1864, Legea 286/2011, H.G. 517/1999 şi Legea 213/1998.

Reclamanta, la termenul de judecată din 7 iunie 2011, a ridicat excepţia de nelegalitate a H.G. 447/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Argeş, în ceea ce priveşte circumscripţia sanitar-veterinară Şuici.

A fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea excepţiei ridicate de reclamantă şi s-a dispus suspendarea judecăţii în cauza de faţă până la soluţionarea acelei excepţii.

Prin sentinţa civilă nr. 6622/9 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti  - Secţia a VIII-a, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a HG 447/2002 cu privire la CSV Şuici.

Prin sentinţa civilă nr. 252/22.02.2016 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanta ADS , reprezentat prin preşedinte (...) ,  împotriva pârâtei (...) , reprezentată prin primar (...) .

A fost admisă cererea de intervenţie formulată de intervenienţii (...) ,  (...) ,  (...) , (...) , şi (...) , împotriva reclamantei ADS , reprezentat prin preşedinte (...) .

În considerentele sentinţei se reţin următoarele:

Legea aplicabilă este Codul civil din 1864, întrucât toate actele juridice invocate, cât şi introducerea prezentei acţiunii au fost înaintea intrării în vigoare a Codului civil actual, respectiv înainte de 1 octombrie 2011. Reclamanta nu şi-a dovedit dreptul său de proprietate în sensul art. 480 C.civ. din 1864, deoarece acel protocol de predare-preluare şi procesul-verbal nu sunt veritabile acte de dobândire a dreptului de proprietate şi nu-i sunt opozabile pârâtei sau intervenienţilor.

Acţiunea în revendicare nu a avut o reglementare proprie în vechiul Cod civil din 1864, definiţiile fiind date de literatura de specialitate plecând de la dispoziţii de drept substanţial.

Literatura de specialitate şi practica judiciară cristalizată sub imperiul vechiului cod civil au definit acţiunea în revendicare astfel: “Acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte”, altfel spus, prin această acţiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului. Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv, aşa cum era prevăzut de art. 480 din Codul civil din 1864 unde se arăta: ”Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.”

Terenul şi construcţia în litigiu se află în (...) , judeţul Argeş, terenul având suprafaţa de 1700 m.p. iar construcţia o suprafaţă de 100 mp. Aceste imobile au aparţinut comunei Şuicii atât înainte de 1989, cât şi după aceea.

Construcţia în care şi-a desfăşurat activitatea Circumscripţia sanitar-veterinară Şuici a fost predată către Direcţia Sanitară - Veterinară şi Siguranţa Alimentelor Argeş.

Prin Hotărârea nr. 34/29 septembrie 2000 a Consiliului local Şuici a fost inclus în domeniul public şi privat al comunei şi terenul pe care se afla clădirea dispensarului veterinar.

Prin H.G. 447/2002 s-a atestat apartenenţa la domeniul public al judeţul Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Argeş a bunurilor cuprinse în anexe, unde se regăseşte şi circumscripţia sanitar-veterinară Şuici ( teren şi clădire).

Reclamanta invocă în favoarea sa H.G. 446/6 martie 1999 prin care s-a aprobat concesionarea unor activităţi sanitar-veterinare publice de interes naţional şi a unor bunuri imobile proprietate publică a statului, bunuri prevăzute în anexa 2 la această hotărâre. La poziţia 50 din acea anexă figurează şi C.S.V. Şuici, cu suprafaţa de 100 m.p. şi teren aferent de 1600 m.p.

Din succesiunea acestor acte pe care le invocă reclamanta nu se poate reţine că aceasta ori Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor au avut calitatea de proprietar al imobilelor în litigiu, această calitate aparţinând doar comunei Şuici, care a folosit imobilele înainte de 1989 iar apoi, prin hotărâre a guvernului, s-a stabilit că aceste imobile sunt domeniu public al comunei Şuici ( HG 447/2002).

Reclamanta nu a dobândit deci dreptul de proprietate prin modalităţile prevăzute de art. 480 C.civ. din 1864, care se aplică în speţă.

Odată ce Guvernul României a stabilit regimul juridic al imobilelor în litigiu prin H.G. 447/2002, Guvernul nu mai putea, printr-o altă Hotărâre ulterioară şi anume nr. 661/2004, să stabilească un alt proprietar pentru aceleaşi imobile.

Reclamanta, prin probatoriu administrat nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, în afară de stat, comună, oraş, municipiu sau judeţ, niciun alt subiect de drept nu mai poate fi titular al dreptului de proprietate publică, împrejurarea că persoane juridice de drept public au un drept real de administrare asupra bunurilor proprietate publică nu poate duce la o altă concluzie, aceste peroane juridice de drept public dobândesc dreptul real de administrare, modalitate specifică de exercitare a dreptului de proprietate.

Conf. art. 9 din Legea 213/1998: ”Trecerea unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. Trecerea unui bun din domeniul public al unei unitatii administrativ-teritoriale in domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.”

Conf. art. 21 din aceeaşi lege: ”Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unitatilor administrativ-teritoriale se intocmeste, dupa caz, de comisii special constituite, conduse de presedintii consiliilor judetene, respectiv de primarul general al municipiului Bucuresti sau de primari.Inventarele intocmite potrivit prevederilor alin. (1) se insusesc, dupa caz, de consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de consiliile locale. Inventarele astfel insusite se centralizeaza de consiliul judetean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, si se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotarare, sa se ateste apartenenta bunurilor la domeniul public judetean sau de interes local.”

Astfel, Hotărârea de guvern nr. 447/2002, a fost una legală care a respectat prevederile art. 21 din Legea 213/1998. Din momentul publicării în monitorul oficial al României, era cert că imobilele din prezenta cauză aparţineau domeniului public al pârâtei. Pentru a se schimba ulterior proprietarul, era nevoie de acordul acestuia respectiv al Consiliului Local al Comunei Şuici să poată fi respectate disp. art. 9 alin 2 din Legea 213/1998, în niciun caz, Guvernul, care nu mai era proprietar, nu putea să stabilească alt regim juridic sau să schimbe proprietarul.

Pe de altă parte, se încălca principiul securităţii juridice fără nicio justificare, aspect care încalcă prevederile Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

De altfel, prin niciun act normativ nu s-a stabilit că terenul şi clădirea în litigiu sunt proprietate publică ori privată a statului, ulterior emiterii H.G. 447/2002. A fost vorba doar de concesionarea acestor bunuri şi preluarea lor prin protocol, iar după un timp s-a ajuns inexplicabil să se vorbească în acea H.G. nr. 661/2004 despre trecerea bunurilor respective din proprietatea publică în cea privată a statului ( fără documente de proprietate – n.n.), în scopul vânzării acestora, ceea ce este inadmisibil.

Potrivit Constituţiei, în aplicarea şi interpretarea legii au prioritate tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, iar Convenţia amintită mai sus a fost ratificată de România în anul 1994.

Mai mult decât atât, aşa cum a fost arătat mai sus, reclamanta este doar un administrator al unor bunuri mobile şi imobile ale statului, deci ea nu poate avea niciodată calitatea de proprietar al domeniului public ori privat al statului, pentru a putea revendica astfel de bunuri.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie, având în vedere şi soluţia dată capătului principal de cerere, aceasta a fost admisă.

Împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Curtea de Argeş a declarat recurs reclamanta ADS , criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

S-a arătat că în mod geşit s-a reţinut de prima instanţă că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, protocolul de predare-primire încheiat de primărie şi Direcţia sanitar veterinară având la bază un act normativ-HG nr.477/1990.Ulterior, apartenenţa clădirii şi a terenului aferent CSV Şuici la proprietatea privată a statului a fost confirmată de OUG nr.89/2004, ce a abrogat HG nr.661/2004. Instanţa de fond a dat relevanţă unei hotărâria CL adoptată cu încălcarea unor acte normative cu forţă juridică superioară..

Dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu a aparţinut continuu Statului, comuna neavând, anterior anului 1990, personalitate juridică şi patrimoniu propriu. Faptul că Statul este proprietar rezultă şi din împrejurarea că terenul este concesionat unui medic veterinar, prin contractul de concesiune nr.1659/1999.

Instanţa de fond trebuia să reţină nelegalitatea HG nr.447/2002, act administrativ cu caracter individual, dat cu încălcarea actelor normative anterioare. HCL 34/2000 nu poate avea efect constitutiv de drepturi, ci doar declarativ, de atestare a regimului juridic, nereprezentând titlu de proprietate.

S-a arătat că soluţia de admitere a cererii de intervenţie este nelegală şi nemotivată. Prin sentinţa civilă nr.1390/2011 pronunţată în dosarul nr.460/216/2010 s-a stabilit irevocabil că intervenienţii nu pot beneficia de reconstituirea în natură, pe vechiul amplasament, astfel încât nu justifică interesul intervenirii în cauza de faţă.

În drept, au fost invocate disp. art.304 pct.7, 9, art.304 ind. 1 C.pr.civ.

Şi pârâta (...) , prin primar, a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.252/2016. S-a arătat că este nelegală admiterea cererii de intervenţie, întrucât intervenienţii au fost validaţi pentru acordarea de despăgubiri, terenul făcând parte din patrimoniul Comunei. Prin cererea de intervenţie se urmăreşte repunerea în discuţie a îndreptăţirii la reconstituirea în natură, fapt inadmisibil, raportat la puterea lucrului judecat de care se bucură sentinţa anterior pronunţată sub acest aspect.

Deliberând asupra recursurilor declarate, cu prioritate prin prisma excepţiilor invocate din oficiu, tribunalul constată următoarele:

Sub aspectul excepţiei netimbrării recursului declarat de (...) , tribunalul constată că, ulterior rămânerii în pronunţare, dar până la închiderea şedinţei de judecată din data de 25.05.2016, s-a făcut dovada achitării taxei, în cuantumul stabilit de completul de judecată. În aceste condiţii, întrucât până la momentul deliberării asupra excepţiei, obligaţia a fost îndeplinită, dispărând cauza care ar fi justificat anularea căii de atac, excepţia netimbrării va fi respinsă, ca neîntemeiată.

Cât priveşte excepţia tardivităţii formulării recursului de către (...) , tribunalul consideră că este întemeiată.

Astfel, conform art.301 C.pr.civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare.

Aplicând aceste dispoziţii în cauză, reţinând şi disp. art.101 C.pr.civ., privind modul de calcul a termenelor procedurale, şi anume pe zile libere, se observă că recursul a fost declarat după împlinirea termenului de recurs.

Astfel, potrivit dovezilor de comunicare de la dosar, ce fac dovada deplină până la înscrierea în fals, sentinţa a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 26.02.2016.

Cum, faţă de data comunicării sentinţei, termenul de recurs apare ca fiind împlinit la data de 14.03.2016, (aceasta fiind ultima zi în care putea fi declarat recursul), iar, conform vizei serviciului registratură aplicată pe cererea de recurs, acesta a fost depusă la Judecătoria Curtea de Argeş la data de 17.03.2016, tribunalul urmează, în temeiul art.312 C.pr.civ., să admită excepţia şi să respingă recursul pârâtei, ca tardiv.

Analizând recursul declarat în termen de reclamanta ADS, tribunalul consideră că este fondat, pentru următoarele:

Acţiunea urmăreşte protejarea dreptului de proprietate al Statului Român, reprezentat prin administratorul ADS, asupra unor imobile-teren şi construcţii aferente dispensarului veterinar existent în (...) , drept contestat de pârâta (...) , care susţine un drept propriu asupra acestor bunuri.

În legătură cu dovada dreptului de prorietate, trebuie sesizat că niciuna dintre părţi nu a putut prezenta un titlu de prorietate veritabil, invocând doar acte normative care au reglementat, de-a lungul timpului, situaţia juridică a bunurilor destinate desfăşurării activităţii dispensarului veterinar comunal.

Astfel, potrivit HG nr.477/1990, privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii direcţiilor generale pentru agricultura şi industrie alimentara judeţene şi a municipiului Bucureşti precum şi a altor unităţi agricole, Inspectoratele sanitare veterinare din cadrul direcţiilor generale pentru agricultura şi industrie alimentara s-au organizat ca direcţii sanitare veterinare în subordinea directa a Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare - Direcţia generala sanitară veterinară. Direcţiile sanitare veterinare sunt unităţi bugetare cu personalitate juridică. Conform art.8, direcţiile sanitare veterinare au în subordine circumscripţiile sanitare veterinare constituie la nivelul fiecărei comune, prin reorganizarea actualelor dispensare comunale care se desfiinţează, şi circumscripţiile sanitare veterinare pentru controlul alimentelor de origine animală, organizate potrivit legii.

În temeiul acestui act normativ, s-a încheiat Protocolul de predare-primire a inventarului Circumscripţiei veterinare Şuici, nr.110/1991, protocol ce face vorbire despre mijloace fixe, printre care se numără şi două construcţii, şi bunuri mobile.

Potrivit HG.446/1999, art.2, s-a aprobat concesionarea bunurilor imobile, proprietate publică a statului, prevăzute în anexa nr. 2. În această anexă 2, la poziţia 50, Judeţul Argeş, se regăseşte C.S.V. Şuici , cu un teren în suprafaţă de 1600 mp şi o suprafaţă a clădirilor de 100 mp. Ca urmare, s-a încheiat contractul de concesiune nr.1659/1999 cu medicul veterinar dr. (...) .

Anexa 2 a fost modificată prin HG nr.661/2004, dispunându-se totiodată şi trecerea bunurilor menţionate în noua anexă în proprietatea privată a statului, la poziţia 94 regăsindu-se din nou bunurile imobile eferente CSV Şuici, iar apoi prin OG nr.89/2004, când bunurile imobile enumerate în anexă (printre care se numără şi terenul şi imobilele construcţii aferente CSV Şuici) au trecut în administrarea ADS.

Prin HG nr.447/2002 se atestă ca făcând parte din domeniul public al Comunei Şuici terenul în suprafaţă de 1748 mp, aferent Dispensarului veterinar Rudeni, precum şi dispensarul împreună cu anexele, în suprafaţă totală de 129 mp.

Reclamanta a invocat nelegalitatea HG nr.447/2002, în ceea ce priveşte atestarea dreptului de prorpeitate al Comunei Şuici asupra bunurilor imobile ce fac obiectul acţiunii de faţă, şi care aparţineau domeniului public al statului. Or, instanţa de fond a analizat susţinerile reclamantei, reţinând că ea a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor legale, concluzie cu care tribunalul nu este de acord.

Astfel, succesiunea actelor normative amintite conduce la ideea că bunurile-teren şi clădiri aferente dispensarului veterinar Şuici aparţin Statului Român, fiind în administrarea ADS. Astfel, regimul juridic al bunurilor a fost statuat prin HG nr.446/1999, anterior emiterii HG nr.447/2002, contrar opiniei judecătoriei, precizându-se expres că ele fac parte din domeniul public al statului. Aceasta în condiţiile în care, încă din anul 1990, activitatea sanitar veterinară şi modul de organizare al acesteia fuseseră reglementate prin HG nr.477/1990, legiuitorul secundar apreciind că este vorba de activităţi de interes public naţional, a căror desfăşurare trebuie supravegheată de organele administraţiei publice centrale.

Este adevărat că în protocolul de predare-primire încheiat în anul 1990 nu sunt enumerate şi terenul şi clădirea-dispensar, ci doar două construcţii-grajd ce serveau dispensarul, însă această situaţie nu susţine punctul de vedere al pârâtei, cum că aceste bunuri îi aparţineau, motiv pentru care nu au putut fi predate.

Înscrisul în discuţie nu face decât dovada că bunurile enumerate au fost predate Direcţiei veterinare înfiinţată ca urmare a reorganizării activităţii sanitar-veterinare, fără a atesta într-un fel sau în altul dreptul de proprietate asupra lor. Pe de altă parte, tribunalul constată că pârâta a înţeles să ignore acest protocol, în condiţiile în care în inventarul bunurilor din patrimoniul public şi privat al Comunei întocmit la 8.10.1992 (fila 43, volum I dosar fond) se regăsesc şi bunurile menţionate în protocol anterior şi despre care se susţine în present că nu îi mai aparţineau, ca urmare a predării.

În realitate, regimul juridic al bunurilor revendicate a fost stabilit prin actele normative secundare, fiind considerate ca şi bunuri de interes naţional, în sensul art.3 din Legea nr.213/1998, şi incluse în domeniul public al statului.

Or, în condiţiile în care nu există nicio dovadă în sensul că, anterior anului 1990, terenul şi construcţiile aparţineau pârâtei, sau că a intervenit vreun act normativ de trecere a bunurilor din domeniul public al Statului în cel al Comunei, HG nr.447/2002 este nelegală în ceea ce priveşte includerea acestora în domeniul public al pârâtei. Pentru aceasta, trebuie reţinute disp. art.3 alin.4 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

În plus, prin actele normative ulterioare HG nr.447/2002, respectiv HG nr.661/2004 şi OUG nr.89/2004, s-a confirmat apartenenţa bunurilor în litigiu la proprietatea Statului, situaţie în care cu atât mai mult este evident că includerea lor în inventarul ce face parte din HG nr.447/2002 a fost lipsă de temei legal, încălcând în mod evident dreptul de proprietate al statului.

Pentru aceste considerente, tribunalul consideră că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a probelor administrate în cauză, acţiunea principală fiind întemeiată, întrucât reclamanta a făcut dovada dreptului de prorietate al Statului asupra bunurilor revendicate.

Prin urmare, văzând şi concluziile celor două lucrări de expertiză efectuate în cauză, pârâta va fi obligată să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele-teren în suprafaţă de 1600 mp (la măsurători 1753 mp) şi construcţii-dispensar şi anexe, în suprafaţă totală de 146,66  mp, situate în com. Şuici, jud. Argeş,  identificate potrivit ret (...) şi (...) (filele 124-126 volum I, fila 270 volum II dosar fond). Împrejurarea că în urma măsurătorilor efectuate de experţii judiciari a reieşit o suprafaţă mai mare decât cea menţionată în actele normative amintite este urmarea erorilor de măsurare, între timp tehnicile evoluând şi permiţând măsurători mult mai aproape de adevăr, nereprezentând un impediment pentru admiterea acţiunii.

Cât priveşte cererea de intervenţie, tribunalul constată că prin aceasta nu s-au invocat pretenţii de către intervenienţi, ci doar s-a solicitat respingerea acţiunii sau suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr.460/216/2010, având ca obiect îndreptăţirea intervenienţilor la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, printre terenurile solictate fiind şi cel aferent dispensarului veterinar.

Trecând peste faptul că modul de redactare conduce la ideea unei intervenţii accesorii, iar nu al unei intervenţii principale, concluzie la care se pare că a ajuns şi instanţa de fond, raportat la motivul admiterii ei (ca urmare a soluţiei date acţiunii principale), faţă de soluţia pronunţată în dosarul nr.460/216/2010, intervenienţii nu mai justifică nici un interes în formularea cererii de intervenţiei, întrucât s-a stabilit irevocabil că urmează a fi acordate despăgubiri pentru terenul aflat în domeniul public şi ocupat de dispensarul veterinar. Rezultă aşadar că se impunea respingerea acestei cereri, indiferent de soluţia ce s-ar fi dat acţiunii principale.

Concluzionând, pentru aceste argumente, tribunalul urmează ca, în temeiul art.312 rap. la art.304 pct.9 şi art.304 ind. 1 C.pr.civ., să admită recursul reclamantei şi să modifice sentinţa, în sensul admiterii acţiunii principale şi al respingerii cererii de intervenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia netimbrării recursului declarat de pârâta (...) , ca neîntemeiată.

Admite excepţia tardivităţii formulării recursului de către pârâta (...) .

Respinge recursul formulat de pârâta (...) , reprezentată prin primar, cu sediul în (...) , judeţul Argeş, împotriva sentinţei civile nr. 252/22.02.2016 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. 85/216/2011, în contradictoriu cu intimaţii-intervenienţi în nume propriu (...) , (...) , (...) şi  (...) , ca tardiv formulat.

Admite recursul formulat de reclamanta ADS , reprezentat prin preşedinte (...) , împotriva sentinţei civile nr. 252/22.02.2016 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. 85/216/2011 în contradictoriu cu intimaţii-intervenienţi în nume propriu (...) , (...) , (...) , şi (...) , şi pârâta (...) , cu sediul în com. Şuici, jud. Argeş.

Modifică sentinţa, în sensul că admite acţiunea principală.

Obligă pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele-teren în suprafaţă de 1600 mp (la măsurători 1753 mp) şi construcţii-dispensar şi anexe, în suprafaţă totală de 146,66  mp, situate în com. Şuici, jud. Argeş,  identificate potrivit ret (...) şi (...) (filele 124-126 volum I, fila 270 volum II dosar fond).

Respinge cererea de intervenţie principală, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 08.06.2016.

Domenii speta

Spete similare