Concediu pentru incapacitate temporară de muncă - durata concediului de odihnă, având ca referință şi perioada concediului medical

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că apelul declarat de reclamantul X este nefondat.

În fapt, reclamantul apelant X a solicitat acordarea concediului anual plătit („concediu anual plătit” cu forma şi înțelesul folosit de Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003), sau concediu de odihnă anual plătit („concediu de odihnă anual plătit” cu forma şi înțelesul folosit/definit de legislația muncii din Romania) pentru zilele lucrate în perioada de la 16 septembrie 2013 până la 17 septembrie 2013 şi pentru perioadele în care a fost în concediu medical şi anume de la 01 noiembrie 2012 până la 15 septembrie 2013 şi de la 18 septembrie 2013 până la 02 noiembrie 2013, astfel încât durata concediului de odihnă anual plătit pentru această perioadă să nu fie afectată de concediul medical indicat anterior.

În motivarea cererii sale, reclamantul a precizat că, în urma unui infarct miocardic suferit în timpul programului de lucru la unitatea pârâtă, a beneficiat de 365 zile de concediu medical, în perioadele de la 01.11.2012 până la 15.09.2013 şi de la 18.09.2013 până la 02.11.2013, dovedite prin Adeverința nr. 581/07.11.2013, eliberată de pârâtă, pentru care pârâta nu i-a acordat nici măcar o zi de concediu de odihnă anual plătit.

Arată reclamantul că în zilele de 16 septembrie 2013 şi 17 septembrie 2013 a desfășurat activitate la unitatea de învățământ pârâtă, activitate care a pus în evidență o evoluție nesatisfăcătoare a stării sănătății sale la acea dată, ceea ce a condus la continuarea programului medical recuperator în concediu medical, care i s-a acordat de la 18 septembrie 2013 până la 02 noiembrie 2013.

În perioada 03 noiembrie 2013 - 17 noiembrie 2013, pârâta i-a acordat concediu de odihnă plătit aferent perioadei lucrate de la 01 septembrie 2012 până la 31 octombrie 2012, iar de la 18 noiembrie 2013 până la 19 septembrie 2016, pârâta nu i-a acordat nici o zi de concediu de odihnă (concediu anual plătit) pentru perioada de la 01 noiembrie 2012 până la 02 noiembrie 2013.

În concret, astfel cum corect a sintetizat instanța de fond, prezentul litigiu constă în solicitarea reclamantului de obligare a unității de învățământ pârâte la acordarea concediului anual plătit (cu forma şi înțelesul folosit de Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE sau de legislația muncii din Romania), pentru zilele lucrate în 16 şi 17 septembrie 2013 şi pentru perioadele în care a fost în concediu medical, respectiv 01.11.2012 – 15.09.2013 şi 18.09.2013 – 02.11.2013.

Dreptul la concediu de odihnă anual plătit, este un drept care se aplică cu privire la toți lucrătorii. (“Directiva 93/104 - directiva ce a fost codificată prin directiva 2003/88/CE – n.a.) trebuie interpretată în sensul că se opune ca statele membre să limiteze în mod unilateral dreptul la concediul anual plătit recunoscut tuturor lucrătorilor prin stabilirea unei condiții de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucrători de la beneficiul acestui drept (Hotărârea BECTU, punctul 52).” – pct. 17, Dominguez, din 24 ianuarie 2012).

În cauza Neidel, C-337/10, din data de 4 mai 2012, Curtea de Justiție a statuat: “în acest context, Curtea a amintit că dreptul la concediu anual plătit nu numai că are, în calitatea sa de principiu al dreptului social al Uniunii, o importanță deosebită, ci este de asemenea consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor (Hotărârea KHS, C-214/10, din data de 22 noiembrie 2011, nepublicată încă în Rep., punctul 37, pct. 40).

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-214/10, KHS Curtea de Justiție a fost interpelată cu privire la interpretarea Directivei 2003/88/CE privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru, în legătură cu posibilitatea compensării financiare pe mai mulți ani a concediului unui lucrător care nu a fost efectuat din motive de boală.

Curții i se solicită să dezvolte cu această ocazie propria jurisprudență cu privire la raportul dintre concediul anual şi concediul medical, al cărei punct de pornire l-a constituit Hotărârea Schultz - Hoff şi alții şi, eventual, să precizeze limitele dreptului la concediul anual plătit conferit prin dreptul Uniunii şi ale corolarului său, dreptul la indemnizația de concediu compensatorie în cazul încetării raportului de muncă, având în vedere modalitatea în care trebuie să fie conciliate atât interesele lucrătorului, cât şi cele ale angajatorului.

Prin această jurisprudență, Curtea a constatat că Directiva 2003/88 nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale care prevede modalități de exercitare a dreptului la concediul anual plătit acordat în mod expres de această directivă şi care prevede chiar pierderea dreptului menționat la sfârşitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report. În acelaşi timp, o dispoziție națională care stabileşte o perioadă de report nu poate prevedea stingerea dreptului lucrătorului la concediul anual plătit fără ca acesta din urmă să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât in cauza KHS AG/Winfried Schulte ca, în cazul unui lucrător aflat în incapacitate de munca mai multe perioade de referința consecutive, dreptul Uniunii nu se opune unor dispoziții sau practici naționale, precum unele convenții colective, care limitează cumulul drepturilor la concediul anual plătit prin instituirea unei perioade de report rezonabile la expirarea căreia dreptul se stinge.

Cu alte cuvinte, o reglementare naționala poate stabili o limita temporala in privința cumulului drepturilor la concediul anual plătit neefectuat, dobândite intr-o perioada de incapacitate de munca, însa aceasta limita trebuie sa depășească in mod substanțial perioada de referința la care se raportează.

Prin hotărârea pronunțata în Cauza C-214/10 - KHS, Curtea a reamintit jurisprudența sa potrivit căreia dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu de drept social al Uniunii de o importanta deosebita de la care nu se poate deroga si a cărui punere in aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuata numai in limitele prevăzute in mod expres de dreptul Uniunii. Curtea subliniază ca s-a pronunțat deja in sensul ca dreptul Uniunii nu se opune, totuși, unei reglementari naționale care implica pierderea dreptului la concediul anual la sfârșitul unei perioade de referința sau al unei perioade de report, cu condiția ca lucrătorul sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a-si exercita dreptul la concediu.

Curtea arată în continuare că, în împrejurări specifice, precum cele din speța, un lucrător aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referința consecutive ar fi îndreptățit sa cumuleze, in mod nelimitat, toate drepturile la concediul anual plătit dobândite in perioada in care a lipsit de la munca.

Or, un drept la un astfel de cumul nelimitat de drepturi la concediul anual plătit, dobândite intr-o perioada de incapacitate de munca, nu ar mai răspunde finalității înseși a dreptului la concediul anual plătit. Aceasta finalitate cuprinde doua aspecte in măsura in care permite lucrătorului sa se odihnească după efectuarea muncii, cat si sa dispună de o perioada de destindere si de recreere.

Deși efectul pozitiv al concediului anual plătit pentru securitatea si sănătatea lucrătorului se realizează pe deplin daca acest concediu este efectuat in anul prevăzut in acest scop, respectiv in anul in curs, aceasta perioada de odihna nu își pierde importanta daca respectivul concediu este efectuat intr-o perioada ulterioara. Totuși, in măsura in care reportul depășește o anumita limita temporala, concediul anual este lipsit de efectul sau pozitiv pentru lucrător din perspectiva finalității sale de perioada de odihna, păstrându-si numai finalitatea de perioada de destindere si de recreere.

In consecința, ținând seama de însăși finalitatea dreptului la concediul anual plătit, un lucrător aflat in incapacitate de munca mai mulți ani consecutivi nu poate avea dreptul sa cumuleze in mod nelimitat drepturi la concediu anual plătit dobândite in aceasta perioada.

In acest context, pentru a respecta dreptul la concediul anual plătit, al cărui obiectiv este protecția lucrătorului, Curtea a statuat ca fiecare perioada de report trebuie sa tina seama de împrejurările specifice in care se găsește lucrătorul aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referința consecutive. Astfel, aceasta perioada trebuie sa garanteze lucrătorului, printre altele, faptul ca poate sa dispună, daca este necesar, de perioade de repaus care pot fi eșalonate, planificate si disponibile pe termen mai lung. In plus, fiecare perioada de report trebuie sa depășească in mod substanțial perioada de referința pentru care este acordata.

Pe de alta parte, aceasta perioada trebuie sa protejeze de asemenea angajatorul împotriva riscului de cumul foarte mare de perioade de absenta a lucrătorului si a dificultăților pe care aceste absente le-ar putea implica pentru organizarea muncii.

Prin urmare, Curtea a considerat ca perioada de report, fiind in speța de 15 luni, poate fi calificata in mod rezonabil ca fiind o perioada ce nu încalcă finalitatea dreptului la concediul anual in măsura in care permite acestui drept sa își mențină efectul pozitiv pentru lucrător in calitatea sa de perioada de odihna.

In consecința, Curtea a răspuns ca, in cazul unui lucrător aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referința consecutive, dreptul Uniunii nu se opune unor dispoziții sau practici naționale, precum unele convenții colective, care limitează cumulul drepturilor la concediul anual plătit prin instituirea unei perioade de report de 15 luni la expirarea căreia dreptul se stinge.

Curtea de Justiție (Camera a cincea – completul de trei judecători) s-a pronunțat astăzi (21.06.2012) cu privire la una dintre cererile analizate în acest articol, respectiv cauza ANGED, C-78/11, cerere sosită de la Tribunalul Suprem din Spania.

Astfel, „este cert că finalitatea dreptului la concediul anual plătit este aceea de a‑i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere, finalitate care diferă de cea a dreptului la concediul medical. Acesta din urmă se acordă lucrătorului pentru a putea să se refacă după o boală care a determinat incapacitatea de muncă (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Vicente Pereda, C‑277/08, Rep., p. I‑8405, punctul 21).” (pct. 19) și „[momentul la care survine respectiva incapacitate este lipsit de relevanță[.]” (pct. 22).

De aceea, „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții naționale care prevăd că un lucrător aflat în incapacitate temporară de muncă survenită în perioada de concediu anual plătit nu are dreptul de a beneficia ulterior de respectivul concediu anual plătit care a coincis cu perioada de incapacitate de muncă.”(pct. 24 reluat și în dispozitivul hotărârii).

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dezvoltată, mai întâi, în legătură cu articolul 7 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 307, p. 18) și, ulterior, cu articolul 7 din Directiva 2003/88, dreptul fiecărui lucrător la concediu anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită consacrat în prezent în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor (a se vedea Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C‑173/99, Rec., p. I‑4881, punctul 43, Hotărârea din 6 aprilie 2006, Federatie Nederlandse Vakbeweging, C‑124/05, Rec., p. I‑3423, punctul 28, Hotărârea Schultz‑Hoff și alții, citată anterior, punctul 22, Hotărârea din 15 septembrie 2011, Williams și alții, C‑155/10, Rep., p. I‑8409, punctele 17 și 18, Hotărârile citate anterior KHS, punctul 37, Neidel, punctul 40, ANGED, punctul 17, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin, C‑229/11 și C‑230/11, punctul 22).

Curtea reține că, alăturat argumentelor expuse de către prima instanță, prin Hotărârea Curții (Camera a patra) din 19 septembrie 2013 (*) privind „Reexaminarea Hotărârii Tribunalului T‑268/11 P – Funcție publică – Decizia Comisiei de refuz al reportării unui concediu anual plătit care nu a putut fi efectuat de un funcționar în perioada de referință din cauza unui concediu medical de lungă durată – Articolul 1e alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene – Articolul 4 din anexa V la statutul menționat – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 – Dreptul la concediu anual plătit – Principiu al dreptului social al Uniunii – Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Atingere adusă unității și coerenței dreptului Uniunii” a reiterat următoarele:

”Potrivit explicațiilor referitoare la articolul 31 din cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, articolul 31 alineatul (2) din cartă se întemeiază pe Directiva 93/104, precum și pe articolul 2 din Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și revizuită la Strasbourg la 3 mai 1996, și pe punctul 8 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată la reuniunea Consiliului European care a avut loc la Strasbourg la 9 decembrie 1989.

28. Astfel cum rezultă din considerentul (1) al Directivei 2003/88, aceasta a codificat Directiva 93/104. Articolul 7 din Directiva 2003/88 referitor la dreptul la concediu anual plătit reproduce în mod identic prevederile articolului 7 din Directiva 93/104.

29. Pe de altă parte, rezultă din jurisprudența Curții că dreptul la concediu anual plătit nu poate fi interpretat în mod restrictiv (Hotărârile citate anterior ANGED, punctul 18, și Heimann și Toltschin, punctul 23).

30. Cu privire la situațiile în care un lucrător nu și‑a putut efectua zilele de concediu anual plătit din cauza unui concediu medical, Curtea a statuat în special că, deși articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale care prevede modalități de exercitare a dreptului la concediu anual plătit acordat în mod expres de această directivă și care prevede chiar pierderea dreptului respectiv la sfârșitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report, acest lucru nu este totuși posibil decât cu condiția ca lucrătorul al cărui drept la concediu anual plătit s‑a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul care îi este conferit astfel (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Schultz‑Hoff și alții, punctul 43, și KHS, punctul 26).

31. În această privință, Curtea a statuat astfel că articolul 7 alineatul (1) menționat trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediu anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național chiar și în cazul în care lucrătorul s‑a aflat în concediu medical care a corespuns în tot sau în parte cu perioada de referință, iar incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să își exercite dreptul la concediu anual plătit (Hotărârea Schultz‑Hoff și alții, citată anterior, punctul 52).

32. Astfel, a admite, în asemenea împrejurări specifice de incapacitate de muncă, că dispozițiile naționale prin care se stabilește perioada de report pot să prevadă stingerea dreptului lucrătorului la concediu anual plătit, fără ca lucrătorul să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept, ar aduce atingere substanței dreptului social conferit în mod direct fiecărui lucrător de articolul 7 din Directiva 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior BECTU, punctele 48 și 49, și Schultz‑Hoff și alții, punctele 44, 45, 47 și 48).

33. În aceleași împrejurări, indemnizația financiară la care are dreptul lucrătorul în cauză trebuie calculată astfel încât acesta din urmă să fie pus într‑o situație comparabilă cu cea în care s‑ar fi aflat dacă ar fi exercitat dreptul menționat în timpul raportului său de muncă. De aceea, remunerația obișnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menținută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă în ceea ce privește calculul indemnizației pentru concediul anual neefectuat la încetarea raportului de muncă (Hotărârile citate anterior Schultz‑Hoff și alții, punctele 61 și 62, și Heimann și Toltschin, punctul 25). Dreptul la concediu anual și cel la obținerea unei plăți în acest temei trebuie de altfel să fie considerate două aspecte ale unui drept unic (a se vedea în special Hotărârea Schultz‑Hoff și alții, citată anterior, punctul 60 și jurisprudența citată).

34. În conformitate cu jurisprudența astfel amintită, este, prin urmare, exclus ca dreptul unui lucrător la concediu anual minim plătit, garantat de dreptul Uniunii, să fie diminuat într‑o situație caracterizată prin faptul că lucrătorul nu a putut să își îndeplinească obligația de a lucra în perioada de referință din cauza unei boli (Hotărârea Heimann și Toltschin, citată anterior, punctul 26).

35. Desigur, astfel cum amintesc Consiliul Uniunii Europene și Comisia, Curtea a precizat de asemenea că, în ceea ce privește dubla finalitate a dreptului la concediu anual, și anume, de a‑i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere, dreptul la concediu anual plătit dobândit de un lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință consecutive poate să răspundă celor două aspecte ale acestei finalități numai în măsura în care reportul nu depășește o anumită limită temporală (Hotărârea KHS, citată anterior, punctele 31 și 33).

36. Totuși, Curtea a precizat la fel de clar, în această privință, făcând trimitere expresă la împrejurarea că dreptul la concediu anual plătit este un principiu de drept social de o importanță deosebită, consacrat de asemenea la articolul 31 alineatul (2) din cartă, că, pentru a respecta acest drept, al cărui obiectiv este protecția lucrătorului, fiecare perioadă de report trebuie să depășească în mod substanțial perioada de referință pentru care este acordată (Hotărârile citate anterior KHS, punctele 37 și 38, și Neidel, punctele 40 și 41).

37. De aici, Curtea a dedus în special că o perioadă de report de 9 luni, întrucât are o durată inferioară celei a perioadei de referință, nu poate fi suficientă (Hotărârea Neidel, citată anterior, punctele 42 și 43), statuând, în schimb, că se poate susține în mod rezonabil că o perioadă de report de 15 luni nu încalcă finalitatea dreptului la concediu anual plătit (Hotărârea KHS, citată anterior, punctul 43).

Or, raportat statuărilor mai sus expuse, în mod just instanța de fond a concluzionat că, în cauză, având în vedere că apelantul solicită în anul 2017 obligarea unității angajatoare la acordarea concediului anual plătit aferent perioadei 01.11.2012 – 02.11.2013, perioada de report prevăzută de art. 263 alin. 3 din Legea nr. 1/2011 a fost cu mult depăşită.

Timpul îndelungat, scurs de la perioada de referință pentru care se solicită concediu de odihnă (01.09.2012 – 02.11.2013) conduc la concluzia, susținută inclusiv prin jurisprudența Curții Europene de Justiție, că acordarea unui concediu de 62 de zile lucrătoare s-ar abate de la unul dintre scopurile acestui tip de concediu (astfel cum au fost stabilite prin hotărârile Curții Europene de Justiție), respectiv cel de odihnă, rămânând doar cel de recreere.

Pe de altă parte, distinct de situația analizată în precedent privind perioada de report și care are ca premisă doar întinderea acordării dreptului la concediu de odihnă, prevederile art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE garantează lucrătorului un concediu anual plătit de cel puțin 4 săptămâni, statele membre având obligația de a lua toate măsurile necesare în acest sens. Garantarea efectuării concediului de odihnă este reglementată şi de Codul muncii, prin art. 144, potrivit căruia „(1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților. (2) Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări”.

Se impune așadar concluzia ce rezultă din jurisprudența precitată a Curții Europene de Justiție că depăşirea perioadei de report sau efectuarea unor alte categorii de concedii nu pot exclude însăşi acordarea dreptului garantat, mai ales în condițiile în care angajatorul s-a opus cererii salariatului de acordare a acestui drept. În acest sens a statuat şi Curtea Europeană de Justiție, instanța reținând pct. 23 al Hotărârii din 22.11.2011 potrivit căruia „(...) potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de la care nu se poate deroga și a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 (...), această directivă fiind codificată prin Directiva 2003/88 (...)” şi pct. 26 - teza a doua - din aceeaşi hotărâre, respectiv „Totuși, Curtea a supus această constatare de principiu condiției ca lucrătorul al cărui drept la concediul anual plătit s-a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directiva menționată”.

Din coroborarea celor două premise ale prezentului litigiu, astfel cum au fost expuse, privitoare, pe de o parte, la depăşirea perioadei de report, iar, pe de altă parte, la principiul potrivit căruia dreptul anual la concediu de odihnă este garantat, având în vedere și specificitatea concediilor de odihnă ale cadrelor didactice, care se stabileşte pe an şcolar şi nu pe an calendaristic, corect a reținut instanța de fond că apelantul avea garantat dreptul la 4 săptămâni de concediu de odihnă în anul şcolar 2012 – 2013 (01.09.2012 – 31.08.2013) (conform art. 7 al Directivei nr. 2003/88/CE), adică 20 de zile lucrătoare. Obligația corelativă ce revenea unității școlare de acordare a acestui drept a fost îndeplinită doar parțial, pentru o perioadă de 10 zile lucrătoare, astfel că just a apreciat prima instanță că apelantul era îndreptățit pentru anul şcolar 2012 – 2013 (01.09.2012 – 31.08.2013) la efectuarea a încă 10 zile lucrătoare de concediu de odihnă. De asemenea, la stabilirea numărului de zile de concediu de odihnă pentru perioada 01.09.2013 – 02.11.2013, instanța de fond a avut în vedere, distinct, și raportarea la perioada de activitate a apelantului, cum, de altfel, se și raportează concediul de odihnă. Numărul de 13 zile de concediu acordate de către prima instanță pentru perioada a fost stabilit prin raportare la perioada minimă a concediului anual plătit - garantată prin art. 7 al Directivei nr. 2003/88/CE - respectiv 4 săptămâni/an școala, astfel că solicitarea acestuia privind acordarea a 62 zile lucrătoare de concediu anual plătit pentru perioadele 01.112012-31.082013 şi 01.09.2013 - 02.11.2013, nu poate fi primită, concediul de odihnă acordat de prima instanța fiind stabilit în raport şi cu perioada concediului medical, dar, astfel cum s-a precizat, avându-se în vedere, urmare a depășirii perioade de report și în acord obligația impusă de jurisprudența C.J.U.E, redată, o perioada minimă a concediului anual plătit - garantată prin art. 7 al Directivei nr. 2003/88/CE - respectiv 4 săptămâni/an şcolar.

În consecință, găsind criticile formulate neîntemeiate, Curtea, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod proc. civilă, respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamantul X împotriva sentinței civile nr. 934 din 10.05.2017 pronunțate de Tribunalul Iaşi, sentință pe care o păstrează.

Materia: Apel – litigii de muncă

Temei de drept: Art. 145 alin. 2 din Codul muncii, respectiv – art. 140 alin. 2 – așa cum a fost modificat prin Legea 40/2011, art. 7 alin 1 din Directiva 2003/88/CE

„Concediu anual plătit” cu forma şi înțelesul folosit de Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003) - concediu de odihnă anual plătit cu forma şi înțelesul folosit/definit de legislația muncii din Romania)

Domenii speta

Spete similare