Contestaţie act administrativ fiscal

Conţinut speţăCurtea constată că recurenta critică hotărârea primei instanțe din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, apreciind că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, primind constatările inspectorilor fiscali sprijinite pe dispoziții legale care nu susțin obligații fiscale suplimentare de plată stabilite. În primul rând, recurenta contestă relevanța prevederilor Legii nr. 449/2003, arătând că nu are calitatea de consumator pentru a-i fi aplicabile normele vizând vânzarea produselor și garanțiilor asociate acestora.

Afirmația recurentei este corectă, din moment ce prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 449/2003, atunci când definesc domeniul de aplicare personal arată că prin consumator se înțelege persoana astfel definită la art. 2 pct. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, respectiv „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.” Rezultă astfel că legislația română în materia vânzării produselor și a garanțiilor asociate acesteia nu extinde normele de protecție de dreptul consumației și la cumpărătorii persoane juridice, limitând sfera consumatorului doar la persoanele fizice ori grupurile de persoane fizice.

În același timp, Curtea observă că organul fiscal a apreciat, pornind de la dispozițiile Legii nr. 449/2003, că recurenta a avut un comportament fiscal neadecvat, necontactând societatea de la care a achiziționat autovehiculul pentru a-i solicita să remedieze viciile descoperite, ceea ce ridică suspiciuni cu privire la realitatea acestor defecțiuni. Față de constatările de mai sus cu privire la lipsa incidenței Legii nr. 449/2003, Curtea reține lipsa de fundament legal a raționamentului organului fiscal care și-a fundamentat prezumția de fraudă din partea contribuabilului exclusiv pe obligații legale care nu-i incumbă reclamantei, fiind înlăturate pe acest considerent dovezile prezentate de recurentă cu privire la operațiunile succesive de înstrăinare și devizul de lucrări din 1.6.2014 privind reparațiile necesare la autovehicul.

În al doilea rând, recurenta a susținut că prima instanță a reținut aidoma organului fiscal incidența art. 126 alin. 1 lit. a din Codul fiscal, fără a arăta însă care dintre condițiile textului au fost nesocotite. Potrivit textului menționat, „(1) Din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) operaţiunile care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată”.

Simpla invocarea normei citate nu dovedește încălcarea vreunei obligații în materia taxei pe valoare adăugată, constatare față de care Curtea va primi susținerile recurentei observând că, practic, obligațiile fiscale nu au fost motivate în drept, pârâta neindicând care sunt temeiurile legale avute în vedere la stabilirea sumelor suplimentare datorate. Fără îndoială, reclamantei îi revin obligațiile de a înregistra în contabilitate factura fiscală prin care a înstrăinat autovehiculul și de a colecta taxa pe valoarea adăugată aferentă, însă din motivarea în drept a constatărilor fiscale nu rezultă care sunt normele nesocotite de recurentă. Această carență a actului de constatare este esențială în cauză, în contextul în care nici starea de fapt la care trebuie aplicate normele incidente nu a fost în mod temeinic stabilită, organul fiscal deducând comportamentul fiscal fraudulos al recurentei în baza unor prezumții trase din existența unor norme neaplicabile în cauză. Având în vedere că suportul constatărilor fiscale trebuie să fie raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, care împreună cu decizia de soluționare a contestației constituie obiectul analizei instanței, Curtea nu poate complini lipsurile acestor acte, putând doar constata insuficienta motivare a constatărilor fiscale care atrage după sine anularea actelor în care sunt cuprinse.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1-2 și art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, recursul reclamantei va fi admis, cu consecința casării în parte a hotărârii atacate (modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei nu a format obiectul controlului judiciar), iar în urma rejudecării, va fi admisă cererea reclamantei şi anulate în parte Decizia privind soluţionarea contestaţiei, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi Raportul de inspecţie fiscală, în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată în sumă de 18.128 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar, precum şi accesoriile aferente.

Domenii speta

Spete similare