Imunitatea de jurisdicţie a Uniunii Europene.

Reclamantul solicită daune morale ca urmare a faptului că nu i s-a încheiat un contract de muncă pentru o misiune din cadrul Uniunii Europene, misiune pentru care a trecut toate testele, a depus toate documentele cerute. A fost revocată selecţia sa din motive operative.

Decizia civilă nr. 40/A din 07.03.2018 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 25.02.2016, sub nr. 884/121/2016, reclamantul P.B.C., în contradictoriu cu pârâţii a solicitat obligarea pârâţilor:

- la plata sumei de 97 204 EURO reprezentând cuantumul prejudiciului aferent perioadei februarie 2013 – februarie 2014

- la plata sumei de 99 904 EURO reprezentând cuantumul prejudiciului aferent perioadei februarie 2014 – februarie 2015

- la plata sumei de 99 904 EURO reprezentând cuantumul prejudiciului aferent perioadei februarie 2014 – februarie 2015

- la plata sumei de 200 000 EURO reprezentând daune morale

- la plata cheltuielilor de judecată

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că prejudiciul material şi moral invocat a fost determinat de refuzul nejustificat de a încheia procedura selecţiei în ceea ce îl priveşte prin încheierea unui contract cu o perioadă de minim un an şi de  maxim 3 ani pentru ocuparea unui post în cadrul Misiunii EULEX KOSOVO.

A precizat reclamantul că, la data de 22.10.2012 a completat online formularul de aplicaţie şi, astfel, s-a înscris  pentru a participa la selecţia pentru ocuparea uneia dintre cele două categorii de posturi contractate de procuror în cadrul misiunii. Reclamantul a mai arătat că, la data de 07.11.2012 a fost notificat de către Departamentul de resurse umane al Misiunii EULEX Kosovo despre faptul că a promovat prima etapă a selecţiei, fiind invitat să susţină interviul telefonic, conform procedurilor de selecţie, iar, la data de 14.11.0212, a susţinut acest interviu.

La data de 18.12.2012, a fost notificat în legătură cu faptul că a promovat concursul, fiind selectat pentru ocuparea unei poziţii de procuror în cadrul Misiunii, încheierea contractului de muncă fiind condiţionată de verificarea veridicităţii documentelor care i-au fost solicitate în susţinerea aplicaţiei.

În perioada 20 – 24 decembrie a transmis electronic documentele relevante, iar la data de 09.01.2013 a primit din partea Misiunii confirmarea recepţionării documentelor respective, următoarea etapă fiind emiterea ofertei de angajare.

Reclamantul a arătat că, solicitând lămuriri după o perioadă în care nu  a mai fost contactat, la data de 26.02.2013, Departamentul de resurse umane al Misiunii EULEX Kosovo l-a informat că a fost revocată selecţia sa pentru ocuparea unei poziţii de procuror în cadrul Misiunii din motive operative, fără a i se da alte explicaţii suplimentare.

A mai învederat reclamantul că a formulat contestaţie împotriva deciziei de revocare a selectării, iar, la data de 05.06.2013 a primit un răspuns din partea Şefului Misiunii EULEX Kosovo, dl ... prin care i se comunica respingerea contestaţiei sale, fără, însă, a i se explica motivele.

În opinia reclamantului, prejudiciul pretins este reprezentat de sumele pe care urma să le încaseze pe perioada de valabilitate a contractului pentru activitatea pentru care a fost selectat. Totodată, a menţionat că prejudiciul moral este determinat de zvonurile care i-au afectat imaginea ca urmare a revocării selecţiei şi de suferinţa fizică şi psihică la care a fost supus ca urmare a declanşării unei proceduri disciplinare în ceea ce îl priveşte, procedură în cadrul căreia a fost achitat ulterior, respectiv la data de 14.10.2013.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350 şi urm. C.civ., art. 17, art. 18, art. 29, art. 30, art. 253, respectiv art. 268 şi urm. Codul Muncii.

Prin sentința civilă 910/ 2017 a Tribunalului Galați s-a respins acțiunea ca efect al imunităţii de jurisdicție prin prisma următoarelor considerente:

Faţă de motivele invocate de către pârâtă în susţinerea excepţiei, instanţa a calificat excepţia invocată ca fiind excepţia imunităţii de jurisdicţie.

Potrivit art. 343 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene „Uniunea se bucură, pe teritoriile statelor membre, de privilegiile și imunitățile necesare pentru îndeplinirea misiunii sale, în condițiile definite în Protocolul încheiat la 8 aprilie 1965 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene. Același regim se aplică și în cazul Băncii Centrale Europene și al Băncii Europene de Investiții.”, iar potrivit art. 11 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene „Pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre şi indiferent de cetăţenia lor, funcţionarii şi agenţii Uniunii: (a) beneficiază de imunitate de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de aceştia, inclusiv afirmaţiile scrise sau verbale în calitatea lor oficială, sub rezerva aplicării dispoziţiilor din tratatele care reglementează, pe de o parte, răspunderea funcţionarilor şi agenţilor faţă de Uniune şi, pe de altă parte, competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a decide asupra litigiilor dintre Uniune şi funcţionarii, respectiv alţi agenţi ai Uniunii; aceştia beneficiază de imunitate şi după încetarea funcţiilor lor;”

 Aşadar, prevederile Tratatului, precum şi cele ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene nr. C 83/266, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 30.03.2010, impun imunitatea de jurisdicţie a organismelor internaţionale, inclusiv a membrilor şi reprezentanţilor Uniunii Europene în statele membre.

Instanţa a reţinut că imunitatea de jurisdicţie constituie o abatere de la principiul potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicţiei unui stat membru, fără ca aceasta să fie înţeleasă ca o imunitate de la răspunderea prevăzută de lege, ci ca o exceptare a  organismelor internaţionale, inclusiv a membrilor şi reprezentanţilor Uniunii Europene de la jurisdicţia organelor statului membru.

De altfel, în cadrul competenţei Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene se prevede că acesta judecă acţiunile prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii acestora.

Împotriva sentinței datei în fond a declarat apel reclamantul care a invocat faptul că în cauză s-a interpretat eronat legea. Potrivit articolului 1 din Protocolul 1 / 1965 privind privilegiile și imunitățile Comunităților europene  “sediile și clădirile comunităților sunt inviolabile și vor fi exceptate de la percheziție, rechiziție, confiscare sau expropriere. Proprietatea și activele comunităților nu fac obiectul nici unei forme de constrângere administrativă sau judiciară în afara cazului în care acest lucru a fost autorizat de Curtea de Justiție”. Din interpretarea acestui text nu rezultă că Uniunea Europeană nu poate fi chemată în judecată de un cetățean al unui stat membru pentru a răspunde pentru eventualele prejudicii aduse. Solicită admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Prin întâmpinare intimata Uniunea Europeană a solicitat respingerea apelului prin prisma acelorași considerente cuprinse în întâmpinarea din dosarul Tribunalului Galați.

Prin decizia civilă nr. 40/A/2018 a Curţii de Apel Galaţi s-a constatat că apelul nu este fondat.

Având originea într-o formă de cooperare în domeniul economic, Uniunea Europeană a evoluat şi funcţionează ca o organizaţie unică, acceptată a fi o organizaţie sui generis. Până în prezent ea reprezintă organizaţia internaţională care a atins cel mai mare nivel de integrare într-un număr mare de domenii. Caracteristicile ei şi modul în care funcţionează fac imposibilă încadrarea ei într-una dintre tipologiile de organizaţii internaţionale cunoscute şi teoretizate până în prezent.

Uniunea Europeană prezintă şi unele trăsături specifice formelor de organizare statală. Cu toate acestea, nu se încadrează în definiţia niciunei astfel de forme de organizare. Ea nu poate fi considerată nici federaţie, nici confederaţie de state.

Această formă de cooperare s-a dezvoltat cu o personalitate juridică implicită, deoarece personalitatea juridică a UE nu a fost menţionată nici în tratatele fondatoare şi nici în celelalte tratate care au precedat Tratatul de la Lisabona.

Incontestabil, UE este mai mult decât o simplă organizaţie internaţională, dacă avem în vedere definiţia clasică a acesteia din urmă ca o cooperare exclusiv interguvernamentală într-un anumit domeniu. Cu toate acestea, deşi posedă anumite trăsături caracteristice, nu se încadrează nici în definiţia unei forme de organizare statală. Problema care apare, având în vedere cele enunţate, priveşte statutul juridic al Uniunii Europene şi capacitatea acesteia de a fi un subiect de drept internaţional public.

Ca entitate juridică în special în relaţiile externe, UE a îndeplinit un rol limitat şi asta din cauza faptului că statutul său juridic nu a fost menţionat explicit nici în tratatele fondatoare ale Comunităţilor Europene şi nici în Tratatul de la Maastricht - care a fondat Uniunea Europeană. Tratatele succesive de la Amsterdam şi Nisa, care au modificat Tratatul Uniunii Europene, nu au contribuit deloc la clarificarea acestei chestiuni, dimpotrivă, au dus la creşterea ambiguităţilor privind personalitatea juridică a UE. Tratatul de la Lisabona, (mai precis Art.47 TUE), semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare în data de 1 decembrie 2009, este cel care conferă expres personalitate juridică Uniunii Europene.

Recunoaşterea expresă a personalităţii juridice a UE reprezintă fără îndoială un important pas înainte în consolidarea poziţiei de actor global al acesteia în relaţiile internaţionale, dar, cu toate acestea, mai există multe de lămurit în ceea ce priveşte raportarea UE la alte forme de cooperare .

Principiul imunității de jurisdicție al unei organizații internaționale sau al unui stat străin  nu se regăsește  în vreo dispoziție legală internă sau internațională care să îl reglementeze. Principiul imunității de jurisdicție este recunoscut în dreptul internațional public drept o consecință directă a suveranității și egalității statelor (consacrate de articolul 2 din carta ONU ), care implică dreptul statului străin de a nu fi supus puterii de decizie și de execuție pe teritoriul altui stat și obligația acestuia din urmă de a nu exercită atributele sale judiciare și administrative în raport cu statul străin, organele și bunurile sale.

Imunitatea statului, ca regulă generală cu caracter de principiu de drept internațional, ține în cea mai mare parte de dreptul cutumiar. Practica inițială a unei imunității absolute a fost înlocuită, începând cu secolul al 20-lea , cu teoria și practica unei imunități restrictive, limitate , în cadrul căreia se face de regulă distincție între actele statelor aparținând autorității publice (acta jure imperii) și actele cu caracter particular, de gestiune scoase din sfera de aplicare și recunoaștere a imunității statului străin și supuse jurisdicției teritoriale a acestuia. 

Evoluția doctrinei în privința interpretării acestui principiu și practica statelor în această privință se reflectă în convențiile încheiate la nivelul regional și internațional și în lucrările comisiei internaționale de Drept internațional.

Astfel la nivel regional a fost adoptată Convenția Europeană asupra imunității statelor din 16 mai 2006 care cuprinde principiul imunității, limitele și excepțiile sale. Convenția a fost semnată de România, dar nu a mai fost ratificată până în acest moment.

Comisia de Drept internațional ce funcționează în cadrul Organizației Națiunilor Unite, a început lucrările de codificare a problemelor legate de principiul imunității de jurisdicții în anul 1978, în baza rezoluției numărul 32/151/1997 a  Adunării Generale a ONU. Procesul de codificare a fost finalizat prin adoptarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție a statelor și bunurilor acestora adoptată la 2 decembrie 2004 ratificată de România prin legea 438/ 2006, dar care nu a intrat în vigoare.

Imunitatea de jurisdicție a Consiliului Europei și a oficialilor acestui organism internațional și condițiile în care operează ridicarea imunității fac obiectul unor reglementări internaționale specifice ratificate de România.

În ceea ce privește Uniunea Europeană conform articolului 343 TFUE aceasta se bucură pe teritoriile statelor membre de privilegiile și imunitățile necesare pentru îndeplinirea misiunii sale în condițiile definite în Protocolul încheiat la 8 aprilie 1965 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene. Ca  atare, faţă de considerentele de mai sus, se constată că soluția instanței de fond  de respingere a acțiunii ca efect al imunității de jurisdicție față de această parte este legală.

Față de considerentele de mai sus  prin prisma dispoziţiilor art. 480 Cod procedură civilă, instanța a respins apelul formulat ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare