Legea nr. 85/2006. Art. 149. Aplicarea în procedura insolvenței a instituției repunerii în termen din Codul de procedură civilă

Curtea de apel notează că, în conformitate cu art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispozițiile acestui act normativ se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil și ale Regulamentului (CE) nr. 1346/200 referitor la procedurile de insolvență.

Raportat la art. 149, judicios tribunalul a aplicat în speță instituția repunerii în termen, reglementată de Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit art. 103 alineat (1) Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În speţă, condiția existenței unei împrejurări mai presus de voința intimatei X. este îndeplinită, întrucât nedepunerea declaraţiei de creanţă în termenul stabilit prin notificare pentru depunerea cererilor de admitere a creanţelor se datorează unor împrejurări mai presus de voința creditoarei, respectiv neluarea la cunoștință de deschiderea procedurii de insolvență împotriva debitoarei. Împrejurarea a fost determinată de reaua-credinţă a debitoarei, care nu a adus la cunoştinţa administratorilor judiciari existenţa creditorului străin.

Este de observat şi că au fost respectate cerinţele alineatului (2) din articolul 103 Cod procedură civilă.

Revenind la împrejurarea mai presus de voința creditoarei intimate, curtea notează - suplimentar față de considerentele din sentință - că recurenta își promovează propria culpă. Or, este de principiu în dreptul civil - potrivit regulii „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” - că nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru a valorifica un drept, invocând nesocotirea de el însuşi a unor norme legale.

Instanța de recurs constată că debitoarea nu a respectat obligația instituită de art. 28 alineat (1) litera c) din legea insolvenței, în ceea ce o privește pe intimată, omisiunea fiind comisă cu rea-credință, în condițiile în care exista contractul de achiziţii bunuri nr. 50/RO/15.12.2009 şi fusese încheiat actul adiţional din 12.12.2013.

Sub acest din urmă aspect este adevărat (cum pretinde recurenta) că buna-credință se prezumă, dar prezumția a fost răsturnată prin prezentarea acordului din 12.12.2013, în care reprezentantul „Y.” recunoaște datoria de 158.792,71 euro, menționând facturile din care provine și se angajează să plătească datoria la termenele stipulate în act. La momentul încheierii acordului cererea de deschidere a procedurii insolvenței era înregistrată.

Curtea consideră că nu au legătură cu soluția judecătorului sindic referirile debitoarei la articolul 61 din Legea nr. 85/2006, textul privind doar creditorii menţionaţi în lista depusă de debitor.

Este adevărat că - astfel cum invocă „Y.” SA - legea insolvenţei instituie reguli care să ducă la desfăşurarea cu celeritate a procedurii, dar premisa de la care pleacă actul normativ este aceea a bunei-credințe a tuturor participanților la procedură. Pentru o situație precum aceea din cauza de față - în care debitorul de rea-credință ascunde existența unui creditor - se aplică instituția repunerii în termen.

Instanța de recurs reține că - în lipsa notificării prevăzute de art. 62 - nu se pune problema sancționării creditorului care nu și-a manifestat intenţia de a participa la procedură cu respectarea termenelor şi condiţiilor legii speciale, cum pretinde recurenta.

Domenii speta

Spete similare