Aplicarea sancţiunii decăderii în faza administrativă şi efectele pe plan probator în faţa instanţei sesizate cu contestaţia împotriva deciziei c.n.c.i.

Decizie 1101A din 30.10.2018


Aplicarea sancţiunii decăderii în faza administrativă şi efectele pe plan probator în faţa instanţei sesizate cu contestaţia împotriva deciziei C.N.C.I.

- Legea nr. 165/2013: art. 32

- C.E.D.O.: art. 6 §1

Dacă s-ar accepta teza imposibilităţii instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei de a mai administra probe în dovedirea dreptului de proprietate sau a calităţii de unică persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pe temeiul Legii nr. 165/2013, câtă vreme dispoziţia contestată atestă împrejurarea că actele doveditoare nu au fost depuse în termenele prevăzute de lege, etapa jurisdicţională ar fi lipsită de conţinut şi nu ar putea fi considerată, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C.E.D.O., ca reprezentând un recurs efectiv, ceea ce presupune dreptul de a te adresa unui tribunal independent, imparţial şi de a beneficia de garanţiile unui proces echitabil.

(decizia civilă nr. 1101/A din data de 30 octombrie 2018)

Apelanta-pârâtă a susţinut că nu pot fi avute în vedere certificatul de moştenitor nr. S-84/3.07.1968 şi certificatul de calitate de moştenitor nr. 46/15.09.2016, întrucât acestea au fost depuse în completarea dosarului de despăgubiri cu depăşirea termenului de decădere prevăzut la art. 32 din Legea nr. 165/2013, ceea ce are drept consecinţă pierderea dreptului subiectiv însuşi.

Curtea nu poate primi aceste susţineri, întrucât termenul de 120 zile, prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, priveşte exclusiv procedura administrativă, fiind stipulat de legiuitor în favoarea persoanelor care se consideră îndreptăţite, în sensul că acestea pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Dacă s-ar primi interpretarea apelantei-pârâte, în sensul că, atâta vreme cât decizia de invalidare atestă împrejurarea că actele doveditoare nu au fost depuse în etapa administrativă, atunci instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei nu poate încuviinţa şi administra probe în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii sau a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, înseamnă a accepta ideea că etapa jurisdicţională ar fi una strict formală, lipsită practic de conţinut, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României republicată şi prevederilor art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de acces la o instanţă şi garanţiile specifice unui proces echitabil.

Ca atare, termenul prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 trebuie privit ca limitând durata depunerii de înscrisuri în completare în etapa administrativă, fără a obstrucţiona această posibilitate şi în faza jurisdicţională, aceasta din urmă fiind reglementată de dispoziţiile Codului de procedură civilă, în lipsa unor norme derogatorii la art. 35 din Legea nr. 165/2013.

În acest context, Curtea arată că, în cadrul unei contestaţii formulate în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, verificarea legalităţii şi temeiniciei deciziei emise de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu se face doar în temeiul înscrisurilor ce au fost depuse în etapa administrativă, ci în contextul tuturor mijloacelor de probă relevante, inclusiv a celor ce au fost încuviinţate şi administrate în faza jurisdicţională, o atare viziune înscriindu-se în raţiunea legii.

Întrucât intimatul-reclamant a probat, prin înscrisurile administrate în faţa primei instanţe, coroborate cu cele depuse în etapa administrativă, faptul că este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile ce au aparţinut proprietarului L.G., Curtea constată că această împrejurare este de natură a conduce la anularea deciziei de invalidare emise de C.N.C.I.