Netemeinicia evaluării condiţiei de proporţionalitate a măsurii preventive cu scopul urmărit prin aceasta, prin raportare la jurisprudenţa cedo

PROCEDURĂ PENALĂ

Netemeinicia evaluării condiţiei de proporţionalitate a măsurii preventive cu scopul urmărit prin aceasta, prin raportare la jurisprudenţa CEDO

- art. 206 noul Cod de procedură penală

Potrivit art. 348 alin. (2) Cod de procedură penală şi art. 208 alin. (2) şi (4) Cod de procedură penală în cazurile în care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice periodic pe parcursul procedurii legalitatea şi temeinicia arestării preventive în vederea respectării drepturilor prevăzute de art. 5 paragraf (4) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Instanţa poate dispune menţinerea măsurii arestării preventive dacă reţine că temeiurile care au determinat arestarea se menţin, sunt relevante, necesare şi suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal în faza de cameră preliminară; este, totodată, necesar să nu fie depă?it termenul rezonabil al arestării preventive.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că în cauză există probe de natură să convingă un observator obiectiv, în sensul art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale cu privire la existenţa unei bănuieli rezonabile că inculpatul (I1) este posibilul autor al faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Articolul 5 paragraf 1 lit. c) din Conven?ia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertă?ilor Fundamentale, ratificată de România la data de 20.06.1994 stipulează necesitatea existen?ei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infrac?iune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.

În hotărârea Murray contra Marii Britanii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilită?ii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât cu condi?ia ca ea să fie bazată pe fapte sau informa?ii, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect şi infrac?iunea presupusă. În consecin?ă, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intui?ie, o simplă asociere de idei sau de prejudecă?i (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infrac?iuni.

Totu?i faptele probatorii care ar putea da na?tere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acela?i nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare (cauza Calejja contra Maltei).

În cauză, instanţa de control judiciar a constatat faptul că există suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) Cod de procedură penală privind săvârşirea de către inculpat a infrac?iunii de trafic de droguri risc, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată) şi a infracţiunii de introducerea în ţară de droguri de risc, prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată), ea decurgând din materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale.

Pe de altă parte, în cauză există situa?ia prevăzută de art. 223 alin. (2) Cod procedură penală.

În jurispruden?a Cur?ii Europene a Drepturilor Omului se admite că anumite infrac?iuni, prin gravitatea lor şi prin reac?ia publică la săvâr?irea lor, pot da na?tere unui pericol pentru ordinea publică ce ar putea să justifice arestarea preventivă cel pu?in pentru o perioadă de timp. Pe de altă parte, însă, acest motiv al protec?iei ordinii publice nu poate fi considerat pertinent şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea sau lăsarea persoanei în libertate ar crea un pericol real pentru ordinea publică. Instan?a trebuie, deci, să justifice în termeni concre?i prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (cauza Ditmont-Maliverg contra Franţei).

În ceea ce prive?te această ultimă condi?ie, Curtea a avut în vedere periculozitatea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dată de importan?a valorilor sociale ocrotite penalmente.

În consecin?ă, aceste fapte justifică aprecierea că lăsarea lui în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate în rândul persoanelor care respectă valorile sociale ocrotite de lege.

Curtea a constatat însă că potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (3) Cod procedură penală orice măsură preventivă trebuie să fie propor?ională cu gravitatea acuza?iei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

Analizând coroborat dispoziţiile art. 218 şi art. 223 Cod procedură penală Curtea a apreciat că diferen?a dintre condi?iile pentru luarea/menţinerea uneia dintre cele două măsuri preventive este aceea a propor?ionalită?ii şi necesită?ii, regula fiind aceea a dispunerii măsurii celei mai puţin restrictive de drepturi în măsura în care aceasta este suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) Cod procedură penală.

În privinţa continuării duratei detenţiei şi a testului de proporţionalitate şi subsidiaritate este relevantă şi jurisprudenţa Cur?ii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Astfel, în cauza Medinţu contra României instanţa europeană a arătat că la fiecare moment al procesului, autorităţile naţionale au dreptul de a evalua în mod liber elementele care justifică prelungirea privării de libertate şi caracterul pertinent şi suficient al motivelor. În cauzele Calmanovici şi Scundeanu contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „existenţa unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii. În acest sens, în cauza Calmanovici contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv timp de aproximativ trei luni şi jumătate, având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză, şi că nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţiei.

Relevantă în această privinţă este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Letellier contra Franţei în care instanţa europeană a arătat că anumite infracţiuni, prin gravitatea deosebită şi reacţia publicului, pot crea o stare de nelinişte capabilă să justifice temporar detenţia preventivă, dar acest factor poate fi pertinent şi suficient numai dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că eliberarea acuzatului tulbură, în mod real, ordinea publică. Detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, întrucât continuarea detenţiei nu trebuie să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.

În vederea evaluării testului necesităţii şi proporţionalităţii pentru a determina dacă există motive relevante şi suficiente pentru prelungirea privării de libertate prin măsura arestării preventive Curtea a observat că inculpatul a dat deja declaraţii în faţa primei instanţe, a recunoscut săvârşirea faptelor de care este acuzat şi au fost reţinute în favoarea acestuia prevederile art. 15 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 78/2016 încă din faza de urmărire penală, întrucât a cooperat cu organele judiciare, însă judecarea cauzei s-a amânat din motive ce nu îi pot fi imputate.

Prin urmare, nu s-a mai constatat existenţa unor motive relevante şi suficiente care să justificare privarea de libertate a inculpatului prin măsura arestării preventive, simpla men?inere a temeiurilor arestării ini?iale nefiind în sine aptă, după aproape nouă luni de la privarea iniţială de libertate, să justifice continuarea arestării preventive pentru acuzaţii pentru care a fost administrat tot probatoriul în acuzare.

În plus, la acest moment procesual, s-a constatat că nu au intervenit elemente noi care să conducă la reţinerea existenţei unor motive relevante şi suficiente pentru continuarea măsurii arestării preventive.

În acest condiţii, menţinerea celei mai severe măsuri preventive nu este în măsură să mai contribuie la buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată, menţinerea arestării preventive neputând fi dispusă strict în scopul administrării probelor, la solicitarea inculpatului (I2) şi a apărării, cu privire la starea de fapt privitoare la acest din urmă inculpat, reţinând totodată motivele pentru care prima instanţă a amânat cauza în scopul administrării probatoriului.

Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Încheierea nr. 35 din 26 noiembrie 2018

Prin Încheierea din data de (...) noiembrie 2018, Tribunalul (...), în baza art. 362 Cod procedură penală, raportat la art. 208 alin. (2) ?i (4) Cod procedură penală, a constatat temeinică şi legală şi a menţinut măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpatul (I1) prin încheierea din data de 27.02.2018 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul (...) în baza căreia s-a emis Mandatul de arestare preventivă nr. (...)/U/27.02.2018.

În baza art. 362 Cod procedură penală, raportat la art. 208 alin. (5) Cod procedură penală, a constatat temeinică şi legală şi a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul (I2) prin încheierea judecătorului de cameră preliminară a Cur?ii de Apel (...) nr. (...)/CCP/2018 din data de 31.08.2018.

În motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă a reţinut, în esenţă, că măsura arestării preventive a inculpatului (I1) a fost luată în mod legal şi că temeiurile ce au determinat luarea acestei măsuri preventive subzistă şi în prezent şi se impune în continuare menţinerea acesteia.

Astfel, s-a constatat că în cauză există probe de natură să convingă un observator obiectiv, în sensul art. 5 parag.1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale cu privire la existenţa unei bănuieli rezonabile că inculpatul (I1) este autorul faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

În cauză, prima instan?a a constatat faptul că suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) Cod procedură penală privind săvârşirea de către inculpatul (I1) a infracţiunilor imputate (care constituie temeiul privării de libertate) există, ea decurgând din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale.

Prima instanţă a opinat că, deşi inculpatul (I1) este privat de libertate de circa 8 luni ?i jumătate, fiind acuzat că în cursul lunii februarie 2018, fără drept, ar fi procurat, transportat, deţinut şi depozitat, iar ulterior, la data de 26.02.2018, urmare a ajutorului dat de inculpatul (I2), ar fi pus în vânzare cantitatea de aproximativ 4.760 grame cannabis, înscris ca drog de risc în Tabelul anexă nr. III al Legii nr. 143/2000 (republicată), precum ?i că în cursul lunii februarie 2018, ar fi participat, împreună cu numitul (...), care lucrează şi locuieşte temporar în Spania, la expedierea ?i introducerea în ţară la data de 21.02.018, fără drept, prin intermediul a unui colet expediat din Spania în România, a cantităţii de 4760 grame cannabis, înscris ca drog de risc în Tabelul anexă nr. III al Legii nr. 143/2000 (republicată), pretinsele infrac?iuni sunt de o gravitate deosebită şi impun o reac?ie fermă din partea organelor judiciare, pentru înlăturarea pericolului concret pentru ordinea publică ce ar rezulta din punerea în libertate la acest moment procesual, precum ?i pentru buna desfă?urare a procesului penal.

În consecinţă, Tribunalul (...) a constatat că, la acest moment procesual, există şi persistă starea de pericol pentru ordinea publică, în raport de toate circumstanţele reale şi personale concrete ale cauzei, toate acestea confirmând necesitatea menţinerii stării de arest a inculpatului (I1) , interesul public de înfăptuire a justiţiei şi ordinea publică putând fi afectate prin judecarea inculpatului în stare de libertate.

Instan?a de fond a considerat că măsura arestării preventive este proporţională cu gravitatea acuzaţiilor, în raport de elementele analizate mai sus reflectate în rezonanţa socială a unei asemenea activităţi pretins infracţionale, iar reindividualizarea măsurii preventive prin înlocuirea ei cu arestul la domiciliu, sau cu măsura controlului judiciar, aşa cum a solicitat apărarea nu este oportună la acest moment, necorespunzând criteriilor de propor?ionalitate.

În ceea ce-l prive?te pe inculpatul (I2) prima instanţă a opinat că, faţă de cerinţele prevăzute de art. 202 alin. (1) teza finală Cod procedură penală, raportat la proporţionalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse, pe baza evaluării modului şi circumstanţelor comiterii faptelor, a antecedentelor penale, a mediului din care inculpatul provine şi a altor împrejurări privitoare la persoana inculpatului, men?inerea măsurii controlului judiciar cu impunerea anumitor obligaţii (inclusiv să nu comunice direct sau indirect cu coinculpatul (I1) şi cu martorii (M1), (M2) şi (M3), este oportună în acest moment, fiind suficientă şi proporţională scopului urmărit de lege pentru asigurarea desfăşurării procesului penal în bune condiţii, fără ca ordinea publică să fie grav afectată, interesul particular al inculpatului derivat din respectarea dreptului la libertate neputând fi înfrânt de cel general derivat din menţinerea ordinii publice. Faţă de durata scurtă de timp de la momentul la care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar faţă de acest inculpat, s-a constatat că nici durata rezonabilă a măsurii preventive nu a fost depăşită.

În consecinţă, având în vedere pe de o parte gravitatea faptelor ?i pericolul social al acestora ?i al inculpatului, iar pe de altă parte văzând conduita procesuală a inculpatului, Tribunalul (...) a constatat că la acest moment există şi persistă starea de pericol pentru ordinea publică, în raport de toate circumstanţele reale şi personale concrete ale cauzei, toate acestea confirmând necesitatea men?inerii controlului judiciar, interesul public de înfăptuire a justiţiei şi ordinea publică putând fi afectate prin ridicarea acestei măsuri, astfel cum a fost solicitat de apărătorul inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat contestaţie inculpatul (I2) şi inculpatul (I1).

Motivele contestaţiei au fost expuse oral de avocaţii aleşi ai inculpaţilor în faţa instanţei de control judiciar fiind redate pe larg în partea introductivă a prezentei încheieri.

Inculpatul (I2) a solicitat, în esenţă, admiterea prezentei contestaţii, desfiinţarea încheierii atacate şi revocarea măsurii controlului judiciar, în urma reaprecierii probelor. S-a considerat că faţă de starea de sănătate a inculpatului şi de stadiul procesului nu se mai impune menţinerea acestuia sub control judiciar.

Inculpatul (I1) a solicitat, în esenţă, admiterea contestaţiei, casarea în parte a încheierii atacate şi înlocuirea măsurii arestării preventive dispuse în sarcina sa cu măsura arestului la domiciliu, invocând durata măsurii arestării preventive şi amânările succesive ale cauzei care nu-i pot fi imputate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a reţinut următoarele:

1. Cu privire la inculpatul (I2)

Curtea a constatat că în cauză subzistă temeiurile măsurii controlului judiciar cu privire la inculpatul (I2) şi că, la acest moment procesual, această măsură preventivă este necesară şi proporţională cu scopul urmărit.

Pe de o parte, Curtea a apreciat ca fiind satisfăcută condiţia prevăzută de art. 211 Cod procedură penală în sensul că în cauză există probe de natură să convingă un observator obiectiv cu privire la existenţa unei bănuieli rezonabile că inculpatul (I2) a comis infracţiunile de care este acuzat şi pentru care a fost trimis în judecată.

În cauză, Curtea a constatat faptul că există suspiciunea rezonabilă că inculpatul (I2) este posibilul făptuitor al actelor de complicitate la infracţiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 48 alin. (1) Cod penal raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată).

Pe de altă parte, Curtea a constatat că sunt satisfăcute şi exigenţele de necesitate şi proporţionalitate ale măsurii preventive cu scopul urmărit, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 202 alin. (1) şi (3) Cod procedură penală.

Astfel, în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal este în continuare necesară impunerea unor obligaţii precum şi a unor restricţii faţă de inculpatul (I2) prin raportare la calendarul de termene al completului învestit cu soluţionarea cauzei în fond, în vederea administrării probelor în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă.

În plus, Curtea a constatat, faţă de dinamica cercetării judecătoreşti şi de durata măsurii restrictive de libertate în faza judecăţii, că nu există vreun temei pentru a se aprecia că măsura controlului judiciar nu este proporţională cu scopul urmărit.

Curtea a considerat că, la acest moment procesual, măsura preventivă restrictivă de drepturi este adaptată atât necesităţii asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, cât şi necesităţii asigurării respectării dreptului la sănătate al inculpatului (...).

Pentru aceste considerente, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală, Curtea a respins ca nefondată contestaţia formulată de inculpatul (I2) împotriva încheierii penale din data de 20 noiembrie pronunţate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2018.

2. Cu privire la inculpatul (I1)

Potrivit art. 348 alin. (2) Cod de procedură penală şi art. 208 alin. (2) şi (4) Cod de procedură penală în cazurile în care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice periodic pe parcursul procedurii legalitatea şi temeinicia arestării preventive în vederea respectării drepturilor prevăzute de art. 5 paragraf (4) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Instanţa poate dispune menţinerea măsurii arestării preventive dacă reţine că temeiurile care au determinat arestarea se menţin, sunt relevante, necesare şi suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal în faza de cameră preliminară; este, totodată, necesar să nu fie depă?it termenul rezonabil al arestării preventive.

Curtea a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect că în cauză există probe de natură să convingă un observator obiectiv, în sensul art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale cu privire la existenţa unei bănuieli rezonabile că inculpatul (I1) este posibilul autor al faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Articolul 5 paragraf 1 lit. c) din Conven?ia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertă?ilor Fundamentale, ratificată de România la data de 20.06.1994 stipulează necesitatea existen?ei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infrac?iune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.

În hotărârea Murray contra Marii Britanii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilită?ii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât cu condi?ia ca ea să fie bazată pe fapte sau informa?ii, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect şi infrac?iunea presupusă. În consecin?ă, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intui?ie, o simplă asociere de idei sau de prejudecă?i (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infrac?iuni.

Totu?i faptele probatorii care ar putea da na?tere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acela?i nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare (cauza Calejja contra Maltei).

În cauză, instanţa de control judiciar a constatat faptul că există suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) Cod de procedură penală privind săvârşirea de către inculpatul (I1) a infrac?iunii de trafic de droguri risc, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată) şi a infracţiunii de introducerea în ţară de droguri de risc, prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată), ea decurgând din materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale.

Pe de altă parte, în cauză există situa?ia prevăzută de art. 223 alin. (2) Cod procedură penală.

În jurispruden?a Cur?ii Europene a Drepturilor Omului se admite că anumite infrac?iuni, prin gravitatea lor şi prin reac?ia publică la săvâr?irea lor, pot da na?tere unui pericol pentru ordinea publică ce ar putea să justifice arestarea preventivă cel pu?in pentru o perioadă de timp. Pe de altă parte, însă, acest motiv al protec?iei ordinii publice nu poate fi considerat pertinent şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea sau lăsarea persoanei în libertate ar crea un pericol real pentru ordinea publică. Instan?a trebuie, deci, să justifice în termeni concre?i prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (cauza Ditmont-Maliverg contra Franţei).

În ceea ce prive?te această ultimă condi?ie, Curtea a avut în vedere periculozitatea faptelor pentru care inculpatul (I1) a fost trimis în judecată, dată de importan?a valorilor sociale ocrotite penalmente.

În consecin?ă, aceste fapte justifică aprecierea că lăsarea lui în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate în rândul persoanelor care respectă valorile sociale ocrotite de lege.

Curtea a constatat însă că potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (3) Cod procedură penală orice măsură preventivă trebuie să fie propor?ională cu gravitatea acuza?iei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

Analizând coroborat dispoziţiile art. 218 şi art. 223 Cod procedură penală Curtea a apreciat că diferen?a dintre condi?iile pentru luarea/menţinerea uneia dintre cele două măsuri preventive este aceea a propor?ionalită?ii şi necesită?ii, regula fiind aceea a dispunerii măsurii celei mai puţin restrictive de drepturi în măsura în care aceasta este suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) Cod procedură penală.

În privinţa continuării duratei detenţiei şi a testului de proporţionalitate şi subsidiaritate este relevantă şi jurisprudenţa Cur?ii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Astfel, în cauza Medinţu contra României instanţa europeană a arătat că la fiecare moment al procesului, autorităţile naţionale au dreptul de a evalua în mod liber elementele care justifică prelungirea privării de libertate şi caracterul pertinent şi suficient al motivelor. În cauzele Calmanovici şi Scundeanu contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „existenţa unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii. În acest sens, în cauza Calmanovici contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv timp de aproximativ trei luni şi jumătate, având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză, şi că nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţie.

Relevantă în această privinţă este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Letellier contra Franţei în care instanţa europeană a arătat că anumite infracţiuni, prin gravitatea deosebită şi reacţia publicului, pot crea o stare de nelinişte capabilă să justifice temporar detenţia preventivă, dar acest factor poate fi pertinent şi suficient numai dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că eliberarea acuzatului tulbură, în mod real, ordinea publică. Detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, întrucât continuarea detenţiei nu trebuie să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.

În vederea evaluării testului necesităţii şi proporţionalităţii pentru a determina dacă există motive relevante şi suficiente pentru prelungirea privării de libertate prin măsura arestării preventive Curtea a observat că inculpatul (I1) a dat deja declaraţii în faţa primei instanţe, a recunoscut săvârşirea faptelor de care este acuzat şi au fost reţinute în favoarea acestuia prevederile art. 15 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 78/2016 încă din faza de urmărire penală, întrucât a cooperat cu organele judiciare, însă judecarea cauzei s-a amânat din motive ce nu îi pot fi imputate, după cum urmează:

a.la data de (...) septembrie 2018, cauza s-a amânat fa?ă de cererile în proba?iune formulate de către reprezentanta parchetului ?i respectiv în apărarea inculpatului (...), fiind citaţi martorii amenin?a?i (...) ?i (...), precum ?i martorul propus de inculpatul (I2), numitul (...);

b.la data de (...) octombrie 2018 cauza s-a amânat în vederea administrării probelor testimoniale încuviin?ate, fiind citaţi martorii cu identitate protejată (...) (...) ?i (...) de la sediul DIICOT –Serviciul Teritorial (...), precum ?i martorul propus de inculpat, numitul (...);

c.la data de (...) octombrie 2018 cauza s-a suferit din nou amânare în vederea audierii martorilor (...) (...) ?i (...) prin video conferin?ă, prin comisie rogatorie la Tribunalul (...);

d.la data de (...) noiembrie 2018, cauza s-a amânat tot în vederea audierii martorilor cu identitate protejată (...) (...) ?i (...) prin intermediul unei comisii rogatorii având ca obiect videoconferinţă.

Prin urmare, în acest moment procesual Curtea nu mai a constatat existenţa unor motive relevante şi suficiente care să justificare privarea de libertate a inculpatului (I1) prin măsura arestării preventive, simpla men?inere a temeiurilor arestării ini?iale nefiind în sine aptă, după aproape nouă luni de la privarea iniţială de libertate, să justifice continuarea arestării preventive pentru acuzaţii pentru care a fost administrat tot probatoriul în acuzare.

În plus, la acest moment procesual, s-a constatat că nu au intervenit elemente noi care să conducă la reţinerea existenţei unor motive relevante şi suficiente pentru continuarea măsurii arestării preventive.

În acest condiţii, menţinerea celei mai severe măsuri preventive nu este în măsură să mai contribuie la buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată, menţinerea arestării preventive neputând fi dispusă strict în scopul administrării probelor, la solicitarea inculpatului (...) şi a apărării, cu privire la starea de fapt privitoare la acesta din urmă inculpat, reţinând totodată motivele pentru care prima instanţă a amânat cauza în scopul administrării probatoriului.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) Cod procedură penală raportat la art. 206 Cod procedură penală Curtea a admis contesta?ia formulată de inculpatul (I1) împotriva încheierii penale din data de 20 noiembrie pronunţate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2018, a desfiinţat, în parte, încheierea atacată şi rejudecând:

În baza art. 242 alin. (2) Cod procedură penală raportat la art. 218 şi art. 223 Cod procedură penală a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului (I1) (luată prin Încheierea din data de 27.02.2018 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul (...) în baza căreia s-a emis Mandatul de arestare preventivă nr. (...)/U/27.02.2018) cu măsura arestului la domiciliu, pe o durată de 30 de zile începând cu data de 26.11.2018.

În baza art. 221 alin. (1) Cod procedură penală a impus inculpatului (I1) obliga?ia de a nu părăsi imobilul din (...), str. (...), nr. (...), bl. (...), sc. (...), ap. (...), jud. (...), fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza.

În baza art. 221 alin. (2) Cod procedură penală, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul (I1) va avea următoarele obligaţii:

a) să se prezinte în faţa instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să nu comunice direct sau indirect cu martorii (M1) (domiciliat în comuna (...)(...), (M2) (domiciliată în (...), (M3) (domiciliată în (...) (...) şi cu martorii cu identitate protejată (...) (...) şi (...).

În baza art. 221 alin. (4) Cod procedură penală a atras atenţia inculpatului (I1) că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

A dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului (I1) de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. (...)/U/27.02.2018, emis de Tribunalul (...), dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

Instanţa de judecată are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii arestului la domiciliu impus inculpatului (I1) înainte de expirarea duratei pentru care a fost dispusă, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii preventive.

Au fost menţinute celelalte dispozi?ii ale încheierii atacate, care nu sunt contrare prezentei hotărâri.

În baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în contestaţia declarată de inculpatul (I1) au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) Cod de procedură penală a obligat inculpatul contestator (...) la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat în contestaţie, faţă de culpa procesuală a acestuia obiectivată în formularea unei căi de atac nefondate.

Domenii speta

Spete similare