Prescripţia executării pedepsei.

DECIZIA  PENALĂ NR 153/CONTESTAŢIE 

Şedinţa publică din data de 09.05.2018

PREŞEDINTE (…) 

Grefier (…)

Cu participare : PROCUROR : (…) din cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov

Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea  asupra soluţionării contestaţiei formulate de către PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BRAŞOV împotriva sentinţei penale nr 570/28.03.2018, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul penal nr 4602/197/2018.

Dezbaterile în prezenta cauză au fost înregistrate conform art.369 cod procedură penală. 

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, la pronunţare, se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare  este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care,

Dezbaterile în cauza penală de faţă au avut loc în şedinţa publică din data de 25.04.2018 când părţile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanţa din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunţarea cauzei pentru data de 02.05.2018 şi apoi pentru data de 09.05.2018.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra contestaţiei penale de faţă reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr.570/28.03.2018, Judecătoria Braşov, în baza art. 598 alin. 1 lit. d) Cod procedură penală cu referire la art.125 alin.1, art.126 alin.1 lit. b Cod penal 1968 a admis contestaţia la executare formulată de persoana condamnată PMA.

În baza art.125 alin.1, art.126 alin.1 lit. b) Cod penal 1968 a constatat prescrisă executarea pedepsei de 4(patru) ani închisoare aplicată contestatorului prin sentinţa penală nr. 1523/30.05.2005, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 2105/2003, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. 1879/2005.

A anulat formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 1523/30.05.2005, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 2105/2003, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. 1879/2005.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală a dispus ca statul să suporte cheltuielile judiciare avansate.

Pentru a pronunţa această soluţie judecătoria a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.02.2018 pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. 4602/197/2018, condamnatul-contestator PMA a formulat contestaţie la executarea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată contestatorului prin sentinţa penală nr. 1523/30.05.2005, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 2105/2003, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. 1879/2005, solicitând admiterea contestaţiei ca efect al constatării intervenţiei prescripţiei executării pedepsei şi, în consecinţă, anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 2432/05.11.2005 emis de Judecătoria Braşov.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că numitul PMA a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1523/30.05.2005, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 2105/2003, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov, definitivă prin nerecurare la 05.11.2005 la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 31 rap. la art. 290 Cod penal 1968, 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 291 Cod penal 1968, 4 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin.1, alin.2, alin.3 Cod penal 1968 şi 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 31 alin.2 rap. la art. 289 Cod penal 1968, dându-se spre executare, în regim de detenţie, pedeapsa finală de 4 ani închisoare rezultată în urma contopirii.

Se mai susţine că sus-numitul a fost judecat şi condamnat în lipsă în condiţiile în care acesta a plecat în Statele Unite ale Americii încă din anul 1996, revenind în România pentru scurte perioade până în anul 2001, când a plecat definitiv din ţară. Despre condamnarea în discuţie contestatorul a aflat abia la data de 30.01.2018 când, oprit fiind de către organele de poliţie într-o benzinărie din localitatea de domiciliu (Statul Louisiana, localitatea Lafayette, SUA), i s-a adus la cunoştinţă că pe numele său a fost emis, de către autorităţile române, un mandat de reţinere în vederea extrădării către România pentru executarea pedepsei de 4 ani închisoare la care a fost condamnat prin sentinţa anterior menţionată. În atare situaţie numitul PMA a fost dus în faţa unui judecător al Tribunalului Districtual al SUA, fiind arestat până la soluţionarea cererii de extrădare formulată de Ministerul Justiţiei în decembrie 2011 şi transmisă Departamentului de Justiţie al SUA.

În raport de dispoziţiile art. 598 alin.1 lit. d) Cod procedură penală, art. 125-127 Cod penal din 1968 contestatorul a solicitat a se constata că în cauză a intervenit prescripţia executării pedepsei, termenul de prescripţie aplicabil în cauză, de 9 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv de la 05.11.2005, împlinindu-se la data de 05.11.2014. Se mai arată că acest termen a curs neîntrerupt în toată această perioadă, fără a fi afectat de vreo cauză de suspendare sau întrerupere dintre cele prevăzute în vechiul cod penal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin.1 lit.d C.proc.pen., art. 125-127 Cod penal din 1968, art. 6 Cod penal.

În susţinerea contestaţiei au fost depuse următoarele înscrisuri: sentinţa penală nr. 1523/30.05.2005, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 2105/2003, decizia penală nr. 577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov, cerere de extrădare formulată la 02.12.2011 de Ministerul Justiţiei  din România, extras adresa Judecătoriei Braşov formulată ca răspuns la adresa MJ nr. 75241/15.09.2011.

Din oficiu, instanţa a administrat proba cu înscrisuri, fiind înaintate la dosarul cauzei fişa de cazier privind pe condamnatul PMA, adresa 2105/2003 din 02.03.2018 a Judecătoriei Braşov-Biroul de executări penale, fiind totodată ataşate la dosarul cauzei dosarul nr. 2105/2003 al Judecătoriei Braşov şi dosarul 1879/2005 al Tribunalului Braşov.

La termenul de judecată din 13.03.2018 contestatorul a depus, prin intermediul avocatului ales, note de şedinţă prin care s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, însoţită de certificat de grefă emis de Judecătoria Braşov ce atestă formularea prezentei contestaţii.

La data de 14.03.2018, prin serviciul registratură al instanţei, a depus, prin intermediul avocatului ales, concluzii scrise, însoţite de următoarele înscrisuri: Decizia nr. 1092 din 18.12.2012 a Curţii Constituţionale a României, Decizia  nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adresa nr. 18002759-1/11.10.2017 a Departamentului de Stat al SUA, adresa Ministerului Justiţiei din România nr. 75241/2011 din 21.06.2017, Nota Diplomatică nr. P/470 din 21.02.2012 a Ambasadei României în Statele Unite ale Americii, Ordin din 09.02.2018, de eliberare pentru autorizarea extrădării, privind pe condamnatul PMA, emis de Tribunalul Districtual al SUA, Districtul Vestic al statului Louisiana, Divizia Lafayette în dosarul 6:18-mj-00010.

Prin concluziile scrise formulate în cauză, în susţinerea concluziilor prezentate în şedinţa de judecată din 13.03.2018, s-a solicitat, în esenţă, ca la analiza prescripţiei executării pedepsei, invocată drept cauză de stingere a pedepsei aplicate contestatorului, să se aibă în vedere dispoziţiile art. 13 alin.1 din Codul penal din 1968 şi ale art. 15 alin.1 din Constituţia României ce dispun cu privire la legea penală mai favorabilă.

Astfel, având în vedere că, urmare a solicitării autorităţilor americane, s-a comunicat, de către instanţa de executare –Judecătoria Braşov, Biroul de executări penale, faptul că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei întrucât acesta a fost întrerupt prin depunerea cererii de extrădare, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 alin.2 din legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională, se solicită a se avea în vedere că respectiva dispoziţie legală, apărută în cursul judecării în lipsă a contestatorului, nu poate fi aplicată întrucât ar contraveni principiului legii penale mai favorabile. În acest context se arată că singurele cauze de întrerupere a executării pedepsei ce pot fi raportate la situaţia contestatorului sunt doar cele reglementare de Codul penal din 1968 în cuprinsul art. 127, în vigoare la momentul săvârşirii faptelor imputate acestuia.

Mai mult, se susţine că formularea cererii de extrădare de către Ministerul Justiţiei din România în decembrie 2011 şi ajunsă în mod oficial la 21.02.2012 la Departamentul de Stat al SUA nu poate produce efectul de întrerupere al cursului prescripţiei executării pedepsei conform art. 33 alin.2 din legea 302/2004 câtă vreme, nefiind formulată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului de extrădare încheiat între România şi SUA şi ale Legii 302/2004 şi nici însoţită de toate documentele cerute de dispoziţiile acestora, nu putea fi considerată o cerere efectivă, aptă să producă consecinţe juridice, dobândind acest caracter abia la 11.10.2017, dată însă la care termenul de prescripţie era deja împlinit.

În atare circumstanţe se solicită admiterea contestaţiei la executare, cu consecinţa anulării MEPÎ nr. 2842/03.11.2005 şi a MEA din 13.05.2011 emise de Judecătoria Braşov.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1523/30.05.2005, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 2105/2003, modificată prin decizia penală nr. 577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. 1879/2005, definitivă prin nerecurare la data de 03.11.2005, s-a dispus condamnarea numitului PMA la următoarele pedepse:

-1  an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 31 rap. la art. 290 Cod penal 1968,

-1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 291 Cod penal 1968,

- 4 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. 1, alin.2, alin. 3 Cod penal  1968

-1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 31 alin.2 rap.la art. 289 Cod penal 1968

În temeiul art. 33 lit. a rap. la art. 34 alin.1 lit. b Cod penal din 1968 s-au contopit pedepsele aplicate, dându-se spre executare, în regim de detenţie, pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare.

Totodată, pe durata executării pedepsei principale s-a interzis sus-numitului exercitarea drepturilor prevăzute de disp. art. 64 lit. a, b, c, e Cod penal din 1968, iar în temeiul art. 118 lit. d Cod penal din 1968 s-a dispus confiscarea, de la inculpat, a echivalentului în lei al sumei de 1912,23 Euro.

În baza sentinţei amintite a fost emis, la data de 03.11.2005, Mandatul de Executare a Pedepsei Închisorii (MEP) nr. 2482/2005 al Judecătoriei Braşov, persoana condamnată fiind ulterior dată în urmărire naţională, la 15.02.2006 şi internaţională, la 24.07.2009.

Urmare a solicitării nr. 46949/04.05.2011 a Inspectoratului de Poliţiei al judeţului Braşov-Serviciul de Investigaţii Criminale Judecătoria Braşov a emis, la data de 13.05.2011 un Mandat European de Arestare (MEA) pe numele persoanei condamnate PMA.

Urmare a solicitării nr. 2377511/CMD/GEL din 06.09.2011, formulată de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională -Biroul Naţional INTERPOL prin încheierea pronunţată în dosarul nr. 2105/2003 de Judecătoria Braşov în şedinţa camerei de consiliu din 08.09.2011 s-au constatat îndeplinite condiţiile pentru a se solicita extrădarea numitului PMA, localizat în Statele Unite ale Americii, în vederea executării pedepsei privative de libertate aplicate de instanţele române. În conformitate cu dispoziţiile Legii 302/2004 încheierea a fost înaintată Ministerului Justiţiei în vederea formulării cerere de extrădare a persoanei condamnate.

Astfel cum rezultă din actele dosarului (adresa nr. 18002759-1/11.10.2017 a Departamentului de Stat al SUA, adresa Ministerului Justiţiei din România nr. 75241/2011 din 21.06.2017, Nota Diplomatică nr. P/470 din 21.02.2012 a Ambasadei României în Statele Unite ale Americii) la data de 02.12.2011 Ministerul Justiţiei din România a formulat cererea de extrădare a numitului PMA, aceasta fiind înaintată, prin Nota Diplomatică P/470 din 21.02.2012 a Ambasadei României în Statele Unite ale Americii, Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii. Cererea în discuţie a fost ulterior completată, la solicitarea autorităţilor americane, cu informaţii suplimentare, înaintate prin Nota Diplomatică C-1504 din 05.11.2013 şi prin adresa din 21.07.2017 a Ministerului Justiţiei din România.

Urmare a procedurii de extrădare demarate de autorităţile române contestatorul PMA a fost arestat de autorităţile americane la data de 30.01.2018, prin Ordinul din 09.02.2018 emis de Tribunalul Districtual al SUA, Districtul Vestic al statului Louisiana, Divizia Lafayette în dosarul 6:18-mj-00010 dispunându-se liberarea sa pe cauţiune, această hotărâre nefiind definitivă la acest moment.

Prin raportare la situaţia de fapt anterior expusă, analizând contestaţia la executare formulată de către contestatorul PMA, instanţa reţine mai întâi că, potrivit art.598 Cod procedură penală, contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

În ceea ce priveşte noţiunea de prescripţie vizată de legiuitorul penal în cuprinsul dispoziţiilor anterior menţionate, aceasta vizează atât prescripţia răspunderii penale, cât şi prescripţia executării pedepsei.

La momentul comiterii  faptelor (11.05.2000) ce au atras condamnarea definitivă a contestatorului era în vigoare Codul penal adoptat prin legea 15/1968, care, în materia prescripţiei executării pedepsei, prevedea următoarele dispoziţii: art. 125 (Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale. Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii), art. 126 alin.1 lit.b (Termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt…5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea), art.126 alin.3 (Termenele arătate în alin. 1 se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă), art. 127 ( Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 126 se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii).

Potrivit art. 10 Cod penal din 1968, care consacră principiul activităţii legii penale, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe timpul cât ea se află în vigoare.

Raportând textele anterior menţionate la situaţia contestatorului condamnat, instanţa constată că în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei. Astfel, potrivit dispoziţiilor enunţate termenul de prescripţie este de 9 ani (5 ani, plus durata pedepsei aplicate- 4 ani), calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv de la data de 03.11.2005. În atare situaţie termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 02.11.2014, având în vedere că potrivit art. 154 din Codul penal din 1968, ce reglementează modul de calcul al termenelor substanţiale, cum este şi cel de faţă, luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

Mai mult, se constată că în cauză acest termen nu a fost întrerupt, nefiind incident în cauză niciunul din cazurile prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 127 sus citate.

Instanţa constată de asemenea că de la data comiterii faptelor ce au atras condamnarea contestatorului (11.05.2000), până la judecarea definitivă a cauzei (03.11.2005) au intervenit două legi speciale, conţinând dispoziţii penale cu referire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie a executării pedepsei.

Astfel, potrivit art. 21 din Legea 296/2001 privind extrădarea, în vigoare de la 18.07.2001 până la 29.08.2004, extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia acţiunii penale sau prescripţia pedepsei este împlinită potrivit legislaţiei, fie a statului solicitant, fie a statului solicitat. Art. 21 alin.3 din actul normativ menţionat prevede totodată că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior. Ulterior, art. 33 din Legea  302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (în vigoare de la 29.08.2004 a stabilit la rândul său, în cuprinsul aliniatului 1, că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant, aliniatul 2 al acestui articol prevăzând că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.

Pentru a stabili în ce măsură aceste din urmă dispoziţii sunt aplicabile situaţiei juridice a condamnatului PMA, se impune însă a face câteva precizări.

Prin prescripție se înțelege, în general, stingerea unui drept prin trecerea timpului, potrivit condițiilor prevăzute de lege. Dacă prescripția răspunderii penale are în vedere stingerea oricărei forme de răspundere pentru o faptă penală, prescripția executării pedepsei vizează consecințele unei condamnări care nu a fost pusă în executare o anumită perioadă determinată. Legea penală ține seama de asemenea situații și realități și le-a cuprins în reglementările ei sub denumirea de "Cauze care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării". Prescripția face parte din această categorie de cauze, fiind deopotrivă o cauză care înlătură răspunderea penală, precum și o cauză care înlătură consecințele condamnării.

 De prescripție, ca o cauză juridică, legea penală leagă anumite efecte juridice, în sensul că se produc anumite schimbări în raportul privitor la executarea pedepsei. Astfel, primul efect al acesteia constă în stingerea executării pedepsei principale. De asemenea, prescripția apare, ca natură juridică în lumina efectelor sale juridice, ca o cauză de înlăturare a executării pedepsei. Prin trecerea intervalului de timp prevăzut de lege se sting atât dreptul și datoria statului de a pune în executare acea pedeapsă, cât și obligația condamnatului de a executa pedeapsa. În sfârșit, înlăturarea executării pedepsei în urma împlinirii termenului de prescripție își găsește justificare în împrejurarea că, în intervalul scurs, nu mai persistă starea de tulburare socială. Totodată, executarea tardivă a pedepsei nu mai corespunde unor necesități sociale și de politică penală și nu mai contribuie la realizarea scopurilor pedepsei.

Prin urmare, prescripția executării pedepsei este sub raportul naturii sale juridice, o cauză de stingere a executării pedepsei pronunțate printr-o hotărâre de condamnare, creând astfel certitudinea înlăturării simultane atât a obligației condamnatului de a executa pedeapsa, cât și a dreptului autorității statului de a cere executarea ei.

Din punctul de vedere al rolului efectelor pe care prescripția le are în câmpul dreptului penal, ea constitute o situație de fapt producătoare de consecințe juridice referitoare la raportul juridic de drept penal, pe de o parte, sub aspectul activ al acestuia, adică al dreptului de a aplica pedeapsa și de a impune executarea acesteia, iar pe de altă parte, sub aspectul pasiv al acestui raport, adică al obligației de a suporta și executa pedeapsa aplicată. Cu alte cuvinte, prescripția constituie o cauză prin care se înlătură incidența legii penale, prin stingerea dreptului de a cere executarea unei pedepse și, pe cale de consecință, prin stingerea obligației de a executa o pedeapsă.

Potrivit dispozițiilor art. 15 alin.2 din Constituția României, reflectate în art. 13 din Codul penal din 1968, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. La rândul său, art. 13 din Codul penal din 1968 prevede că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, dispoziţiile fiind preluate şi de art. 5 din noul Cod penal, în vigoare de la 01.02.2014. Regula instituită de norma constituțională are caracter imperativ, de la care nu se poate deroga. Chiar și în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situații nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicție cu acest principiu constituțional.

Analiza compatibilității dispoziţiilor art. 21 alin. 3 din Legea 296/2001 sau ale art. 33 alin.2 din legea 302/2004, anterior citate, cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție şi ale art. 13 din Codul penal din 1968 nu decurge doar din principiul legalității incriminării și pedepsei, ci se întemeiază și pe principiul securității juridice. Or, dreptul la siguranța persoanei, consacrat de art. 23 din Constituție, include și securitatea juridică a individului în raporturile cu puterea. Astfel, securitatea juridică semnifică un cumul de principii care structurează ordinea juridică fundamentată pe legalitate și ierarhie normativă, cărora li se subsumează toate principiile consacrate de legislație, inclusiv cel referitor la neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale mai favorabile. Principiul securității juridice nu impune determinarea anticipată și cu exactitate a datei de la care persoana nu mai poate fi supusă la executarea pedepsei, dar presupune cunoașterea unor criterii și reguli certe, pe baza cărora se va stabili această dată. Or, prelungirea ulterioară a termenului de prescripție sau apariţia unor cauze de întrerupere a termenului, având ca efect prelungirea acestuia lipsește de valabilitate tocmai criteriile avute în vedere inițial.

În același timp, principiul neretroactivității implică, pe lângă siguranța cetățeanului în fața jus puniendi al statului, și interdicția pentru legiuitor de a edicta legi sub influența unor fapte sau evenimente deja petrecute sau de a le modifica pentru a acoperi și aceste fapte, cu atât mai mult cu cât o astfel de atitudine tinde să îndulcească o anumită pasivitate a autorităților ce au rămas inactive o perioadă îndelungată. Nu trebuie uitat că, în fapt, prescripția se datorează fie pasivității organelor statului, fie pasivității victimei care nu dorește să sesizeze autoritățile.

Garanția de obiectivitate a legii impune ca aceasta să nu fie edictată ca o măsură împotriva unor autori deja cunoscuți, ci în mod anticipat cu valabilitate generală. Acest principiu, în materia prescripției, impune ca termenele să nu fie prelungite retroactiv, un astfel de procedeu afectând principiul imparțialității și obiectivității statului.

Doctrina românească (confirmată atât de Deciziile Curţii Constituţionale, cât şi de cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) este majoritară în a statua asupra caracterului penal substanțial al instituției prescripției.

Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că dispoziţiile art. 21 alin. 3 din Legea 296/2001 şi cele ale art. 33 alin.2 din Legea 302/2004 sunt norme care privesc pedeapsa, fiind aşadar norme  de drept penal substanțial. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care tinde la înlăturarea executării unei pedepse și nu vizează o modalitate procedurală de punere în executare a acesteia. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la consecințele condamnării, instituind, în situații tranzitorii, un arbitrariu cu privire la înlăturarea lor.

 În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire atât la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, cât și cu privire la executarea lor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile, esențială fiind stabilirea rolului funcțional al instituției prescripției executării pedepsei în sistemul de drept.

De aceea, cum instituția prescripției, fie că se referă la răspunderea penală, fie la consecințele condamnării, este o normă de drept substanțial, în situația în care termenul de prescripție a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare, dar care urmează a se împlini sub tărâmul legii noi, atunci este evidentă necesitatea aplicării legii mai favorabile. Aceasta a fost și rațiunea pentru care legiuitorul român a înțeles să scoată reglementarea prescripției de sub tărâmul regulii tempus regit actum din Codul de procedură penală de la 1864 și să o introducă încă din anul 1936 în Codul penal pentru a urma regula mitior lex.

Principiul legii penale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin.2 din Constituția României şi reflectat în art. 13 din Codul penal din 1968 impune aşadar obligaţia aplicării acestuia în cazul succesiunii de legi în timp.

Or, dispoziţiile penale cuprinse în cele două legi speciale (art. 21 alin.3 din Legea 296/2001 şi art. 33 alin.2 din Legea 302/2004), prin care legiuitorul a instituit un nou caz de întrerupere a termenului de prescripţie prin depunerea cererii de extrădare de către statul solicitant, au drept consecinţă prelungirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, având în vedere că după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. În atare situaţie ele constituie pentru condamnat dispoziţii mai puţin favorabile care, în măsura în care i-ar fi aplicate, ar conduce la încălcarea principiului constituţional al legii penale mai favorabile.

Pentru considerentele anterior expuse, instanţa consideră, având în vedere principiul anterior enunţat, situaţiei juridice a condamnatului PMA nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin.3 din Legea 296/2001 sau  cele ale art. 33 alin.2 din Legea 302/2004, aşa încât depunerea cererii de extrădare de către autorităţile române nu are efectul întreruperii termenului de prescripţie a executării pedepsei la care acesta a fost condamnat.

Cu privire la solicitarea contestatorului de a se dispune anularea Mandatului European de Arestare emis de Judecătoria Braşov la 13.05.2011, instanţa a reţinut că potrivit art. 94 alin.1 din Legea 302/2004, rep. mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia, aşa încât o astfel de procedură are a fi făcută de instanţa de executare, pe cale administrativă, la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov criticând-o pentru nelegalitate , în motivarea contestaţiei arătându-se că, potrivit art 63 referitor la art.33 din Legea nr.302/28.06.2004 privind cooperarea judiciară în materie penală care stabileşte cadrul juridic în materie de extrădare activă, termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 9 an, termen care curge de la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare şi că acesta a fost întrerupt la data de 02.12.2011 de când curge un nou termen de prescripţie. Se aduc în atenţie dispoziţiile art.9 Cod penal 1968 potrivit căruia extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora în temeiul legii, precum şi ale art.14 alin 1 Cod penal potrivit cărora extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii. Se reaminteşte că anterior adoptării Legii nr.302/28 iunie privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, materia extrădării a fost reglementată de legea nr.4/18 martie 1971( în vigoare până la data de 17 aprilie 2001).

Examinând hotărârea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile care reglementează materia, tribunalul reţine următoarele:

Instanţa de fond a constatat, anterior analizei pe care o face cu privire la incidenţa legii penale mai favorabile de la premisa existenţei unui conflict de legi în timp reţinând că, de la data comiterii faptelor ce au atras condamnarea contestatorului (11.05.2000), până la judecarea definitivă a cauzei (03.11.2005) au intervenit două legi speciale, conţinând dispoziţii penale cu referire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie a executării pedepsei. Această aserţiune este în sine corectă însă nu are nici un efect în ceea ce priveşte  situaţia condamnatului PMA pentru că, la data condamnării sale definitive, era în vigoare Legea nr.302/2004, iar de la data intrării în vigoare a acesteia 01.09.2004 şi până în prezent nu au intervenit modificări legislative care să impună o astfel de analiză.

Instituţia prescripţiei răspunderii penale nu trebuie confundată cu cea a prescripţiei executării pedepsei. Nu impune o discuţie caracterul de normă penală a instituţiei prescripţiei indiferent că este vorba despre prescripţia răspunderii penale – cauză de înlăturare a răspunderii penale ori de prescripţiei executării pedepsei - cauză care înlătură executarea pedepsei.

Este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art.20 alin.(2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile.

Aşadar, analiza incidenţei legii penale mai favorabile presupune în primul rând existenţa unui conflict de legi în timp. Dacă până la judecarea definitivă a cauzei sunt incidente dispoziţiile art 5 Cod penal după acest moment devin aplicabile dispoziţiile art 6 Cod penal. Iată că însuşi legiuitorul face distincţia clară între cele trei, practic, faze ale procesului penal, urmărirea penală, judecata în fond- căile de atac şi executarea pedepsei.

Dacă în ce priveşte cea de a doua fază, a judecăţii, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii mai multor legi în timp, au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la prescrierea răspunderii penale prin împlinirea termenului de prescripţie specială/generală, iar comparaţia vizează legile în vigoare la data săvârşirii faptelor/pe parcursul judecăţii/ data pronunţării hotărârii, în cea de a treia fază, cea a executării pedepsei, analiza are drept punct de referinţă data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, pentru că doar la acel moment persoana condamnată, în baza principiului securităţii juridice, va putea cunoaşte acele criterii și reguli certe pe baza cărora se va determina data de la care persoana nu mai poate fi supusă la executarea pedepsei. Altfel spus, pentru a putea stabili care dispoziţii cuprinse în legi succesive sunt mai  favorabile sub aspectul împlinirii/ întreruperii/ suspendării termenului ori efectelor prescripţiei executării pedepsei este necesar a stabili mai întâi durata termenului şi apoi data de la care acesta începe să curgă; doar atunci când aceste date sunt certe persoana condamnată va putea cunoaşte data la care nu mai poate fi supusă executării. Dacă în ce priveşte prescripţia răspunderii penale data certă de la care se calculează termenul este cea a săvârşirii faptei, în cazul prescripţiei executării pedepsei data certă este cea a condamnării definitive.

Potrivit  dispoziţiilor art. 126 lit. b din Codul penal 1968, în vigoare la data condamnării definitive a contestatorului, termenul de prescripţie al executării pedepsei aplicată acestuia este de 9 ani (5 ani plus durata pedepsei), termen care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, respectiv de la data de 03.11.2005 şi urma a se împlini la data de  03.11.2014, dacă nu ar fi intervenit, la data de 02.02.2012 cauza de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzută de art. 35 alin. 2 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală în forma în vigoare la data condamnării definitive, depunerea cererii de extrădare.

Legea nr. 111 din 15 mai 2008 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 10 septembrie 2007 şi publicată în Monitorul Oficial  nr. 387 din 21 mai 2008 ratifică Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii încheiat văzând Acordul de extrădare dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, semnat la Washington DC la 25 iunie 2003.

Tratatul reglementează printre altele, obligaţia de extrădare a statelor semnatare, enumeră infracţiunile care dau loc la extrădare, şi condiţiile extrădării, iar la art. 6 stipulează că extrădarea poate fi refuzată dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale sau a executării pedepsei potrivit legii statului solicitant şi impune pentru statul solicitat a ţine cont de actele care ar întrerupe sau suspenda termenul de prescripţie în statul solicitant. După cum se poate observa, Legea de ratificare a tratatului nu conţine dispoziţii privitoare la întreruperea cursului prescripţiei ci menţionează expres că se va avea în vedere prescripţia în raport de legea în vigoare în statul solicitant. În raport de aceste dispoziţii o analiză a caracterului mai favorabil al legii penale succesive reţinând că Legea nr.111/2008 a fost adoptată ulterior Legii nr.302/2004, nu se impune, aceste două acte normative nu conţin dispoziţii apte a fi comparate ci dispoziţii care se completează.

Pentru aceste motive, constatând că nu a intervenit prescripţia răspunderii executării pedepsei, tribunalul va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva sentinţei penale nr.570/28.03.2018 a Judecătoriei Braşov pe care o va desfiinţa şi rejudecând, va respinge contestaţia la executare formulată de persoana condamnată privind executarea sentinţei penale nr.1523/30.05.2005 pronunţată în dosarul penal nr.2105/2003 al Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia penală nr.577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov.

Cheltuielile judiciare vor fi suportate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva sentinţei penale nr.570/28.03.2018 a Judecătoriei Braşov pe care o desfiinţează şi rejudecând:

Respinge contestaţia la executare formulată de persoana condamnată PMA, (…) privind executarea sentinţei penale nr.1523/30.05.2005 pronunţată în dosarul penal nr.2105/2003 al Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia penală nr.577/A/11.10.2005 a Tribunalului Braşov.

Cheltuielile judiciare sunt suportate de stat.

Definitivă

Pronunţată în şedinţă publică azi 09.05.2018

 PREŞEDINTE   GREFIER

 (…)

Red A.T/ 09.05.2018

tehnored.MM/10.05.2018/4 Ex

jud fond  VP

Domenii speta

Spete similare