Cheltuieli de judecata

Asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X/22.02.2017, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta H ROMÂNIA S.A., în contradictoriu cu pârâta S  S.R.L., ca întemeiată.

 A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (în apelul şi recursul formulate în dosarul nr. X/1371/2011).

A fost obligată pârâta  la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii prezentei cererii de chemare în judecată până la achitarea debitului în sumă de 11400 lei.

S-a admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată formulată de către reclamantă, în sensul că reduce onorariu avocat de la suma de 7762,5 lei la suma de 1500 lei.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2175 lei, privind cheltuielile de judecată (taxă de timbru în sumă de 675 lei, onorariu avocat redus în sumă de 1500 lei).

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că;

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 16.08.2016, sub nr. X/311/2016, reclamanta H ROMÂNIA SA, a chemat în judecată pe pârâta S SRL, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 11400 lei, reprezentând  cheltuieli de judecată în apel şi recurs în dosarul nr. X/1371/2011; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la suma de 11.400 lei, pentru perioada de la data introducerii cererii şi până la plata efectivă a debitului cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat instanţei, faptul că la data de 03.01.2011, pârâta S SRL, a formulat acţiune civilă în pretenţii împotriva sa, acţiune ce a făcut dosarului nr.X/1372/2011 la Tribunalul Specializat Mureş.

Litigiul a fost soluţionat în primă instanţă prin sentinţă civilă nr.X/20.03.2013, prin respingerea cererii formulată de către S SRL, ce a fost obligat către H ROMÂNIA SA, la plata sumei de 45.914 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei mai sus menţionată, S SRL, a formulat apel, ce a fost soluţiona de către Curtea de Apel Târgu Mureş Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr.X/A/10.01.2013, apel ce a fost respins ca nefondat.

S SRL, a formulat recurs împotriva deciziei nr.X/A/10.01.2013, soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia a II-a civilă, prin decizia nr.X/19.06.2014, prin care s-a respins recursul declarat de către S SRL.

Pe parcursul procesului, H ROMÂNIA SA, a fost asistată şi reprezentată juridic, de către „M şi A”, însă la judecata în apel şi în recurs nu au fost acordate de către instanţele de control judiciar, cheltuielile de judecată, fapt pentru care solicită, în prezenta cauză un cuantum în sumă de 11.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în apel şi în recurs.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.453 C.pr.civ., art.1349 alin.1 şi 2 C.civ., art.2 din O.G. nr.13/2011, art.1535 alin.1 C.civ., art.1522 alin.1 C.civ.

Cererea a fost legal timbrată, cu taxa judiciară de timbru în valoare de 75 lei, potrivit  chitanţei nr.X din data de 15.09.2016 (f.15).

În dovedirea cererii, reclamanta a depus în copie  conform cu originalul următoarele înscrisuri: extras de pe Ecris (f.7-12), împuternicire avocaţială nr.26 (f.13), sentinţa nr.X din data de 20.03.2013, pronunţată de către Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr.X/1371/2011 (f.14-29), extras Ecris (f.30-31), decizia nr.X/A/10.01.2013, pronunţată de către Curtea de Apel Târgu Mureş Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (f.32-43), extras Ecris (f.44), decizia nr.X/19.06.2014 pronunţată de către  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia a II-a civilă, în dosarul nr.X/1371/2011 (f.45-53), factura fiscală seria SCA nr.X din data de 03.10.2013 (f.54), servicii avocaţiale din perioada 01.09.2013-30.09.2013 (f.55), extras de cont (f.56), factura fiscală seria SCA nr.X din data de 08.11.2013 (f.57), servicii avocaţiale din perioada 01.10.2013-31.10.2013 (f.58), extras de cont (f.59), factura fiscală seria SCA nr.X din data de 30.04.2014 (f.60), servicii avocaţiale din perioada 01.03.2014-31.03.2014 (f.61), extras de cont (f.62), factura fiscală seria SCA nr.X din data de 03.06.2014 (f.63), servicii avocaţiale din perioada 01.05.2014-31.05.2014 (f.64), extras de cont (f.65), factura fiscală seria SCA nr.X din data de 04.07.2014 (f.66), servicii avocaţiale din perioada 01.06.2014-30.06.2014 (f.67), extras de cont (f.68).

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 675 lei, conform OP nr.X din data de 01.08.2016 (f.70).

Pârâta a depus  întâmpinare, la data de 30.09.2016, prin care a solicitat respingerea cererii pe considerentul că art.452 C.pr.civ., se interpretează că se pot solicita cheltuieli de judecată, numai dacă dovezile au fost depuse la dosarul cauzei în care s-a soluţionat fondul pricinii. Or, interpretarea că legiuitorul a dat posibilitatea recuperării pe cale separată cheltuielilor de judecată este corectă doar în măsura în care analiza noii acţiunii se face pe baza dovezilor existente deja în dosarul de fond, temei al noii cererii. Astfel, s-ar ajunge la situaţia de a da posibilitatea părţii câştigătoare să stabilească arbitrat cheltuieli de judecată.

Ca atare, nu s-a respectat condiţia textului art.452 C.pr.civ., şi anume ca dovada cheltuielilor de judecată, să se fi depus cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor, moment procesual după care nu mai este permisă administrarea vreunei probe.

Pentru cererea privind acordarea cheltuielilor ocazionate în apel, pârâta solicită respingerea cererii ca inadmisibilă, motivat de faptul că reclamanta, nu a înţeles să solicite cheltuieli de judecată şi nici nu le-a cerut, fie în recurs prin întâmpinare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile din cuprinsul NCPC, VCPC şi OG nr.13/2011.

Instanţa a încuviinţat, în temeiul art.255 rap. la art.258 C.pr.civ., probele propuse ca fiind pertinente, concludente şi utile cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma materialului probator administrat în cauză, prima instanţă a constatat următoarele :

Reclamanta H ROMÂNIA SA, a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei S SRL, prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 11400 lei, reprezentând  cheltuieli de judecată în apel şi recurs în dosarul nr. X/1371/2011.

În dosarul înregistrat sub nr. X/1371/2011 la Tribunalul Specializat Mureş, pârâta din prezenta cauză, a formulat acţiune în contradictoriu cu reclamanta H ROMÂNIA SA, acţiune care a fost respinsă în primă instanţă prin sentinţă civilă nr.X/20.03.2013, iar pârâta S SRL a fost obligată către H ROMÂNIA SA, la plata sumei de 45.914 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S SRL, a formulat apel, ce a fost soluţiona de către Curtea de Apel Târgu Mureş Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr.X/A/10.01.2013, apel ce a fost respins ca nefondat.

Ulterior, S SRL, a formulat recurs împotriva deciziei nr.X/A/10.01.2013, iar  prin decizia nr.X/19.06.2014  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia a II-a civilă, a respins recursul.

 Pentru cererea înregistrată sub nr. X/1371/2011, reclamanta fost asistată şi reprezentată juridic, de către „M şi A” iar pentru aceste servicii (în apel şi în recurs), s-a calculat un onorariu de avocat în sumă de 11400 lei, potrivit facturii fiscale seria SCA nr.X din data de 03.10.2013 (f.54), servicii avocaţiale din perioada 01.09.2013-30.09.2013 (f.55), extras de cont (f.56), facturii fiscale seria SCA nr.X din data de 08.11.2013 (f.57), servicii avocaţiale din perioada 01.10.2013-31.10.2013 (f.58), extras de cont (f.59), facturii fiscale seria SCA nr.X din data de 30.04.2014 (f.60), servicii avocaţiale din perioada 01.03.2014-31.03.2014 (f.61), extras de cont (f.62), facturii fiscale seria SCA nr.X din data de 03.06.2014 (f.63), servicii avocaţiale din perioada 01.05.2014-31.05.2014 (f.64), extras de cont (f.65), facturii fiscale seria SCA nr.X din data de 04.07.2014 (f.66), servicii avocaţiale din perioada 01.06.2014-30.06.2014 (f.67), extras de cont (f.68).

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.

Conform art. 1349 alin.1 C.civ., „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane”, iar alin. 2 „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

De asemenea, 1357 alin.1 C.civ. „ Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”, iar alin.2 „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.

Sunt consacrate astfel în aceste două texte de lege elementele care trebuie întrunite cumulativ pentru a putea opera răspunderea civilă delictuală, şi anume existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Instanţa reţine că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de „despăgubire” acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a celeilalte părţi, aşa cum rezultă din disp. art.453 alin.1 C.pr.civ.

Aşadar fapta părţii „care cade în pretenţii” declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Prin urmare, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesualăa părţii „care cade in pretenţii” şi reprezintă o sancţiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanşarea procesului şi o modalitate de despăgubire a celeilalte părţi.

Astfel, prin decizia nr.X/A/10.01.2013, pronunţată de către Curtea de Apel Târgu Mureş Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat  apelul declarat de către S SRL, iar împotriva acestei decizii s-a formulat recurs de către S SRL, ce a fost respins de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia a II-a civilă, prin decizia nr.X/19.06.2014 şi prin urmare pârâta S SRL, este partea care a căzut în pretenţii (s-a respins apelul şi recursul formulat în dosarul nr. X/1371/2011) .

De asemenea, aplicarea corectă a prevederilor art. art.453 alin.1 C.pr.civ. presupune, însă, că pe lângă condiţia existenţei culpei procesuale, să existe un prejudiciu constând în cheltuielile efectuate în legătură cu procesul, iar răspunderea părţii care a căzut în pretenţii, există numai în limita cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului (apelului şi recursului în dosarul nr. X/1371/2011), respectiv suma de 11400 lei, reprezentând  cheltuieli de judecată în apel şi recurs (onorariu de avocat).

Mai mult, realitatea cheltuielilor, presupune ca ele să fii fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, respectiv au precedat sau au fost contemporane acestuia şi concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului ca garanţie a succesului său.

În aceste condiţii, instanţa, analizând facturile (f.54-68),a  reţinut că reclamanta  a achitat onorariu de avocat în sumă de 11400 lei, către „M şi A” apreciind că acest onorariu a fost achitat în timpul şi în legătură cu dosarul nr. X/1371/2011(redactare întâmpinare, reprezentare – luna septembrie 2013, asistenţă juridică  la termenul din data de 19.09.2013, reprezentare-03.10.2013, concluzii scrise din data de 10.10.2013, în recurs – concluzii scrise la data de 19.06.2014, asistenţă juridică mai 2014, pregătire termen şi reprezentare 18.06.2014).

Totodată, instanţa a observat din analiza încheierii din data de 03.10.2013 pronunţată de către Curtea de Apel Târgu Mureş Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (f.101.106) şi a deciziei nr.X/19.06.2014 pronunţată de către  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia a II-a civilă, în dosarul nr.X/1371/2011 (f.45-53),  că reclamanta din prezenta cauză, a precizat că va solicita cheltuieli pe cale separată.

Instanţa, de asemenea,a respins susţinerile pârâtei, privind faptul că dovada cheltuielilor de judecată, trebuie făcută cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor, întrucât acest moment se are în vedere, numai dacă se solicită obligarea la cheltuieli de judecată, în chiar procesul în care au fost făcute, şi nu şi atunci când se solicită pe cale separată.

Prin urmare, instanţa a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, şi în acest sens va obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (în apelul şi recursul formulate în dosarul nr. X/1371/2011).

 Art. 1530 C.civ. prevede dreptul creditorului „la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.

De asemenea, art.1535 alin.1 C.civ. arată că „ În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”.

La art.1522 C.civ. se prevede că: „(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată”, iar la alin.5 se arată că „Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”.

Cum, reclamanta, anterior formulării cererii de chemare în judecată, nu a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei, iar aceasta din urmă, după comunicare cererii de chemare în judecată, nu şi-a executat obligaţia, instanţa, în temeiul art.1530 C.civ. raportat la art.1522 C.civ., a dispus obligare pârâtei  la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii prezentei cererii de chemare în judecată (16.08.2016) până la achitarea debitului în sumă de 11400 lei.

În ceea ce privesc cheltuielile de judecată, instanţa reţine din  art.453 alin.1 C.pr.civ., că temeiul acordării cheltuielilor de judecata îl reprezintă culpa procesuală ce decurge, în principiu, din admiterea sau respingerea unei cereri de chemare în judecata, excluzând partea, care de bună-credinţă recunoaşte pretenţiile părţii adverse.

Însă art.451 alin.2 C.pr.civ., prevede că „Instanţa, poate chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

Asupra acestui aspect, instanţa a reţinut că, astfel cum s-a statuat în practica judiciară, în aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului [ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.

X din 11 aprilie 2008]. Partea care a câştigat procesul va putea obţine restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora [ICCJ, Secţia comercială, decizia nr. 405 din 4 februarie 2010]. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală [ Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 10144 din 15 decembrie 2009].

Instanţa a mai reţinut că abilitarea instanţei de judecată de a proceda la reducerea onorariului de avocat cu ocazia soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, prerogativă prevăzută de dispoziţiile art. 451 alin.2 C.pr.civ. (fostul art.271 alin.3 Vechiul C.pr.civ.), a fost confirmată şi prin decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, care a declarat constituţional acest text legal, reţinându-se totodată că nicio dispoziţie din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii

Sub acest aspect şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat în nenumărate cazuri asupra temeiurilor acordării cheltuielilor de judecată. Astfel, în hotărârea din 22.02.2007 în Cauza Gavrileanu împotriva României (Lupaş si alţii împotriva României, 14 decembrie 2006) s-a statuat că un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.

În hotărârea din 17 decembrie 2004 în Cauza Cumpană şi Mazăre împotriva României, Curtea reaminteşte că, în aplicarea art.41 din Convenţie, aceasta acordă doar cheltuieli de judecată cu privire la care se stabileşte că au fost cu adevărat suportate, că acestea au fost necesare şi că au o valoare rezonabilă.

În hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Sabou si Pîrcalab împotriva României, în ceea ce priveşte cheltuielile pentru procedura în faţa Curţii, aceasta trebuie să stabilească, dacă au fost cu adevărat suportate, că acestea au fost necesare şi că au o valoare rezonabilă (Nilsen si Jobnsen împotriva Norvegiei [GC] nr.23.118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).

Pornind de la caracterul rezonabil pe care Curtea Europeana îl invocă drept temei al acordării cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client orice imixtiune din partea vreunui organ al statului este inadmisibilă, însă se apreciază că prin reducerea onorariului plătit de creditor apărătorului ales, nu se încalcă de către instanţă prevederile art.30 din Legea nr.51/1995 şi nici cele ale Statutului profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică producându-şi efectele pe deplin între părţile contractante, în lumina principiului conţinut de art.1270 C.civ, obligaţiile şi întinderea acestora, astfel cum au fost convenite între părţi, rămân neatinse, însă efectele acestui contract nu trebuie să se repercuteze faţă de intimată (terţă persoană faţă de convenţie) în totalitate, ci va obţine rambursarea sumei reprezentând onorariu apărător ales în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestuia.

Aplicând aceste principii jurisprudenţiale în cauza de faţă, instanţă constată că obiectul cererii în constituie”pretenţii”, iar  reclamanta a plătit un onorariu de avocat, în sumă de 7762,5 lei, potrivit facturilor fiscale seria SCA X din data de 26.09.2016 şi extrasul de cont din data de 10.11.2016,  seria SCA X  din data de 22.11.2016 şi extrasul de cont din data de 12.01.2017, seria SCA X din data de 30.06.2016 şi extrasul de cont din data de 08.09.2016, seria SCA X din data de 23.01.2017, seria SCA X din data de 10.02.2017.

Fără a contesta activitatea apărătorului ales al reclamantei, instanţa apreciază ca excesiv onorariu perceput de avocat în sumă de 7762,5 lei , având în vedere, munca depusă (formularea cererii de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare, 3 termene de judecată) şi  complexitatea redusă a cauzei

Prin urmare, instanţă  a apreciat ca excesiv, onorariu de avocat, astfel că suportarea de către pârâtă a unui onorariu de 7762,5 lei , este mai mult decât rezonabilă, motiv pentru care onorariu de avocat se va reduce cu suma de 1500 lei.

Astfel, instanţa a admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată formulată de către reclamantă, în sensul că va reduce onorariu avocat de la suma de 7762,5 lei la suma de 1500 lei.

Având în vedere argumentele de drept şi de fapt expuse, instanţa a admis în parte, cererea formulată de către reclamantă ca întemeiată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (în apelul şi recursul formulate în dosarul nr. X/1371/2011) şi a obligat pârâta  la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii prezentei cererii de chemare în judecată (16.08.2016) până la achitarea debitului în sumă de 11400 lei.

În temeiul  art.453 alin.1 C.pr.civ., pârâta, fiind în culpă procesuală, a fost obligată către reclamantă, la plata sumei de 2175 lei, privind cheltuielile de judecată (taxă de timbru în sumă de 675 lei, onorariu avocat redus în sumă de 1500 lei).

I. Cererea de apel

 Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtă SC S SRL, apreciind-o ca fiind nelegală şi netemeinică şi solicitând modificarea acesteia şi în consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată, pentru următoarele motive de nelegalitate:

1. Au fost nesocotite dispoziţiile imperative ale art. 452 NCPC potrivit cărora: „partea care pretinde cheltuieli de judecata trebuie sa facă in condiţiile legii dovada existentei si întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

În concret, textul legal menţionat impune ca dovezile privind cheltuielile de judecată efectuate să fie depuse la dosarul cauzei în care s-a soluţionat fondul pricinii. Cu alte cuvinte, nu se poate interpreta că pot fi depuse astfel de dovezi ulterior soluţionării fondului procesului, adică în procesul separat de recuperare a cheltuielilor de judecată, cum greşit a susţinut reclamanta. Instanţa de fond pentru soluţionarea cererii de chemare in judecată a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1349 si 1357 NCC, care reprezintă dreptul comun în materiede răspundere civila delictuală însă în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile exprese ale art. 452 si 453 NCPC, faţă de cele ale art. 1349 si 1357 NCC.

Art. 452 C.p.civ. face referire expresa la dovezile depuse în dosarul de fond (X/1371/2011), iar nu la dovezi depuse in dosarul în care se judeca cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată (X/311/2106).

Or, interpretarea că legiuitorul a dat posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată este corectă doar în măsura în careanaliza noii acţiuni se face pe baza dovezilor existente deja în dosarul de fond, temei al noii cereri. Altfel, s-ar ajunge la situaţia de a da posibilitatea părţii câştigătoare să stabilească arbitrar cheltuieli de judecată, ştiind deja soluţia pe fond, doar din dorinţa de a împovăra partea adversă. Raţiunea unei acţiuni separate, în termenul de prescripţie pentru drepturile de creanţă, este aceea de a da posibilitatea părţii care a efectuat real cheltuieli de judecată să le recupereze într-un termen anume dacă din motive obiective nu a putut să le ceară la momentul judecăţii pe fondul cauzei.

Ca atare, în speţă, nu s-a respectat condiţia textului art. 452 C.p.civ., şi anume ca dovada cheltuielilor de judecată să se fi depus cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor,

în fata instanţei de apel si a instanţei de recurs.

2. Un alt motiv de apel este acela că instanţa de fond a admis în totalitate cererea reclamantei, fără a cenzura întinderea cheltuielilor din apel si recurs, fără a se raporta la activitatea efectiva a avocaţilor în aceste faze procesuale, astfel cum a procedat in dosarul pendinte.

 În cauză trebuiau aplicate dispoziţiile exprese ale art.451 din codul de procedurăcivilă, potrivit căruia instanţa poate chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat  în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat.

Or, în dosarul pendinte prima instanţă a apreciat faptul că nu se justifică acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de reclamanta H ROMÂNIA, astfel încât a redus onorariul avocatului de la 7762.5 lei la 1500 de lei. Considerăm că, dacă tot a trecut peste dispoziţiile exprese si imperative ale art. 452 NCPC, o asemenea analiză ar fi trebuit realizată şi cu privire la proporţionalitatea onorariului avocatului H ROMÂNIA în raport de activitatea efectiv desfăşurată pentru soluţionarea apelului si recursului din cadrul dosarului nr. X/1371/2011, ţinând cont ca în apel au fost numai 2 termene de judecată (unul fiind numai pentru recalificarea căii de atac- culpă care aparţine instanţei), al treilea fiind de amânare a pronunţării, iar în recurs a fost vorba doar de un singur termen de judecată.

În legătură cu acest motiv de apel apelanta a precizat că:

a.Contractul încheiat de avocat cu clientul său, ca orice act juridic îşi produce efectele numai între părţi, nu si fată de terţe persoane. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite cu titlu de onorariu avocaţial, îl reprezintă culpa procesuală. în consecinţă, contractul de asistenţă juridică încheiat între partea care a câştigat procesul şi reprezentantul său convenţional, îşi va produce efectele şi faţă de partea căzută în pretenţii, nu ca o consecinţă a participării sale personale, sau prin reprezentare la încheierea respectivei convenţii, ci în virtutea principiului răspunderii civile delictuale.

b. Acest aspect presupune respectarea principiului reparării integrale, însă dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil deafi exercitat abuziv. Aşadar, revine în sarcina instanţei ca în virtutea dreptului său de apreciere să protejeze partea căzută în pretenţii de orice abuz din partea celeilalte părţi, prin raportarea sumelor solicitate cu titlu de onorariu avocaţial la mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei. în acest sens este şi jurisprudenţa Curţi Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată se va realiza numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare si care au fost făcute. în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

c. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant în jurisprudenţa sa că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Mai exact, se poate afirma că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar si rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul.

Fata de cele arătate mai sus, apelanta a solicitat admiterea  apelului iar pe fond, sa respingerea cererii privind obligarea societăţii S la plata cheltuielilor de judecată din apel si recurs ca neîntemeiata.

În drept, a întemeiat apelul pe dispoziţiile art.466 şi urm NCPC.

În susţinere a solicitat proba cu înscrisuri.

II. Întâmpinarea

Legal citată, la data de 12.05.2017, intimata reclamantă H ROMÂNIA SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, pentru următoarele considerente.

Referitor la primul motiv de apel.

Apelanta-parata critica hotărârea primei instanţe pe motiv ca „au fost nesocotite dispoziţiile imperative ale art 452 din noul C. p. civ.", susţinând in acest sens ca „textul legal impune ca dovezile privind cheltuielile de judecata efectuate sa fie depuse la dosarul cauzei in care s-a soluţionat fondul pricinii. Cu alte cuvinte nu se poate interpreta ca pot fi depuse

 astfel de dovezi ulterior soluţionării fondului procesului, adică in procesul separat de recuperare a cheltuielilor de judecata (...)" (subl.n.).

In interpretarea data de apelanta-parata textului art. 452 din noul C. Pr. Civ. „legiuitorul a dat posibilitatea recuperării pe cale separata a cheltuielilor de judecata doar in măsura in care analiza noii acţiuni se face pe baza dovezilor existente deja in dosarul de fond (sic!), temei al noii cereri."

Apelanta-parata concluzionează pe acest motiv de apel susţinând ca „pentru a se putea pretinde cheltuieli de judecata pe cale separata este absolut necesar sa sefaca dovada acestora in respectiva etapa procesuala si sa nu se ceara acordarea lor, (subl.n.)"

Prin urmare, chiar si in condiţiile in care interpretarea unei instanţe de judecata, in speţa Judecătoria Slatina, data dispoziţiilor art. 452 din noul C. Pr. Civ. a coincis, cum de altfel coincide întreaga jurisprudenţă, cu interpretarea data de subscrisa acestor dispoziţii, confirmând astfel ca aceasta din urma este cea corecta, apelanta parata continua sa susţină interpretarea total aberanta si lipsita de orice logica ca „dovezile efectuării cheltuielilor de judecata solicitate pe calea unei acţiuni separate trebuie si pot fi făcute numai in dosarul cauzei in care s-a soluţionat fondul pricinii care a generat acele cheltuieli, chiar daca acestea sunt solicitate printr-o acţiune ulterioara pe cale separata."

In concret, apelanta-parata susţine ca „pentru a se putea pretinde cheltuieli de judecata pe cale separata era absolut necesar sa se facă dovada acestora in respectiv etapa procesuala (n.n. - adică la momentul soluţionării apelului si recursului in dosarul nr. X/1371/2011) si sa nu se ceara acordarea lor", susţinere care nu poate fi calificata decât drept o inepţie, o absurditate.

Interpretarea data de parata dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedura civila este de-a dreptul absurda întrucât ar avea ca rezultat, in cazurile acţiunilor civile având ca obiect solicitarea cheltuielilor de judecata pe cale separata, judecarea unor procese civile fara etapa administrării probelor, ceea ce nu poate fi admis.

Potrivit opiniei apelantei parate, ca de o interpretare juridica nu poate fi vorba, instanţa de judecata care judeca acţiunea pe cale separata având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecata efectuate in procesul de fond, nu poate administra probe in cauza supusa judecaţii ei (aceea care are ca obiect acţiunea separata), ci trebuie sa judece cauza pe baza unor probe administrate in alta cauza in fata altei instanţe, principiul administrării nemijlocite a probelor neexistând in procedura cunoscuta de către apelanta-parata.

Este de asemenea lipsita de orice logica si nerealista situaţia cu privire la care apelanta-parata pretinde ca este premisa corespunzătoare aplicării dispoziţiilor art. 452 din noul C. Pr. Civ. cu privire la acţiunile de recuperare a cheltuielilor de judecata pe cale separata si anume: de a face dovada cheltuielilor de judecata in dosarul de fond care le-a generat, „însă sa nu se ceara acordarea lor".

Este simplu si uşor de stabilit, ca textul art. 452 din Codul de procedura civila stabileşte momentul pana la care poate fi făcuta dovada cheltuielilor de judecata (respectiv cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei"), pentru situaţia in care acestea sunt solicitate printr-o cerere accesorie in cadrul dosarului in care se soluţionează fondul pricinii care le-a generat, nu si atunci când acestea sunt solicitate prin acţiune separata.

Desigur, dispoziţiile art. 452 din noul C. Pr. Civ. sunt incidente si in dosarul care are ca obiect acţiunea pe cale separata in recuperarea cheltuielilor de judecata, însa aplicarea lor înseamnă ca în respectiva acţiune pe cale separata, partea care pretinde cheltuielile de judecata efectuate in dosarul de fond, trebuie sa depună dovezile de efectuare a lor in legătura cu respectivul dosar, pana cel mai târziu la închiderea dezbaterilor asupra fondului acţiunii care are ca obiect recuperarea pe cale separata a cheltuielilor de judecata.

De fapt, scopul urmărit de legiuitor prin textul art. 452 din Codul de procedura civila, a fost acela ca, in cazurile in care cheltuielile de judecata sunt solicitate in cadrul dosarului in care s-a soluţionat fondul pricinii, sa limiteze in timp momentul pana la care pot fi depuse dovezile privind cheltuielile de judecata, stabilind in acest sens ca nu mai pot fi depuse dovezi ale cheltuielilor de judecata solicitate după momentul închiderii dezbaterilor, astfel cum se obişnuia in practica anterior intrării in vigoare noului Cod de procedura civila, când astfel de dovezi erau depuse o data cu concluziile scrise, fără a da posibilitatea de a fi puse in discuţia pârtilor si de a fi verificate si contestate de către partea adversa.

Astfel cum a arătat si in fata primei instanţe, nu poate fi primit argumentul ca „altfel s-ar ajunge la situaţia de a da posibilitatea pârtii câştigătoare sa stabilească arbitrar cheltuieli de judecata, ştiind deja soluţia pe fond, doar din dorinţa de a împovăra partea adversa", întrucât respectivele cheltuieli solicitate ulterior pe cale separata trebuie sa fie anterioare sau cel mult concomitente momentului soluţionării dosarului de fond, pentru a fi considerate efectuate in scopul soluţionării cauzei, si in plus pentru ca instanţa are posibilitatea de a face aplicare dispoziţiilor art. 451 alin. 2 din Codul de procedura civila, împiedicând astfel împovararea pârtii adverse."

Referitor la susţinerea apelantei-parate ca „in cauza de fata sunt aplicabile dispoziţiile exprese ale art. 452 si 453 NCPC fata de cele ale art. 1349 si 1357 NCC la care „a făcut trimitere instanţa de fond pentru soluţionarea cererii de chemare in judecata, trebuie reţinut că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are drept fundament ideea de răspundere civilă delictuală si atunci când cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este formulată pe calea unei acţiuni separate, cererea va fi întemeiată şi (subl.n.) pe dispoziţiile din Codul civil care reglementează răspunderea civila delictuala, in speţa art. 1349 si art. 1357 din Codul civil, ca temei legal general al răspunderii civile delictuale.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care pierde procesul". Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, cum este cazul in speţa de fata (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus-amintită). Astfel înţeleasă, in culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 453 din noul cod de procedura civila, „partea care pierde procesul", poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

In speţa, culpa procesuala aparţine apelantei-pârâtă, care a pierdut atât în calea de atac a apelului, cat si in calea de atac a recursului, pentru soluţionarea cărora subscrisa am efectuat anumite cheltuieli de judecata dovedite.

In materia răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1349 şi art. 1357 din noul C. civ., condiţiile pentru obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte culpabile sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, sub forma intenţiei, neglijenţei sau imprudenţei.

În cazul cererii de recuperarea cheltuielilor de judecată formulată pe cale principală, culpa procesuală se traduce, pe planul dreptului material, prin răspunderea civilă delictuală, iar în prezenta cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prima instanţa reţinând corect că toate condiţiile impuse de art. 453 C. proc. civ. si art. 1349 şi art. 1357 din noul C. civ. sunt îndeplinite, pârâta având o culpa procesuala evidentă care rezultă din hotărârile aflate la dosar şi s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată.

Din considerentele mai sus expuse rezulta ca criticile formulate de apelanta-parata in dezvoltarea primului motiv de apel sunt nefondate.

Referitor la al doilea motiv de apel.

Apelanta-parata critica hotărârea primei instanţe pe motiv ca „a admis in totalitate cererea reclamantei, fără a cenzura întinderea cheltuielilor din apel si recurs, fără a se raporta la activitatea efectiva a avocaţilor in acest faze procesuale, astfel cum a procedat in dosarul pendinte (sic!)", considerând ca „in cauza trebuiau (subl.n.) aplicate" „dispoziţiile exprese si imperative (sic!) ale art. 452 NCPC", potrivit cărora „instanţa poate (subl.n.), chiar si din oficiu, sa reducă motivat partea din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaţial".

S-a arătat că apelanta-parata se afla din nou intr-o eroare de interpretare a dispoziţiilor legale deoarece dispoziţiile art. 452 din noul C. Pr. Civ. reglementează în sensul că „instanţa poate", si nicidecum ca „trebuie", încât nu se poate concluziona că aceasta este o „dispoziţie imperativa" prin urmare există o obligaţie pentru instanţa de fond de a proceda la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecata solicitate cu titlu de onorariu avocaţial.

S-a mai precizat că prin întâmpinarea formulata în faţa primei instanţe, apelanta-parata nu a solicitat sa se facă aplicarea dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedura civila şi nu a contestat realitatea si cuantumul cheltuielilor de judecata solicitate de către H România S.A., ci a formulat doar apărări de ordin juridic, care ţin de modul de interpretare si aplicare a dispoziţiilor legale in materie.

În atare situaţie, chiar daca textul art. 452 din Codul de procedura civila prevede ca instanţa poate, chiar si din oficiu, sa reducă motivat cheltuielile de judecata reprezentând onorariu avocaţial, critica apelantei-parate in acest sens este neîntemeiată, instanţa neavand obligaţia de a proteja interesele materiale ale apelantei parate aflata in pasivitate in aceasta privinţa.

Împrejurarea că în apel au fost acordate două termene de judecată iar în recurs un termen de judecată nu este de natură să determine reducerea cheltuielilor de judecata reprezentând onorariu de avocat, întrucât activitatea desfăşurata de avocat intr-un proces nu se reduce la prezenta sa in instanţa la termenele de judecata, ci şi deplasările de la Bucureşti ale avocaţilor, de cel puţin 2 zile pentru fiecare termen de judecata, precum si cheltuieli de transport si cazare, fiind depuse rapoartele de activitate în care sunt prezentate in detaliu activităţile prestate de către avocaţi in apel si recurs si timpii de lucru afectaţi pentru fiecare dintre respectivele activităţi.

Cu privire la durata procesului, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. X/09.03.2007 Curtea de Apel Bucureşti a reţinut ca „durata procesului nu reprezintă unul din criteriile enunţate de legiuitor şi că durata scurtă a unui proces nu echivalează în toate situaţiile cu un volum de muncă redus al avocatului (...)".

În ceea ce priveşte caracterul real si necesar al cheltuielilor de judecata solicitate in prezenta cauza, acesta nu poate fi contestat, la dosarul cauzei fiind depuse dovezile efectuării acestor cheltuieli.

Cu privire la dificultatea pricinii, aprecierea acesteia nu se rezuma doar la existenta sau nu a elementelor de noutate, pentru ca pe acest raţionament sunt extrem de puţine procese cu caracter de noutate pe rolul instanţelor, ceea ce înseamnă ca in aproape toate cauzele instanţele ar trebui sa reducă cuantumul cheltuielilor de judecata. Chiar daca obiectul sau natura unei cauze sunt identice cu ale altor sute sau mii de cauze, fiecare cauza are specificul si particularităţile ei, rezultate din situaţia de fapt concreta si de cele mai multe ori chiar din „inventivitatea" părţii adverse in formularea susţinerilor/apărărilor, căreia cealaltă parte trebuie sa ii răspundă argumentat.

Referitor la criteriul valoric, menţionează ca pretenţiile deduse judecaţii de către apelanta-parata in dosarul de fond au fost in cuantum de 412.691,15, conform precizării depuse in fata primei instanţe la dosarul cauzei in urma efectuării expertizei dispusa in cauza, cuantum in raport de care cheltuielile de judecata solicitate in apel si recurs nu sunt nejustificat de mari.

Referitor la susţinerea apelantei-parate ca „revine instanţei ca in virtutea dreptului sau de apreciere, sa protejeze partea căzuta in pretenţii de orice abuz din partea celeilalte părţi, prin raportarea sumelor solicitate cu titlu de onorariu avocaţial la mărimea pretenţiilor si complexitatea cauzei”, în cazul de fata, nu se poate retine existenta unei abuz de drept din partea H SA, atât timp cat H SA a achitat (si prin urmare a ieşit din patrimoniul sau) avocatului suma de bani pe care o cere de la apelanta-intimata cu titlu de cheltuieli de judecata si in consecinţa nu se poate retine, si oricum este in afara oricărei discuţii care priveşte acest dosar, existenta unei îmbogăţiri fara justa cauza, in beneficiul H S.A.

Posibilitatea legala de diminuare a cheltuielilor de judecata oferita de dispoziţiile art. 451 din Codul de procedura civila nu trebuie sa conducă prin aplicarea intr-o maniera excesiva la situaţia contrara in care, in final, partea sancţionată sa nu fie aceea care a pierdut procesul, ci partea care a câştigat procesul, pe simpla raţiune ca partea care a pierdut procesul a avut o conduita de buna credinţa in desfăşurarea procesului (n.n. -cum de altfel a avut si partea care a câştigat procesul).

De asemenea, aplicarea art. 451 din Cod. Proc. Civ. nu trebuie sa conducă la situaţia in care o parte chemata in proces va trebui sa se abţină la a apela la o apărare mai bună pe motiv ca nu-si va putea recupera cheltuielile de judecata, întrucât vor fi apreciate ca fiind mai mari decât de obicei, instanţele de judecata având obligaţia de a aplica acest text doar in acele cazuri in care este limpede că se urmăreşte un scop ilicit prin supradimensionarea artificiala a onorariului avocaţial stabilit si dovedit la dosarul cauzei, ceea ce nu este cazul de fata, cu atât mai mult cu cat deznodământul in proces nu putea fi cunoscut încă de la început.

S-a arătat de asemenea că instanţele de judecata trebuie sa aibă in vedere si faptul ca aceste diminuări trezesc nemulţumiri si in rândul justiţiabililor, care se vad in poziţia de a nu işi putea recupera cheltuielile efectuate cu respectivul proces, deşi dreptatea a fost de partea lor, existând  şi  riscul ca justiţiabilii sa îşi piardă încrederea in avocaţi, dar si ca intre avocaţi si clienţii lor sa apară disensiuni, lucru care nu serveşte in niciun caz unei bune administrări a justiţiei, intr-un stat de drept.

In drept,  au fost invocate dispoziţiile legale menţionate in cuprinsul prezentei întâmpinări.

In probatoriu, au solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 18.01.2018 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei de faţă până la soluţionarea de către ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a sesizării nr. X/04.09.2017 (fila 19 dosar apel)  iar la data de 20.09.2018 s-a acordat termen de judecată pentru repunerea pe rol (f. 74 dosar apel).

Examinând sentinţa apelată în raport cu actele dosarului li dispoziţiile art.476 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Tribunalul constată că apelul este nefondat, pentru următoarele care succed:

1. Referitor la primul motiv de apel, respectiv că au fost nesocotite dispoziţiile imperative ale art. 452 NCPC potrivit cărora: „partea care pretinde cheltuieli de judecata trebuie sa facă în condiţiile legii dovada existentei si întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, tribunalul apreciază că este nefondat.

Apelanta pârâtă pretinde în cauza de faţă că dispoziţiile art. 452 NCPCiv trebuie interpretate în sensul că este permisă recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată doar în măsura în care analiza noii acţiuni se face pe baza dovezilor existente deja în dosarul de fond, temei al noii cereri.

Această susţinere este greşită deoarece împrejurarea că prin dispoziţiile art. 452 NCPCiv legiuitorul nu face distincţie după cum cheltuielile au fost solicitate în cauza ce le-a ocazionat sau pe cale separată nu este de natură să conducă la concluzia expusă în critica de nelegalitate menţionată anterior.

Tribunalul observă că intimata reclamantă H ROMÂNIA SA a menţionat cu prilejul concluziilor orale depuse cu prilejul judecării apelului (declarat tot de apelanta din cauza de faţă SC S SRL), că urmează să solicite pe cale separată acordarea cheltuielilor de judecată, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării din data de 03.10.2013 a Curţii de Apel Tg. Mureş (f. 5 din încheiere şi fila 110 dosar fond), fără ca partea adversă să se opună.

De asemenea, intimata reclamantă H ROMÂNIA SA a menţionat şi cu prilejul concluziilor orale depuse cu prilejul judecării recursului (declarat tot de apelanta din cauza de faţă SC S SRL), că urmează să solicite pe cale separată acordarea cheltuielilor de judecată, aşa cum rezultă din cuprinsul Deciziei nr. X/19.06.2014 a ÎCCJ – Secţia a II a Civilă (f. 3 din încheiere şi fila 42 dosar ÎCCJ), fără ca partea adversă să se opună.

Prin Decizia nr. X/22.01.2018 pronunţată de ÎCCJ completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, deşi s-a respins sesizarea ca inadmisibilă, în considerente s-a reţinut că „în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiul originar, neformulând o astfel de cerere accesorie, ci a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior şi distinct, formulând o atare pretenţie pe calea unei cereri principale, rezultă că litigiul ulterior este unul autonom în raport cu cel iniţial, suspus, din punct de vedere procesual unor reguli proprii de judecată şi probaţiune” ( punctul 56 din decizie).

Totodată s-a mai reţinut în cuprinsul aceleiaşi decizii că, prin Decizia nr. X/18.11.2013 pronunţată de ÎCCJ completul competent să judece recursul în interesul legii a dezlegat chestiunea calificării juridice ca cerere principală şi al caracterului autonom al litigiului prin care partea care a câştigat procesul tinde la recuperarea cheltuielilor de judecată, pe cale separată, după soluţionarea definitivă a cauzei în care acestea au fost efectuate (punctul 60 din decizie).

Prin urmare, raportat la considerentele Deciziei menţionate tribunalul concluzionează că litigiul de faţă este distinct de litigiul ce a făcut obiectul dosarului X/1371/2011 al Tribunalului Comercial Mureş şi este în consecinţă supus, din punct de vedere procesual unor reguli proprii de judecată şi probaţiune, astfel că nu este necesar ca dovada cheltuielilor de judecată efectuate de H ROMÂNIA SA să fi fost depuse în dosarul X/1371/2011 al Tribunalului Comercial Mureş.

Aşadar, în opinia tribunalului, sintagma „închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei”, prevăzută de art. 452 din Codul de procedură civilă, vizează dosarul de faţă, respectiv dosarul X/311/2016, ce are caracter autonom față de litigiul care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată şi care a făcut obiectul dosarului X/1371/2011 al Tribunalului Comercial Mureş, caracter care rezultă din:

a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor;

b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare);

c) împrejurarea că rațiunea prorogării competenței instanței (întemeiată pe art. 17 din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 123 din noul Codul de procedură civilă) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecința aplicării regulilor de competență de drept comun, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în considerentele Deciziei nr. 19 din 18 noiembrie 2013).

Se reţine aşadar că dovada efectuării cheltuielilor de judecată poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în dosarul ce are ca obiect solicitarea respectivelor cheltuieli, pe cale principală, chiar dacă această dovadă nu a fost depusă în dosarul inițial în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată (respectiv dosarul X/1371/2011 al Tribunalului Comercial Mureş), considerându-se că în soluționarea dosarului de faţă sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 194 lit. e), art. 254 și următoarele dinNCPCiv.

Prin urmare, în raport de considerentele ce preced nu au fost nesocotite dispoziţiile imperative ale art. 452 NCPC, aşa cum neîntemeiat a susţinut apelanta pârâtă.

2. Referitor la al doilea motiv de apel, respectiv că instanţa de fond a admis în totalitate cererea reclamantei, fără a cenzura întinderea cheltuielilor din apel si recurs, fără a se raporta la activitatea efectiva a avocaţilor în aceste faze procesuale, astfel cum a procedat in dosarul pendinte, astfel că în cauză trebuiau aplicate dispoziţiile exprese ale art.451 NCPCiv potrivit cărora instanţa poate chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat  în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, tribunalul apreciază că este nefondat.

Întâi, aşa cum rezultă din chiar textul de lege menţionat de apelantă, legiuitorul a prevăzut o posibilitate, o facultate a instanţei şi nu o obligaţie, procesul civil fiind un proces al intereselor private, părţile fiind cele ce trebuie să-şi facă apărările corespunzătoare, mai ales atunci când acestea beneficiază de asistenţă juridică iar apărătorul poate invoca mijloace de apărare în acest sens.

Or este de remarcat că de o astfel de apărare pârâta apelantă nu s-a folosit în faţa primei instanţe.

În al doilea rând, chiar în lipsa unei astfel de apărări adusă în discuţie de apărătorul ales, pentru a se reduce cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial trebuie ca acesta să fie vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat.

Însă, din cuprinsul rapoartelor de activităţi depuse pentru instanţa de apel (f. 55 şi 58 dosar fond) a rezultat că intimata reclamantă a justificat activităţile pentru care a emis facturile fiscale nr. X/03.10.2013 (f. 54 dosar fond)şi nr. X/08.11.2013 (f. 57 dosar fond), activităţi pentru care a solicitat suma de 6270 lei, aceste activităţi au fost desfăşurate de avocatul ales al H ROMÂNIA SApână la data soluţionării apelului prin Decizia nr. X/A din 10.10.2013 de 10.10.2013 de Curtea de Apel Tg Mureş, chiar dacă ultima factură a fost emisă ulterior pronunţării deciziei menţionate.

De asemenea, şi pentru calea de atac a recursului au fost depuse la dosar de intimata reclamantă rapoarte de activităţi (f. 61, 64 şi 67 dosar fond), rezultând că intimata reclamantă a justificat activităţile pentru care a emis facturile fiscale nr. X/03.04.2014 (f. 60 dosar fond), nr. X/03.06.2014 (f. 63 dosar fond) şi nr. X/04.07.2014 (fila 66 dosar fond), activităţi pentru care a solicitat suma de 5130 lei, aceste activităţi au fost desfăşurate de avocatul ales al H ROMÂNIA SA până la data soluţionării recursuluiprin Decizia nr. X/19.06.2014 de ÎCCJ – Secţia a II a Civilă, chiar dacă ultima factură a fost emisă ulterior pronunţării deciziei menţionate.

În raport de cele ce preced, tribunalul concluzionează că onorariul avocaţial plătit de intimata reclamantă H ROMÂNIA SA nu este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, prin urmare nu a existat nici un motiv pentru care prima instanţă, din oficiu să procedeze la reducerea acestuia.

Împrejurarea că prima instanţă a procedat la reducerea onorariului avocaţial aferent judecăţii în primă instanţă în cauza de faţă nu poate să conducă în mod automat şi la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând cheltuielile de judecată efetuate în dosarul X/1371/2011 al Tribunalului Comercial Mureş deoarece obiectul cazelor, valoarea pretenţiilor deduse judecăţii şi complexitatea acestora nu este similară, ci una profund diferită.

Cu privire la cheltuielile de judecată din apelul de faţă:

Intimata reclamantă a depus la dosar facturi fiscale în valoare totală de 9722.24 lei, după cum urmează :

- Factura fiscală nr. X/02.02.2018 pentru suma de 3466,85 lei (f. 36 dosar apel);

- Factura fiscală nr. X/21.01.2017 pentru suma de 2863,91 lei (f. 39 dosar apel);

- Factura fiscală nr. X/11.10.2017 pentru suma de 1507,33 lei (f. 42 dosar apel);

- Factura fiscală nr. X/19.06.2017 pentru suma de 1884,15 lei (f. 45 dosar apel);

Tribunalul reţine că obiectul cazei de faţă, valoarea pretenţiilor deduse judecăţii şi complexitatea dosarului nu justifică acordarea întregii sume de 9722,24 lei plătită de intimata reclamantă apărătorului său ales, sumă apreciată ca fiind excesivă este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului, fiind incidente dispoziţiile art. 451 alin. 2 NCPCiv potrivit cu care „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ținând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

Prin urmare, tribunalul apreciază că suma de 2000 lei este rezonabilă în raport de valoarea şi complexitatea cauzei (pricina nu prezintă un grad ridicat de dificultate) dar şi de activitatea desfăşurată în apel de avocatul ales al intimatei reclamantă.

În consecinţă, va fi obligată apelanta pârâtă SC S SRL la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către intimata reclamantă H ROMÂNIA SA.

În raport de cele ce preced şi dispoziţiile art. 480 alin. 1 NCPCiv va fi privit ca nefondat apelul declarat de apelanta pârât SC S SRL împotriva sentinţei civile nr. X/22.02.2017 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2016, în contradictoriu cu intimata reclamantă H ROMÂNIA SA.

Data publicarii pe portal:15.03.2019

Domenii speta

Spete similare