Competenţa generală a instanţelor române

Tribunalul apreciază că noţiunea de reședință obișnuită a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament, trebuie să fie stabilită pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt specifice fiecărui caz în parte. Simpla sa prezență fizică într-un stat membru, ca regulă de competență subsidiară în raport cu cea enunțată la articolul 8 din Regulament, nu poate fi suficientă pentru a stabili reședința obișnuită a copilului. Împrejurarea potrivit căreia copiii stau într-un stat membru unde duc, o scurtă perioadă, viața unei persoane fără o reședință stabilă este de natură să constituie un indiciu potrivit căruia reședința obișnuită a acestor copii nu se află în acest stat. În afară de prezența fizică a copilului într-un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți factori de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial. Astfel trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv.

În cauză, perioada de şedere a minorului în România, vârsta sa fragedă, împrejurarea că acesta a fost înscris în evidenţele unui medic de familie în ţară (conform fişei de vaccinări de la dosar), toate constituie împrejurări ce atrag concluzia că reşedinţa sa obişnuită este în România la acest moment al sesizării instanţei.

Faţă de aceste considerente, Tribunalul reţine că hotărârea atacată este rezultatul greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul Ce 2201/2003, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, impunându-se casarea acesteia şi trimiterea cauzei la prima instanţă în vederea soluţionării fondului cauzei, conform dispoziţiilor art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, conform dispozitivului prezentei decizii, cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul recurs urmând a fi avute în vedere de către prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 8061 din 05.09.2018, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. 8271/182/2018 a fost admisă excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de către pârâtă prin întâmpinare. Instanţa a respins totodată cererea formulată de către reclamantul F G V C, în contradictoriu cu pârâta F L AM, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Prima instanţă a constatat că potrivit art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Astfel, a analizat cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor române invocată de către pârâtă prin întâmpinare, aceasta fiind o excepţie de procedură, absolută şi dilatorie, de natură a face inutilă cercetarea în fond a cauzei.

Potrivit art. 130 alin. 1 Cod procedură civilă, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de către părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.

În fapt, instanţa a reţinut că din căsătoria părţilor a rezultat minorul F G, în vârstă de 1 an şi 9 luni. În prezent părţile sunt separate în fapt din luna iulie 2017, iar minorul locuieşte împreună cu mama sa în Spania, la reşedinţa acesteia.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei instanţa a reţinut că, raportat la data formulării cererii de ordonanţă preşedinţială, respectiv 27.07.2018, locuinţa obişnuită a minorului este în Spania.

Instanţa a constatat că orice cauză cu element de extraneitate ridică o serie de probleme care trebuie să fie soluţionate în următoarea ordine:

1) determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat. Articolul 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 reprezintă o normă de drept internaţional privat şi soluţionează conflictele de competenţă jurisdicţională de drept internaţional privat (teritorială) care determină competenţa instanţelor unei ţări în raport cu instanţele altei ţări.

2) determinarea legii procesuale aplicabile. Astfel, odată stabilită competenţa unei instanţe dintr-un stat, trebuie determinată legea procesuală internă aplicabilă litigiului.

3) stabilirea legii aplicabile (dreptul material).

Elementul de extraneitate este acea parte componentă a raportului juridic care se află în străinătate sau sub incidenţa unei legi străine. Elementul este străin prin raportare la legea română sau la statul român. Elementele de extraneitate pentru persoanele fizice sunt cetăţenia, domiciliul şi reşedinţa.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201 din 2008 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, regulament ce beneficiază de aplicare directă în dreptul intern, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.

Răspunderea părintească este definită de art. 2 punctul 7 din acelaşi regulament, ca fiind ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de vizită.

Prevederile art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului sunt aplicabile sub rezerva prevederilor art. 9 (care reglementează menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului în cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunţate înainte de mutarea copilului), art. 10 (care reglementează competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului) şi art. 12 (care reglementează prorogarea de competenţă a instanţelor investite cu soluţionarea cererii de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei).

Niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 9, art. 10 şi art. 12 din Regulamentul nr. 2201 din 2003 nu a fost incidentă în prezenta cauză.

De asemenea, nu au fost incidente nici prevederile art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, întrucât textul menţionat reglementează, cu titlu de excepţie, posibilitatea instanţelor competente pentru a soluţiona cauza pe fond, în cazul în care consideră că o instanţă dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau o parte specifică a acesteia şi atunci când acest lucru serveşte interesul superior al copilului, de a suspenda procedura sau respectiva parte a acesteia şi de a invita părţile să depună o cerere la instanţa judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau de a solicita instanţei judecătoreşti din alt stat membru să-şi exercite competenţa în conformitate cu alineatul (5).

Aşadar, astfel cum rezultă din textul art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, dreptul de a sesiza o instanţă dintr-un alt stat membru aparţine instanţei competente să soluţioneze fondul, potrivit art. 8 din acelaşi regulament, respectiv instanţei competente din Spania.

Mai mult, instanţa a reţinut că, potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 2201/2003, atunci când reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită şi competenţa nu poate fi stabilită pe baza art. 12, instanţele judecătoreşti din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.

Prin urmare, reţinând că, în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, competenţa de a soluţiona prezenta cauză revine instanţei spaniole de la reşedinţa minorului şi că numai instanţa competentă poate aprecia, în funcţie de interesul superior al copilului dacă se impune sesizarea unei instanţe dintr-un alt stat membru, instanţa, în temeiul art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă, a apreciat ca întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române invocată de către pârâtă, a fost admisă şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române.

2). Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în interiorul termenului prevăzut de lege reclamantul F G V C, care a solicitat admiterea recursului, casarea dispoziţiilor sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin motivele de recurs se învederează Tribunalului că prima instanţă a admis excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cauzei motivând soluţia prin prisma dispoziţiilor art. 8 alin 1 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, reţinând că din înscrisurile depuse la dosar la data formulării cererii de ordonanţă preşedinţială, respectiv la data de 27.07.2018, locuinţa obişnuită a minorului este în Spania.

Prima instanţă pe baza unor înscrisuri cate atestă că mama minorului a fost înregistrată în data de 03.02.2010 în Registrul de Evidenţă a Populaţiei de către autorităţile spaniole şi certificatele de înregistrare în Registrul de Evidenţă a Populaţiei de către autorităţile spaniole a mamei minorului şi minorului, după data de 27 iulie 2018, data promovării prezentei cereri de ordonanţă preşedinţială, purtând datele de 17 august 2018 şi 21 august 2018, a stabilit că reşedinţa obişnuită a minorului este în Spania, la data înregistrării cererii de ordonanţă preşedinţială.

Soluţia primei instanţe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin 1 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Dispoziţiile art. 8 alin 1 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 prevăd că: „instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul în care instanţa este sesizată.”

Elementul esenţial pentru determinarea competenţei unei instanţe de judecată dintr-un anumit stat membru este identificarea reşedinţei obişnuite a minorului cu privire la care s-a formulat cererea pe teritoriul statului membru în cauză.

Noţiunea de "reşedinţă obişnuită a minorului" este o noţiune autonomă de drept a Uniunii Europene, ce nu e definită de Regulament.

Noţiunea de reşedinţă obişnuită a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind „locul care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediul social şi familial. Determinarea acestui loc se face ţinând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.”

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că pentru a stabili acest loc trebuie luate în considerare în special durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare. Este relevantă şi intenţia titularului răspunderii părinteşti de a se stabili cu copilul într-un stat membru. Curtea a precizat că pentru a distinge reşedinţa obişnuită de o simplă prezenţă temporară este necesar să se sublinieze că în principiu aceasta trebuie să fie de o anumită durată pentru a exprima o stabilitate suficientă fără a se prevedea o durată minimă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reşedinţa obişnuită a minorului e determinată de judecătorul naţional, de la caz la caz, potrivit circumstanţelor particulare ale speţei, în funcţie de criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Toate aceste elemente trebuie raportate la momentul sesizării instanţei.

Cererea de ordonanţă preşedinţială a fost înregistrată la data de 27 iulie 2018.

Părţile au locuit în Anglia, însă din martie 2017 au decis să revină în ţară şi să locuiască în România, locuind iniţial Ia părinţii pârâtei şi, ulterior Ia părinţii reclamantului. Ultima locuinţă comună a soţilor a fost în Baia Mare, strada Herja nr. 10, judeţul Maramureş. Părţile sunt despărţite în fapt din luna februarie 2018, dată Ia care pârâta a decis unilateral să părăsească locuinţa familiei şi s-a mutat cu minorul la părinţii ei, locuind în Baia Mare strada Râului nr. 21 judeţul Maramureş.

La începutul lunii iulie 2018 intimata - pârâta i-a interzis fără vreun motiv recurentului-reclamant să păstreze relaţii personale cu minorul, iar din data de 20 iulie 2018 nu i-a răspuns recurentului la mesaje şi a refuzat orice contact cu reclamantul, dată după care s-a deplasat pârâta cu minorul în Spania.

Minorul şi părinţii acestuia au locuit efectiv din luna martie 2017 şi până în data de 15 iulie 2018 în Baia Mare. Intimata pârâta a locuit în Spania înainte de a se căsători cu recurentul reclamant, fapt ce explică înregistrarea şi luarea în evidenţă de autorităţile spaniole din anul 2010, însă părţile au locuit în Anglia unde s-a şi născut minorul, iar din luna martie 2017 efectiv în Baia Mare, mutându-se în Baia Mare cu intenţia de a locui în ţară. starea de fapt privind locuinţa minorului de la data naşterii şi până în 15 iulie 2018 a fost recunoscuta şi de intimata pârâtă ca fiind reală.

PLrea intimatei pârâte şi a minorului din România în Spania s-a realizat fără consultarea şi fără acordul recurentului reclamant, intimata pârâtă profitând de faptul că era în posesia unei declaraţii date de recurentul reclamant prin care acesta îşi exprima consimţământul pentru deplasarea minorului în state membre ale Uniunii Europene însoţit de mamă însă nu în scopul stabilirii locuinţei minorului ci în scop turistic.

Pro cauza pârâta s-a deplasat cu minorul în Barcelona aspect ce rezultă din data înregistrării minorului în registrul Municipal de Evidenţă a Populaţiei din Barcelona, data de 17 august 2018. Mai mult, deşi intimata depune un certificat de înregistrare în Registrul de Evidenţă a Populaţiei din Spania datat 03.02.2010 ulterior depune un nou certificat de înregistrare datat 21 august 2018. Minorul este înscris în data de 30 august 2018 la Grădiniţă în Spania.

Locuinţa minorului nu se stabileşte ilegal si unilateral de către mama minorului ci de către părinţii minorului sau de instanţă.

Prin modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei instanţelor române prima instanţă a şi decis că locuinţa minorului este în Spania de vreme ce înscrisurile atestă faptul că se află pe teritoriul statului spaniol. Or, locuinţa minorului este la părinţii săi sau se stabileşte de comun acord de părinţi, nu unilateral şi ilegal de un singur părinte, şi pe teritoriul altui stat.

Elementele de fapt au demonstrat că "reşedinţa obişnuită" a minorului a fost în România la data sesizării instanţei.

Intimata pârâtă în data de 31 iulie 2018 a înregistrat acţiunea de divorţ la Judecătoria Baia Mare, acţiune în cadrul căreia nu a indicat că are reşedinţa în Spania şi nici că reşedinţa obişnuită a minorului este în Spania.

Nu se poate vorbi despre o reşedinţă obişnuită a minorului în Spania la momentul sesizării instanţei, respectiv la data de 27 iulie 2018, în condiţiile în care minorul, s-a născut în data de 13 decembrie 2016 în Anglia, a locuit în Anglia de la data naşterii şi până în luna martie 2017, şi a locuit în România în perioada martie 2017 - 15 iulie 2018, revenind în ţară cu părinţii în scopul stabilirii locuinţei familiei în România şi în condiţiile plecării mamei minorului cu minorul fără consimţământul tatălui minorului în Spania în data de 15 iulie 2018 fără a cunoaşte în ce scop a pLt intimata cu minorul în Spania de a locui sau nu , astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin 1 din Regulamentul 2201/2003.

Împrejurarea că intimata pârâtă a întreprins demersuri pro cauza şi 1-a înscris pe minor la Grădiniţă în Spania nu înseamnă că acesta şi frecventează grădiniţa în condiţiile în care la data plecării minorul era alăptat încă de mamă şi în condiţiile în care nu se dovedeşte locuinţa minorului, titlu în baza căruia este deţinută locuinţa de mama minorului, locul de muncă al mamei minorului, posibilităţile financiare ale acesteia de a plăti chiria, grădiniţa minorului şi celelalte cheltuieli.

Principiul interesului superior al minorului care guvernează materia răspunderii părinteşti impune ca procesele privitoare la minor că fie judecate de instanţele cel mai bine plasate pentru a analiza cauza şi a dispune soluţii judiciare în raport cu acest principiu.

Raportat la prezentul litigiu probele ce se impun a fi administrate, proba testimonială care să evidenţieze relaţiile dintre minor şi fiecare părinte pentru perioada martie 2017 - iulie 2018 cât minorul a locuit efectiv în România sunt cunoscute de părinţii părţilor, astfel încât şi raportat la principiul interesului superior al minorului,  pot fi plasate mai bine de instanţele din România.

Soluţionarea cauzei de instanţele române ar fi în interesul copilului atâta vreme cât majoritatea probelor legate de mediul său de viaţă, de raporturile de familie şi sociale ale copilului pot fi administrate în mod nemijlocit de instanţele române prin raportare la perioada în care minorul a locuit efectiv în România , martie 2017 - iulie 2018, având vârsta de un an şi opt luni.

Alineatul 2 al art. 8 din Regulamentul 2201/2003 face precizarea că alineatul 1 se aplică sub rezerva dispoziţiilor articolelor 9, 10 şi 12. Astfel, art. 9 se referă la menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului şi în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul şi dobândeşte o nouă reşedinţă obişnuită, iar art. 10 se referă la competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului.

Prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 27.07.2018. La momentul sesizării - 27.07.2018, minorul avea reşedinţa în România; prin derogare de la dispoziţiile art. 8, instanţa judecătorească din statul în care copilul a avut fosta reşedinţă (instanţa din România) îşi păstrează competenţa pe o perioadă de 3 luni de la mutarea copilului (pentru situaţiile şi ipotezele vizate de art. 9 respectiv: pentru valorificarea unui drept de vizită - "modificarea hotărârii de vizită", dacă titularul acestui drept continuă să locuiască în mod obişnuit în statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului şi în ipoteza în care mutarea copilului dintr-un stat în altul a fost una legală) ; pentru ipoteza mutării nelegale a copilului dintr-un stat în altul devin incidente dispoziţiile referitoare la răpire şi înapoierea copilului (art. 10 din regulament menţinând competenţa instanţei statului în care copilul avea reşedinţa obişnuită până la momentul la care copilul dobândeşte o reşedinţă obişnuită într-un alt stat membru).

Reţinând că cererea reclamantului a fost introdusă în termenul de 3 luni la care se referă art. 9 din regulament (în care este menţinută competenţa instanţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului) trebuia a se respinge excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România.

Pot fi apreciate ca incidente şi prevederile art.10 din regulament atât timp este vorba despre o deplasare/reţinere ilicită a minorului, acestuia nefiind stabilită locuinţa prin hotărâre judecătorească la pârâtă chiar dacă părăsirea teritoriului României s-a efectuat în mod legal, cu respectarea prevederilor din Legea nr.248/2005, în sensul că pârâta era în posesia unei declaraţii date de reclamant prin care acesta îşi exprima consimţământul pentru deplasarea minorului în state membre ale Uniunii Europene însă nu în scopul stabilirii locuinţei minorului ci în scop turistic.

Dispoziţiile art. 12 alin. 3 din Regulamentul 2201/2003 prevăd o prorogare de competenţă în materie de răspundere părintească în favoarea instanţelor dintr-un stat membru cu îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

1)copilul are o strânsă legătură cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul  este resortisant  al acestui stat membru şi,

2)competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.

Din aceste prevederi se desprinde concluzia că instanţelor române, competente în temeiul art. 3 din Regulament a soluţiona cererea de divorţ formulată de fiecare parte şi înregistrată la Judecătoria Baia Mare, li se recunoaşte posibilitatea extinderii competenţei şi asupra unor cereri pe care, în mod obişnuit, în cadrul competenţei normale, nu le-ar putea rezolva, respectiv cereri în materia răspunderii părinteşti. Condiţiile pentru operarea acestei prorogări de competenţă sunt îndeplinite, întrucât, pe de o parte, reclamantul titularul răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită în România, copilul este resortisant al statului român iar pe de altă parte, competenţa instanţei române a fost acceptată de către ambii soţi, titulari ai răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti. Raportat la data înregistrării cererii, 27 iulie 2018, şi la data înregistrării acţiunii de divorţ de către pârâtă, 31 iulie 2018, s-a acceptat competenţa de soluţionare de instanţele româneşti şi a prezentei cauze, de vreme ce nu s-a indicat în cererea de divorţ că minorul are reşedinţa obişnuită în Spania şi nici faptul că pârâta locuieşte efectiv în Spania, în condiţiile în care această cerere s-a înregistrat ulterior prezenteicereri.

Motivarea soluţiei primei instanţe a fost şi contradictorie.

Prima instanţă a reţinut că reşedinţa obişnuită a minorului este în Spania la data sesizării instanţei şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 8 alin 1 din Regulamentul CE 2201/2003.

Însă tot prima instanţă, reţine şi incidenţa art. 13 din Regulamentul nr. 2201/2003 care se referă al situaţia în care nu poate fi stabilită reşedinţa obişnuită a minorului.

Or, cele două texte legale se exclud de la aplicare concomitentă de vreme ce art. 8 se referă al reşedinţa obişnuită a minorului determinată de instanţă si cel al art. 13 la ipoteza imposibilităţii stabilirii reşedinţei obişnuite a minorului de către instanţă.

Dispoziţiile art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 şi la care face trimitere prima instanţă în motivarea soluţiei vizează instanţa competentă de a soluţiona cauza pe fond, ceea ce nu s-a stabilit încă în speţă.

Intimata F L AM prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr. 8061/05.09.2018, pronunţată în dosar nr. 8271/182/2018 de către Judecătoria Baia Mare, ca temeinică şi legală.

Intimata învederează Tribunalului că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, iar recursul se impune a fi respins raportat la următoarele argumente, probe si dispoziţii legale:

În mod corect prima instanţa a reţinut că, masurile ce se solicita în prezenta cauză, intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenta, recunoaşterea si executarea hotărârilor Judecătoreşti in materie matrimoniala si in materia răspunderii părinteştii, astfel încât şi competenta instanţei investite trebuie analizată raportat la dispoziţiile acestui Regulament

Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului reglementează masurile care se iau fata de minori sau in legătura cu aceştia, precum si competenta in materie matrimoniala si a răspunderii părinteştii, iar in situaţia in care se constata ca domiciliul minorului este practic pe teritoriul altui stat, competenta in vederea soluţionării cererii aparţine statului pe teritoriul căruia minorul locuieşte efectiv.

Potrivit art. 8 din secţiunea 2 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 23 noiembrie 2003. privind competenta, recunoaşterea si executarea hotărârilor Judecătoreşti in materie matrimoniala si in materia răspunderii părinteşti, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteştii privind un copil care este reşedinţa obişnuita in acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizata.

Din înscrisurile anexate de către pârâta - intimata a rezultat împrejurarea ca, minorul F G (născut la data de 13.12.2017 în Marea Britanie) se afla si locuieşte începând cu luna iulie a anului 2018 împreuna cu mama sa în Spania, mama având reşedinţa în Spania (încă din anul 2010). Totodată, minorul este înscris la o instituţie de învăţământ si frecventează grădiniţa, conform adeverinţei, astfel încât competenta privind stabilirea unui program de vizita si stabilirea locuinţei minorului aparţine autorităţilor judiciare din această ţară.

În raport de prevederile legale invocate mai sus, şi ţinând seama de starea de fapt redata mai sus, din care a rezultat că, reşedinţa minorului F G la data sesizării instanţei se afla în Spania, prima instanţa în mod corect a constatat ca instanţa din România nu este competenta conform art. 8 alin. (1) din Regulamentului CE nr. 2203/2003 sa judece prezenta cauza, soluţionarea prezentei cauze nefiind de competenta instanţelor române ci a instanţelor spaniole.

În ceea ce priveşte prima critica a recurentului legată de reşedinţa minorului, la momentul introducerii prezentei ordonanţe preşedinţiale, ca fiind - la data sesizării instanţei de judecata - în România - nu corespunde realităţii, în condiţiile în care, la data sesizării instanţei de judecata 27.07.2018, minorul locuia împreuna cu mama sa în Spania şi nu îşi avea reşedinţa în România, aşa cum susţine reclamantul - recurent prin recursul formulat.

La data sesizării instanţei de judecata, minorul născut tot in străinătate, in Anglia, se afla împreuna cu mama acestuia in Spania, ţară în care a pLt în mod legal, la data de 15.07.2018, adică anterior formulării prezentei cererii, (anexele 10-11) Astfel ca, raportat la acest aspect nu are suport in realitate afirmaţia reclamantului cum ca, parata s-ar fi deplasat in străinătate, după introducerea cererii, in condiţiile in care la momentul sesizării instanţei cu prezenta cerere, minorul nu se afla în România.

Minorul F G în prezent locuieşte împreuna cu mama sa în Spania, având astfel, reşedinţa, în înţelesul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003. in tara respectiva, provincia Barcelona-Spania. unde frecventează cursurile grădiniţei, situaţie in care sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003.

În conformitate cu art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, competenta instanţelor judecătoreşti dintr-un stat membru se determina după criteriul reşedinţei obişnuite a copilului la momentul sesizării instanţei de judecata, fiind vorba de o competenta exclusiva a organelor judiciare.

Noţiunea de reşedinţa obişnuita a fost interpretata de Curtea de justiţie a Comunităţii Europene ca fiind locul care exprima o anumita integrare a copilului intr-un mediu social si familial. Pentru a stabili acest loc trebuie luate in considerare in special, durata, regularitatea si condiţiile si motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru al mutării familiei in acest stat, cetăţenia copilului, locul si condiţiile de şcolarizare.

Instanţa naţionala sesizata cu o cerere în materia răspunderii părinteştii are sarcina de a determina reşedinţa obişnuita a copilului ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte, având în vedere momentul sesizării instanţei de judecată.

Minorul F G s-a născut la data 13.12.2016 în Marea Britanie (unde a locuit câteva luni), iar in luna martie 2017 părinţii au revenit pentru o perioada de timp in România, unde au locuit la locuinţa reclamantului, o scurta perioada de timp(martie 2017 - august 2017), când datorita comportamentului agresiv al reclamantului-recurent confirmat prin certificatul medico-legal mama minorului împreuna cu minorul a fost nevoita sa părăsească domiciliul conjugal al pârtilor, ocazie cu care s-a mutat la părinţii săi. Ulterior, in luna iulie a acestui an 2018, din cauza tensiunilor conflictuale cu reclamantul) parata-intimata s-a in tors in Spania ins otita de fiul ei. unde are un loc de munca si o locuinţa stabilita in care locuieşte împreună cu sora acesteia si mama ei care o ajuta la creşterea si educarea minorului, minorul fiind integrat in noul sau mediu familial. Totodată, minorul este înscris la o grădiniţa cu program scurt pe care o frecventează, fiind astfel încadrat si intr-un mediu social. Pârâta-intimata îşi are reşedinţa în aceasta ţară, începând cu anul 2010, anterior căsătoriei cu reclamantul.

De la separarea în fapt, din luna august a anului 2017, tatăl minorului nu s-a implicat in creşterea si educarea minorului ci doar avea obiceiul sa o vizite pe reclamanta la locuinţa sa, dar nu pentru a-1 vizita pe minor ci mergea la locuinţa acesteia unde provoacă scandal si o ameninţa pe aceasta ca-i „da foc la casa", ca „o omoară", aceasta fiind nevoita sa solicite intervenţia organelor de politie care au luat masuri.(anexele 13-14)

Raportat la aceste aspect de fapt si drept în mod corect a procedat instanţa de fond, sens în care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, apreciind că, minorul F G are reşedinţa în Spania, şi pe cale de consecinţa a admis excepţia invocata si a respins cererea ca ne fiind de competenta instanţelor romane.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critica legata de aplicarea in cauza a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Regulamentul 2201/2003. sub rezerva dispoziţiilor art. Secare reglementează menţinerea competentei fostei reşedinţe obişnuite a copilului in cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărârii privind dreptul de vizita pronunţate înainte de mutarea copilului); art. 10( care reglementează competenta judecătoreasca in cazuri de răpire a copilului); art. 12( care reglementează prorogarea de competenta a instanţelor investite cu soluţionarea cererii de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei) şi în ceea ce priveşte acesta critica instanţa fondului a concluzionat că: "nici una din aceste situaţii prevăzute de art. 9. art. 10 si art. 12 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu sunt incidente in prezenta cauza.

Cum rezulta din cererea depusa la dosarul cauzei, prezenta cerere a reclamantului-recurent a fost introdusa la data de 27.07.2018, dată la care minorul nu locuia în România, ci locuia în Spania împreuna cu mama acestuia care are reşedinţa in Spania, fiind pLt din România la data de 15.07.2018, aşa cum a rezultat din actele anexate.

În ceea ce priveşte mutarea acestuia din tara, trebuie arătat ca, pLrea acestui minor din tara nu s-a realizat intr-un mod nelegal, mama minorului având o procura valabila la momentul la care a pLt din tara din partea acestuia de a calatori cu minorul. ceea ce înseamnă ca avea consimţământul tatălui de a părăsi ţara, din moment ce aceasta avea procura necesara de a calatori cu minorul în străinătate.

Chiar daca minorul a dobândit o noua reşedinţa in Spania, situaţia de excepţie prevăzuta de art. 9 din acelaşi Regulament nu este intalnita in prezenta cauza, raportat si la faptul ca prin prezenta cerere nu se doreşte modificarea unei hotărârii privind programul de vizita pronunţata de instanţa judecătoreasca din statul membru al fostei reşedinţe ci chiar se doreşte stabilirea unui program de vizita si stabilirea locuinţei minorului la mama sa.

Aşa cum a reţinut şi instanţa fondului, potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, atunci când reşedinţa obişnuita a copilului nu poate fi stabilită şi competenţa nu poate fi stabilita pe baza art. 12, instanţele judecătoreşti din statul membru in care este prezent copilul sunt competente.

Totodată, în prezenta cauza nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Regulamentul nr. 2201/2013 care instituie o excepţie de la aplicarea art. 8 din acelaşi Regulament -  în care competenta revine instanţelor din alte state membre decât statul in care copilul are reşedinţa obişnuita la momentul sesizării.

În conformitate cu aceste prevederi legale ale art. 12 alin. (3) lit. (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 competenta revine instanţelor din statul membru, cu îndeplinirea a doua condiţii: 1) copilul are o strânsa legătura cu acest stat membru si când, unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi au reşedinţa obişnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru; 2) competenta instanţelor a fost acceptata in mod expres sau in orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedura la data sesizării instanţei, iar competenta este in interesul superior al copilului.

Nici una dintre condiţiile necesare pentru operarea acestei prorogării de competenta nu a fost întâlnită în cauza dedusa judecaţii, in condiţiile in care in speţa nu sunt întrunite condiţiile cumulative ale existentei unei strânse legături pe care copilul sa o aibă cu statul român şi competenta instanţelor române să fie în interesul superior al copilului.

Legăturile minorului cu statul român au fost şi sunt sporadice, copilul s-a născut în Marea Britanie, unde a crescut o perioada de câteva luni, ulterior a revenit in România pentru o perioada scurta de timp, iar in prezent locuieşte împreuna cu mama acestuia in Spania, acesta frecventând cursurile unui grădiniţe din aceasta tara. Pe de alta parte, justa soluţionare a cauzei impune administrarea unor probe care sa ateste condiţiile materiale si morale pe care reclamanta le poate oferi copilului sau minor, impunându-se ca administrarea acestor probe să fie făcută de instanţa potrivit principiului proximităţii, respectiv de către instanţele în a căror raza teritoriala îşi are stabilita reşedinţa minorul, aceste organe judiciare având acces la toate datele necesare.

În ceea ce priveşte ceea de-a doua condiţie, pentru a fi competente instanţele romane este necesar ca aceasta competenta sa fi fost acceptata expres sau in orice alt mod neechivoc, de către toate părţile participante la procedura sesizării instanţei. Ori, in speţa dedusa judecaţii, aşa cum s-a putut observa, pârâta-intimata prin întâmpinarea formulata a fost ceea care a invocat excepţia necompetentelor romane în cauză, raportat la reşedinţa minorului, la data sesizării instanţei de judecata, împrejurare care duce la concluzia ca, aceasta nu a acceptat competenta instanţelor romane sa soluţioneze cererea. Simpla împrejurare ca, parata a introdus pe rolul Judecătoriei Baia Mare o acţiune de divorţ, nu are relevanta in prezenta cerere dedusa judecaţii, si nu se poate aprecia ca aceasta ar fi fost de acord cu soluţionarea prezentei cauze având ca obiect ordonanţa preşedinţială de instanţele române.

În cauză, nu au fost întrunite cerinţele prevăzute de art. 12 alin. (3) din Regulament pentru ca instanţele romane sa dobândească pe deplin competenta materiala si teritoriala de a soluţiona pricina si ca la data sesizării instanţei cu soluţionarea prezentei cererii, minorul avea reşedinţa obişnuita într-un alt stat membru (Spania), în mod corect a stabilit prima instanţa că, în lumina dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Regulament, competenta de a soluţiona cererea este conferita în favoarea instanţelor spaniole, ca instanţe în raza cărora copilul îşi are reşedinţa la data promovării cererii de către reclamant.

Pe lângă cadrul legal expus, susţine intimata că trebuie avut în vedere că, luarea unei masuri pentru un copil a cărui reşedinţa nu se afla în ţară de către instanţa română, ar înseM violarea drepturilor conferite atât de către legile speciale în domeniu, cât şi de încălcarea convenţiilor la care România este parte (Convenţia de la Haga, art. 5 care reglementează aceasta situaţie, apreciindu-se ca soluţia pronunţata de către o instanţa din România, pe lângă încălcarea normelor de competenta materială şi teritorială imperative, ar reprezenta o judecata formala), stabilindu-se ca, în situaţia în care minorul locuieşte pe teritoriul altui stat o perioada de timp, îi revine competenta în a hotărî cu privire la situaţia minorului.

3). Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul constată următoarele:

Prima instanţă a fost sesizată de reclamantul F G cu cererea de ordonanţă preşedinţială, ulterior modificată având ca obiect încuviinţarea în favoarea reclamantului de a avea legături personale cu minorul F G conform programului de vizitare solicitat, respectiv de stabilire a locuinţei minorului la mamă în Baia Mare, jud. Maramureş.

Probaţiunea administrată în cauză în ambele faze procesuale a revelat că minorul s-a născut la data de 13.12.2016 în Marea Britanie din căsătoria părţilor, că ulterior cei doi soţi s-au mutat în România în luna martie 2017 şi au convieţuit până în luna februarie 2018 când s-au despărţit în fapt, intimata F L AM mutându-se împreună cu minorul la locuinţa părinţilor săi din Baia Mare, jud. Maramureş.

În 15.07.2018, intimata şi minorul au părăsit România cu destinaţia Spania, şederea acestora în străinătate fiind declarată autorităţilor spaniole la data de 17.08.2018(în privinţa minorului), respectiv la data de 21.08.2018(în privinţa intimatei), astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar. Minorul a fost de asemenea înscris în Spania la cursurile unei grădiniţe la data de 30.08.2018.

F L-AnaM a introdus pe rolul Judecătoriei Baia Mare la data de 31.07.2018 cererea de divorţ, înregistrată sub nr. 8356/182/2018, aflată în etapa scrisă, în cuprinsul acesteia neindicând că ar deţine domiciliu în străinătate.

În acest context, Judecătoria Baia Mare a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti, admiţând excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cauzei, apreciind că minorul avea la data sesizării instanţei reşedinţa obişnuită într-un stat membru.

Sentinţa recurată este rezultatul greşitei interpretări a dispoziţiilor legale incidente prin raportare la probaţiunea administrată în cauză din perspectiva noţiunii de reşedinţă obişnuită a minorului la data sesizării instanţei române.

Tribunalul reţine că instanţa română a fost sesizată la aprx. 12 zile de la părăsirea teritoriului României de către intimată şi fiul său, iar la acel moment reşedinţa sa obişnuită în sensul prevederilor regulamentare era în România, ţară în care minorul a locuit în intervalul martie 2017-iulie 2018, astfel că dispoziţiile art. 8 din Regulamentul 2201/2003 trebuiau interpretate în cauză în sensul anterior reţinut.

Simpla declarare în faţa autorităţilor spaniole la data de 17.08.2018 a minorului, ulterior sesizării instanţei române nu este de natură a atrage alte consecinţe de natură juridică în această cauză.

În plus, Tribunalul reţine că însăşi intimata, reclamantă în dosarul de divorţ înregistrat pe rolul Judecătoriei Baia Mare la data de 31.07.2018, ulterior înregistrării cererii de ordonanţă preşedinţială, a apreciat că instanţele române au competenţa de a soluţiona litigiul vizând desfacerea căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti în privinţa minorului, stabilirea locuinţei acestuia şi pensia de întreţinere prin sesizarea cu cererea sa.

Tribunalul apreciază că noţiunea de reședință obișnuită a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament, trebuie să fie stabilită pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt specifice fiecărui caz în parte. Simpla sa prezență fizică într-un stat membru, ca regulă de competență subsidiară în raport cu cea enunțată la articolul 8 din Regulament, nu poate fi suficientă pentru a stabili reședința obișnuită a copilului. Împrejurarea potrivit căreia copiii stau într-un stat membru unde duc, o scurtă perioadă, viața unei persoane fără o reședință stabilă este de natură să constituie un indiciu potrivit căruia reședința obișnuită a acestor copii nu se află în acest stat. În afară de prezența fizică a copilului într-un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți factori de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial. Astfel trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv.

În cauză, perioada de şedere a minorului în România, vârsta sa fragedă, împrejurarea că acesta a fost înscris în evidenţele unui medic de familie în ţară (conform fişei de vaccinări de la dosar), toate constituie împrejurări ce atrag concluzia că reşedinţa sa obişnuită este în România la acest moment al sesizării instanţei.

Domenii speta

Spete similare