Comunicarea actelor de procedură. Solicitarea de a se dispune citarea pârâtului prin publicitate.

Astfel, în condiţiile în care reclamanta intimată avea cunoştinţă de faptul că pârâul intimat nu locuieşte la adresa din B M, str. M nr. 24/21, jud. Maramureş şi ţinând seama de împrejurarea că, potrivit art.95 al.1 Cod procedură civilă, citarea prin publicitate se face numai atunci când, prin tot ce s-a întreprins, nu s-a izbutit a se afla domiciliul pârâtului, tribunalul reţine că citarea pârâtului recurent M M M prin publicitate s-a făcut cu rea credinţă, întrucât pe baza informaţiilor deţinute de reclamanta intimată adresa din Spania a acestuia putea fi aflată. Prin aceasta, faţă prevederile art. 95 al. 4 din vechiul cod de procedură civilă, au fost încălcate prevederile legale referitoare la citarea pârâtului, menite să asigure dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Cum numai în măsura în care părţile cunosc data şi locul judecăţii sunt puse într-o situaţie de egalitate, în sensul că îşi pot pregăti apărarea, pentru ca apoi să prezinte - în contradictoriu - toate împrejurările de fapt ş de drept de care depinde soluţionarea cauzei, sentinţa pronunţată de prima instanţă cu nerespectarea normelor imperative privitoare la citare reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al pârâtului, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza a II-a raportat la art. 304 pct.5 din vechiul Cod de procedură civilă cu consecinţa admiterii recursului, casării în întregime a sentinţei civile nr. 1748 din 21.02.2012 pronunţate de Judecătoria Baia Mare şi trimiterea cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe

S-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1748 din 21.02.2012 pronunţată de pronunţată de Judecătoria Baia Mare s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta W I, în contradictoriu cu pârâtul M M, s-a constatat că părţile au dobândit sub durata căsătoriei imobilul apartament compus din 3 camere şi dependinţe situat la numărul administrativ 24/21 str. M, Baia Mare, în valoare de 90.000 lei şi cotele de contribuţie la dobândirea imobilului, de 70% pentru reclamantă şi 30% pentru pârât.

S-a dispus partajarea prin atribuirea imobilului în natură în lotul reclamantei, obligând-o pe aceasta la 27.000 lei sultă către pârât, iar pârâtul a fost obligat la 4375 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că prin acţiunea civilă înregistrată sub dosar nr. 11362/182/2009, reclamanta W I a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul M M, să constate dobândirea sub durata căsătoriei, desfăcute la data de 24.01.2007 a unui apartament compus din trei camere şi dependinţe, situat în Baia Mare, str. M nr. 24/21, cu contribuţia exclusivă a reclamantei, din banii proveniţi de la familia sa şi intabularea în CF a dreptului de proprietate.

Părţile s-au căsătorit în anul 1984 şi au divorţat în anul 2007.

După căsătorie soţii au locuit cu chirie în apartamentul amintit, la acea vreme proprietatea fostei întreprinderi de stat la care era angajat pârâtul. Ulterior, în 1992, când reclamanta a dispus de suma de bani necesară achiziţionării apartamentului, acesta a fost cumpărat de către soţi, contractul fiind încheiat de către pârât, titular al contractului de închiriere.

Preţul achitat pentru apartament, de 145.992 lei, provine, potrivit susţinerilor reclamantei, din sulta obţinută în succesiunea bunicii sale, o parte din bani fiind proveniţi de la fratele reclamantei.

După separarea soţilor, în anul 1998 şi apoi după divorţ, reclamanta a fost singura care a întreţinut şi administrat apartamentul, fără nicio contribuţie din partea pârâtului, care a pLt în străinătate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30, art. 36 Codul familiei şi art. 673 Cod civil.

Prima instanţă a reţinut că pârâtul nu şi-a făcut auzită poziţia.

Cererea reclamantei a fost iniţial respinsă prin sentinţa civilă nr. 10971/2010 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, însă recursul acesteia declarat împotriva hotărârii instanţei de fond a fost admis prin decizia civilă nr. 400/R/18.05.2011 cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare şi îndrumarul de a analiza toate capetele de cerere şi de a administra toate probele pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală.

Cauza a fost reîndosariată sub nr.11362/182/2009*, prima instanţă reţinând că nici în rejudecare pârâtul nu şi-a făcut auzită poziţia.

Aşadar, analizând acţiunea formulată prin raportare la dispoziţiile art. 673 şi următoarele Cod procedură civilă, prima instanţă a reţinut că părţile au fost căsătorite până în anul 2007, când s-a pronunţat divorţul. După căsătorie au locuit împreună ca şi chiriaşi în apartamentul situat în Baia Mare, str. M nr. 24/21.

În anul 1992, cu contractul depus la fila 5 în dosarul nr. 11362/182/2009, soţii au cumpărat apartamentul în discuţie, de la R SA, proprietară a imobilului.

Contractul a fost încheiat cu pârâtul, ca fost angajat, respectiv titular al contractului de închiriere.

Potrivit declaraţiei martorului audiat în rejudecare, pârâtul a locuit până în 1990, când a fost disponibilizat, reclamanta locuind şi la acea vreme.

Potrivit aceleiaşi declaraţii, reclamanta a moştenit o casă de la bunica sa, pe care a vândut-o, partea de bani ce i-a revenit urmare a împărţelii care a avut loc şi partea ce i-a revenit unui frate au fost achitaţi cu titlu de preţ pentru apartamentul în discuţie.

După anii 1996-1997 pârâtul a pLt în străinătate, soţii s-au despărţit în fapt şi pârâtul nu a mai contribuit cu nimic la întreţinerea şi îmbunătăţirile aduse apartamentului, renovarea fiind făcută cu contribuţia exclusivă a reclamantei.

Raportat la starea de fapt enunţată, instanţa a reţinut o cotă de contribuţie superioară a reclamantei la dobândirea imobilului supus partajului.

În condiţiile în care părţile au fost căsătorite şi au convieţuit o lungă perioadă de timp (23 de ani), dintre care aproximativ cinci ani după momentul cumpărării apartamentului, instanţa a apreciat că nu poate fi negată de principiu orice contribuţie a pârâtului la dobândirea imobilului.

A apreciat că a fost probat faptul că apartamentul a fost cumpărat din banii, bun propriu, ai reclamantei, însă contribuţia pârâtului (dincolo de faptul că nu a fost probată fără echivoc orice contribuţie materială (financiară) a acestuia la dobândirea imobilului) la dobândirea bunului îmbracă în mod prezumat şi alte forme decât cea financiară.

În aceste condiţii, raportat şi la probatoriul administrat, prima instanţă a apreciat ca fiind pertinentă o cotă de contribuţie a pârâtului la dobândirea imobilului de 30%.

Raportat la valoarea apartamentului, de 90.000 lei, indicată de către reclamantă şi necontestată de către pârât, prima instanţă a obligat reclamanta la plata către pârât a unei sulte de 27.000 lei aferente cotei de contribuţie reţinute mai sus, imobilul fiind atribuit în natură la reclamantă, dată fiind solicitarea acesteia şi cotei de contribuţie superioară probată la dosar.

În baza Legii 7/1996 s-a dispus intabularea dreptului de proprietate cu privire la imobil pe seama reclamantei cu titlu de drept cumpărare şi partaj.

Pârâtul a fost obligat, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată probate a fi fost avansate în dosar de către reclamantă, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat, aferentă cotei de contribuţie de 70% mai sus reţinută.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs M M M, care a solicitat în principal, în temeiul art. 312 alin.(5) din V. Cod procedură civila, admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond (constatând ca judecarea cauzei s-a făcut cu nelegala citare a pârâtului pe toata durata procesului).

În subsidiar, în temeiul art.312 alin.61 din V. Cod procedură civilă admiterea recursului, casarea hotărârii şi reţinerea cauzei spre rejudecare în vederea readministrării tuturor probelor în sensul de a constata că: părţile au dobândit sub durata căsătoriei cu titlu de bunuri comune, imobilul situat în Baia Mare, str. M nr. 24/21. jud. Maramureş, identificat în CF100917/ CF vechi 11596). nr. cadastral 2822/381 Baia Mare, recurentul-pârât având o contribuţie de 80% iar intimata-pârâtă o contribuţie de 20% la dobândirea bunului: să se dispună sistarea stării de codevălmăşie a părţilor în sensul atribuirii în proprietate exclusivă recurentului-pârât a apartamentului situat în Baia Mare, str. M nr. 24/21. jud. Maramureş cu obligarea acestuia la sulta corespunzătoare cotei reclamantei-pârâte şi înscrierea în cartea funciara a imobilului pe numele acestuia.

Recurentul a învederat  că judecata s-a făcut în lipsa sa, nefiind legal citat pe toata durata judecării cauzei.

Atât procedura de citare în primul ciclu procesual, în recurs şi rejudecare, cât şi ceea a comunicării hotărârii, raportat la prevederile procedurale incidente au fost nelegal îndeplinite, fiind lovite de nulitate.

În acest sens, pe întreaga durata a judecării cauzei atât în primul ciclul procesual, în recurs cât şi în rejudecare, pârâtul a fost citat în mod nelegal, la adresa din Baia Mare, str. M, nr. 24/21, jud. Maramureş şi prin publicitate într-un ziar de larga răspândire, în condiţiile în care acesta avea reşedinţa în străinătate, în Spania, începând cu anul 2000, împrejurare cunoscută de către intimata-reclamanta, având informaţii concrete privind domiciliul actual al acestuia din străinătate, susţinând neadevărat în faţa instanţei de judecată că nu cunoaşte domiciliul actual al acestuia.

Reclamanta cunoştea adresa exacta a acestuia din Spania, deoarece, aceasta a primit de nenumărate ori sume de bani trimise de pârât din străinătate, iar reşedinţa acestuia din străinătate era trecuta pe chitanţele de trimitere a banilor din Spania. Ba mai mult, cele două fiice a pârtilor, A M şi D M au frecventat cursurile şcolare şi au locuit cu tatăl lor în Spania, la adresa din San Martin de la Vega, Madrid în perioada anilor 2002-2007, ocazie cu care reclamanta a fost în vizită, la fiicele sale de 2 ori, în luna octombrie 2006 şi luna octombrie a anului 2007.

Din coroborarea acestor înscrisuri, a rezultat că pârâtul nu se afla în ţară la data soluţionării acţiunii de partaj, fiind în străinătate. Totodată din chitanţele de transfer anexate prezentului recurs a reieşit cu claritate reşedinţa pârâtului din Spania, aspect cunoscut de reclamanta-intimata, deoarece era beneficiara sumelor de bani transmise de pârâtul-recurent.

Cu rea - credinţă reclamanta-intimata a indicat în cererea de chemare în judecată că pârâtul are domiciliul în ţară, respectiv acelaşi domiciliu cu al reclamantei, precum şi faptul că nu cunoaşte domiciliul actual al acestuia din străinătate.

Reclamanta-intimată a indus în eroare instanţa de judecata şi cu ocazia soluţionării acţiunii de divorţ în dosar nr. 5513/182/2006 al Judecătoriei Baia Mare, în ceea ce priveşte domiciliul real al recurentului-pârât cât şi al celor două fiice, susţinând că, acesta nu s-a interesat de soarta acestora, deşi cele doua fiice locuiau în ceea perioada, cu tatăl lor în Spania, aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse în recurs.

Din încheierile de şedinţa (de la filele 21, 29, 48) s-a putut observa ca intimata-reclamantă a omis să precizeze domiciliul real al recurentului pârât susţinând cu rea credinţă că nu îl cunoaşte, fapt ce a determinat instanţa de judecată să dispună citare acestuia prin afişare la uşa instanţei şi prin publicarea citaţiei într-un cotidian local şi unul naţional de largă circulaţie, potrivit art. 95 Cod procedură civilă, în tot cursul procesului.

În cauza dedusa judecaţii, citarea prin publicitate s-a făcut cu rea - credinţă în condiţiile în care reclamanta - intimata cunoştea domiciliul real al pârâtului – recurent nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 95 Cod procedură civilă.

Consideră recurentul că sunt incidente prevederile art. 95 alin. (41) vechiul Cod procedură civilă care prevăd că: "Dacă pârâtul se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedura ce au urmat încuviinţării acestei citaţi vor fi anulate, reclamantul putând fi sancţionat cu amenda şi obligat la despăgubiri potrivit legii."

Procedura citării şi comunicării actelor de procedură este o instituţie fundamentală a procesului civil, fiind menită să contribuie la asigurarea înfăptuirii principiului dreptului la apărare, precum şi principiului contradictorialităţii. Potrivit art. 85 V. Cod procedură civ. „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”, iar potrivit art. 105 alin. (2) din acelaşi cod de procedura, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, se vor declara, nule.

Citarea are ca scop încunoştinţarea părţii despre existenţa procesului, pentru ca ea să se poată prezenta şi să-şi facă apărările pe care le consideră necesare. Atunci când se pretinde că partea are un alt domiciliu şi nu se cunoaşte altă adresă, trebuie să se dovedească acest aspect.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 95 V. Cod procedură civ. şi din principiile generale aplicabile în materie, procedura citării prin publicitate are caracter de excepţie, ea fiind justificata de neputinţa în care se află reclamantul în ceea ce priveşte aflarea domiciliului părţii adverse.

S-a efectuat de către reprezentantul reclamantei, în mod formal o adresa către Serviciul de evidenţă informatizată a persoanei în vederea identificării noului domiciliu, în condiţiile în care, reclamanta avea cunoştinţă despre faptul că pârâtul îşi are reşedinţa în Spania, cunoscând adresa exactă a acestuia.

Pârâtul-recurent consideră că nu a fost legal citat, iar cauza dedusă judecăţii s-a realizat în lipsa acestuia datorita faptului ca intimata-reclamanta a fost de rea-credinţă prin faptul că a omis să învedereze instanţei adevăratul domiciliu al pârâtului-recurent cu toate că aceasta îl cunoştea, împrejurare care duce, potrivit prevederilor art. 95 alin (41), art. 100, art. 105 şi 107 şi a dispoziţiilor privind comunicarea hotărârilor din V. Cod procedură civilă la anularea tuturor actelor de procedura ce au urmat acestei citări, cu consecinţa desfiinţării în totalitate a sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

De vreme ce pârâtul-intimat nu a fost corect citat în tot ciclul procesual, nici comunicarea hotărâri civile pronunţată în cauză, nu poate fi considerată ca fiind legal comunicată.

Comunicarea sentinţei către recurentul-pârât s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale, realizându-se prin afişare la o adresa la care se cunoştea că acesta nu mai locuia, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii acestui act de procedură.

Actul de procedură al comunicării hotărârii judecătoreşti fiind lovit de nulitate, rezultă că nu are aptitudinea de a declanşa în mod valabil curgerea termenului de declarare a recursului, consecinţa faptului că pârâtul-recurent se află în absenţa unei comunicări valabile a hotărârii primei instanţe, în termenul legal de formulare al recursului.

În condiţiile în care un act nul echivalează cu unul inexistent deci nu există dovada comunicării sentinţei către recurent cererea de recurs este formulata în termen.

Ca atare, ca urmare a celor expuse anterior privind nelegala îndeplinire a procedurii de citare pe parcursul întregului proces, cât şi necomunicarea hotărârii, recurentul susţine că recursul se impune a fi admis conform petitului principal, casându-se hotărârea cu trimitere spre rejudecare.

În ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare a recursului, în cazul în care instanţa apreciază că procedura comunicării hotărârii a fost legal îndeplinita, solicită în conformitate cu prevederile art. 103 V. Cod pr. Civ. repunerea în termen pentru exercitarea recursului, având în vedere că recurentul-pârât a fost împiedicat să exercite această cale extraordinară de atac din moment ce nu a avut cunoştinţa nici un moment de existenţa acestui proces.

 În ceea ce priveşte solicitarea de casare a hotărârii cu trimitere spre rejudecarea sau cu reţinere a hotărârii atacate, învederează că pârâtul nu a avut cunoştinţa despre desfăşurarea procesului, motiv pentru care nu şi-a exprimat poziţia procesuală şi nu şi-a formulat apărările şi nu a administrat probaţiune sens în care, pentru respectarea principiului egalităţii de tratament inclusiv sub aspect probator, solicită administrarea probaţiunii pe aspectele legate de existenţa bunurilor pe durata căsătoriei şi a contribuţiei părţilor la dobândirea acestora.

Astfel că, în ceea ce priveşte imobilul situat în Baia Mare, str. M nr. 24/21, judeţul Maramureş, arată că, acesta a fost dobândit sub durata căsătoriei părţilor fiind un bun comun al părţilor, fiind achiziţionat de la S.C. R S.A. în data de 09.12.1992, conform Contractului  de vânzare cumpărare nr. 9411/09.12.1992, cu preţul de 145.992 lei, preţ achitat integral la data achiziţionării acestuia.

Anterior cumpărării acestui imobil, recurentul-pârât a locuit împreună cu familia în imobilul care face obiectul partajului, în calitate de locatari în baza Contractului de închiriere nr. 7/11.08.1992 pârâtul fiind angajat al societăţii S.C. R S.A.

în ceea ce priveşte preţul de 145.992 lei, acest preţ a fost achitat integral de către pârâtul-recurent la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, din banii câştigaţi în străinătate, în Germania, în perioada mai - decembrie 1992.

Raportat la acest aspect, cota de contribuţie a pârâtului-recurent la achiziţionarea imobilului este majoritară în raport de cea a reclamantei-intimate constând în veniturile realizate în aceea perioada cât şi de munca prestată în gospodărie şi pentru creşterea şi educarea celor doua fiice ale părţilor. Astfel că, în raport de aceasta împrejurare, apreciază că, o cotă parte de contribuţie de 80% pentru recurent-pârât şi 20% pentru intimata-reclamanta din imobilul în natură situat în Baia Mare, str. M. nr. 24/21, judeţ Maramureş, ar fi una echitabila si corecta.

Imobil dobândit sub durata căsătoriei, a fost achitat integral la data achiziţionării acestuia, respectiv în anul 1992, astfel încât nu au fot reale afirmaţiile reclamantei-intimate legate de împrejurarea că, banii proveniţi pentru achiziţionarea acestui imobil i-a primit ca urmare a dezbaterii succesiuni după bunica acesteia, în condiţiile în care succesiunea după această defuncta a fost dezbătută în anul 1994, aşa cum a rezultat din Certificatul de moştenitor nr. 702/301.05.1994 emis de către Notariatul de Stat Baia Mare, în dosar nr. 657/1994.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 85, art. 95, art. 100, art. 102, art. 103, art. 105, art. 304 pct. 5, art. 304' şi art. 312 Vechiul Cod de Procedura civilă.

Prin întâmpinarea formulată intimata W I a solicitat, în principal respingerea recursului formulat împotriva sentinţei 1748 pronunţată la 21.02.2012 în dosar 11362/182/2009* al Judecătoriei Baia Mare ca tardiv formulat.

În subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, atât în ceea ce priveşte solicitarea de admitere a recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cât şi în ceea ce priveşte solicitarea adresată instanţei de recurs la lit. B (de admitere a recursului, casarea hotărârii si reţinerea cauzei spre rejudecare în vederea readministrării tuturor probelor în sensul de a se constata că părţile au dobândit sub durata căsătoriei cu titlu de bunuri comune, imobilul situat in Baia Mare , str. M 24/21, identificat in CF 100917-CF vechi 11596- nr. Cad. 2822 / 381 Baia Mare recurentul parat având o cota de contribuţie de 80% iar intimata-parata o contribuţie de 20% la dobândirea bunului; să se dispună sistarea stării de codevălmăşie a părţilor în sensul atribuirii în proprietate exclusivă recurentului-pârât a apartamentului cu obligarea acestuia la sulta corespunzătoare cotei reclamantei-pârâte şi înscrierea în CF a imobilului pe numele acestuia).

Intimata susţine că sentinţa civilă pronunţată de instanţa fondului în dos. 11362/182/2009* este legală şi temeinică, iar recursul depus la 13.04.2018 împotriva acestei hotărâri este tardiv formulat prin prisma următoarelor argumente :

Partajul ce face obiectul dosarului, pe toata durata celor doua cicluri procesuale, s-a desfăşurat cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare la momentele respective cu privire la modalitatea de încunoştinţare a pârâtului-recurent despre existenţa procesului de partaj pe rolul instanţei de judecată şi de întocmire şi comunicare a tuturor actelor de procedură, inclusiv cu privire la comunicarea hotărârii judecătoreşti atacate prin prezentul recurs.

Starea de fapt menţionată în justificarea formulării cererii de repunere în termenul de recurs mult după ce sentinţa atacată a fost în mod corect comunicată recurentului este una desprinsa de realitatea evenimentelor petrecute cu ocazia desfăşurării demersului întreprins de reclamanta în vederea sistării stării de coproprietate asupra bunului supus partajului.

Fără justificare în înscrisurile depuse la dosar împreună cu cererea de recurs, solicită respingerea acestei cereri ca nedovedită.

Astfel, pentru ca să opereze instituţia repunerii în termenul de recurs este imperios necesar ca partea să dovedească că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să săvârşească actul de procedură în termen; în sensul prevăzut de art. 103 alin. 1 Cod procedură civ. împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşita de către recurent.

Din acele înscrisuri depuse la dosar de către recurent în susţinerea existenţei unei aşa -zise împrejurări mai presus de voinţa sa care l-a împiedicat sa formuleze recurs în termen nu rezultă în nici un fel existenta unei asemenea împrejurări.

Sentinţa civilă nr.1748/21.02.2012 pronunţată în dosar 11362/182/2009* al Judecătoriei Baia Mare a fost comunicată pârâtului recurent la domiciliul pârâtului - respectiv Baia Mare, str. M 24/21 ( domiciliu avut de pârât până la momentul obţinerii noii cărţi de identitate la 29.03.2018).

Astfel, prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având aceasta semnificaţie juridică, acest atribut al persoanei fizice având deosebită importanţă în special în dreptul civil.

Fiind un drept personal nepatrimonial dreptul la domiciliu are, pe lângă caracterele juridice ale unui asemenea drept, şi caractere juridice specifice precum: stabilitatea (care caracterizează domiciliu de drept comun şi este deseMtă prin formula „locuinţa statornica, aspect prin care domiciliul se deosebeşte de reşedinţa), unicitatea ( exprimată prin ideea că, la un moment dat persoana fizica are un singur domiciliu, chiar daca o persoana fizica are mai multe locuinţe statornice, numai una are valoare juridică a domiciliului şi anume cea P) şi obligativitatea (este caracterul domiciliului ce decurge din funcţia social-juridica a domiciliului de a fi mijloc de individualitate, în spaţiu, a persoanei, în care este interesată şi societatea, nu numai titularul), aspecte ce se desprind din dispoz. Decretului 31/1934 şi Legii 105/1996 .

Potrivit art.25 (2) din Constituţie „fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară, pe principiul libertăţii schimbării domiciliului potrivit intereselor persoanei fizice.

Potrivit art. 10 din Legea 105/1996, cartea de identitate este documentul care face dovada identităţii şi a domiciliului persoanei fizice.

Spre deosebire de domiciliu, reşedinţa este acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice prin indicarea locuinţei vremelnice sau temporare. Reşedinţa nu se bucură de caracterele domiciliului de stabilitate şi obligativitate, însă Legea 105 /1996 consacră şi în privinţa reşedinţei caracterul unicităţii. Se reţine în art. 24 al 2 din Legea 105/1996 drept caractere specifice ale reşedinţei unicitatea, vremelnicia şi caracterul facultativ.

Prin urmare având drept argument solicitarea făcuta către Serviciul de Evidenţă Informatizată a Persoanei pentru a identifica o eventuala schimbare de domiciliu a pârâtului de la domiciliul avut pe str. M 24/21 Baia Mare, precum şi declaraţia reclamantei cu privire la faptul că nu cunoaşte existenţa unui alt domiciliu sau reşedinţa a pârâtului, în mod corect a procedat instanţa fondului la îndeplinirea actelor de procedura faţă de pârât cu citarea acestuia atât la domiciliu de drept comun cât şi prin publicitate - cu respectarea întregii proceduri - la solicitarea reclamantei - intimate (art. 95 al 1 Cod proc. civ. vechi) .

Nu se poate imputa instanţei de fond că nu a făcut demersurile necesare în vederea aflării domiciliului pârâtului-recurent şi nici reclamantei intimate că ar fi fost de rea credinţă atunci când a declarat că nu cunoaşte reşedinţa din Spania a acestuia.

Aşa cum rezultă din chiar înscrisurile depuse la dosar de către recurent, dar şi din înscrisurile pe care le-a depus intimata - reclamantă în probaţiune, s-au desprins limpede următoarele concluzii:

Nici la data la care a fost introdusa acţiunea în partaj şi nici ulterior, până în anul 2013, reclamanta nu a cunoscut reşedinţa exacta a recurentului-pârât din Spania, acesta schimbând de nenumărate ori locaţia unde afla.

Nu corespunde adevărului că cele două fiice ale părţilor au locuit împreună cu recurentul-pârât în perioada 2002-2007; cele doua fiice au frecventat şcoala în România astfel: M Dora a fost înscrisa la Şcoală profesională UCECOM Spiru Haret în anii 2001 până în 2004, iar M A a absolvit învăţământul giMzial cl. I-VIII în perioada 1995-2003. Cele două fete au fost în Spania la tatăl lor doar pe anumite perioade de timp; de altfel, din certificatele de înregistrare – istoric - ale celor doua fiice ale părţilor se poate uşor observa cât de des au existat modificări care s-au făcut în Registrul de Evidenţă a Populaţiei făcute ca urmare a schimbării domiciliului lor care s-au datorat schimbării domiciliului recurentului - pârât. Toate aceste schimbări de domiciliu au fost făcute chiar în timpul cât fiicele aveau nevoie de stabilitate, tatăl lor neputându-le oferi acest lucru datorită faptului că nu avea un loc de muncă stabil, iar consumul exagerat de alcool l-a făcut să nu poată susţine financiar nici măcar propria persoană, cu atât mai puţin pe cele doua fiice.

De altfel, recurentul a depus în probaţiune - anexa 1 - un certificat de înregistrare din care reiese o adresă la care acesta a fost înregistrat în anul 2000 - localitatea San Martin de la Vega - numele străzii este De La Construction nr. 0005, parter, fără a depune un istoric cuprins în certificatul de înregistrare aşa cum a depus pentru cele doua fiice. Din certificatul de înregistrare – istoric - eliberat de Primăria din San Martin de la Vega - Madrid pentru fiecare din cele doua fiice reiese ca au avut mai multe locaţii ca reşedinţă, existând mai multe modificări în acest act urmare schimbării domiciliului. În schimb, nu s-a depus un istoric cu privire la înregistrările din Registrul de Evidenta a Populaţiei din acea localitate pe numele recurentului (care afirma că fetele au locuit cu el în perioada 2002 - 2007).

Susţinerea recurentului-pârât că ar fi trimis de nenumărate ori sume de bani din Spania - şi prin urmare intimata-reclamanta ar fi trebuit să cunoască reşedinţa sa, după introducerea acţiunii în partaj nu sunt dovedite. Cele trei trimiteri a unor sume de bani (respectiv 150 euro la 11.03.2004 către M D, 100 euro la 21.04.2004 către reclamanta-intimata, şi 150 euro în 11.05.2003 către intimata) prin sistemul MONEYGRAM nu oferă posibilitatea de a afla adresa de la care au fost trimise, doar localitatea, şi, oricum ele au fost trimise mult înaintea introducerii acţiunii în partaj în anul 2009.

Aşa cum rezultă din Registrul Local şi Central de Evidenţă al Localităţii Oblarn - Austria, cele doua fiice ale părţilor au ajuns în Austria la mama lor: M D fiind înregistrata în acest registru din 25.06.2008, iar M - BA din 28.10.2009.

Mai mult, după pronunţarea hotărârii de divorţ în ianuarie 2007 recurentul-pârât a venit de mai multe ori în România, el locuind de fiecare data la apartamentul obiect al partajului, reclamanta-intimata fiind deja stabilită în Austria. La sfârşitul anului 2008, într-una din escapadele bahice ale recurentului-pârât, acesta a „uitat,, robinetul de apă deschis, apartamentul fiind la parter, evenimentul nu a fost seMlat de nici unul dintre vecini, pârâtul s-a întors în Spania, iar reclamanta intimată , când a revenit în ţară după câteva luni a găsit tot interiorul apartamentului într-o avansată stare de degradare. A fost nevoită să evacueze în totalitate tot ce se găsea în apartament şi să înlocuiască totul; astfel, după terminarea partajului, la sfârşitul anului 2013, a făcut, din contribuţie proprie, următoarele lucrări de renovare: geamuri termopan - cumpărate şi montate; uşa de la intrarea în apartament, uşile de interior, refăcuta instalaţia electrica, refăcuta instalaţia sanitara - inclusiv toate obiectele sanitare: vas WC, vana , chiuveta robinete, refăcuta instalaţia de încălzire centrala - centrala, calorifere, ţevi, etc., gresie şi faianţă în cele două băi ale apartamentului, pereţi - gletuiţi, lavabil, parchet, mobilier, izolat exteriorul apartamentului.

Valoarea totala a investiţiei făcute exclusiv din contribuţia reclamantei-intimate este de aproximativ 20.000 euro.

Solicitarea recurentului de a i se recunoaşte o cota de contribuţie la apartamentul supus partajului de 80 % nu poate fi susţinută cu nici o probă din cele solicitate a fi administrate în cauză.

Faptul că recurentul a fost pLt la muncă în Germania în perioada mai-decembrie 1992 nu înseamnă în mod automat că acolo el a şi realizat venituri (cu atât mai mult veniturile să fi fost atât de mari încât să poată fi cumpărat din ele un apartament - un simplu calcul matematic ne arata ca starea de fapt pe care recurentul încearcă sa o stabilească este departe de realitate. Apartamentul a costat în 1992 145.992 lei, cursul marca/leu era în 1992 de 2,37 lei/marca, preţul apartamentului în mărci germane era 61600 DM, iar salariul mediu în Germania nu depăşea 2000 DM). În perioada cât acesta s-a aflat în Germania el a fost găzduit în lagărul de azilanţi din oraşul Reutlingen - lângă Stuttgart.

Reclamanta a dovedit cu probele existente la dosar că apartamentul a fost dobândit prin contribuţia sa majoritara provenita din moştenirea de care a beneficiat de la bunica sa, pe care, împreună cu alţi comoştenitori şi urmare înţelegerii dintre ei, au vândut-o iar din banii cuveniţi reclamantei-intimate aceasta a achitat apartamentul obiect al partajului.

Pe lângă aspectele menţionate arată că intimata-reclamanta , în toata perioada cuprinsă între 1984 - terminarea studiilor - şi octombrie 1996 a fost angajată, din copiile conforme ale cărţii de munca rezultând că a beneficiat constant şi de majorările salariale menţionate.

Prin urmare neîntemeiat se solicită de către recurentul-pârât (chiar în maniera formulată) repunerea în termenul de recurs (este cel puţin îndoielnică buna credinţă a recurentului când afirmă, în motivele sale de recurs că doar în data de 29.03.2018 ar fi aflat de procesul de partaj şi de existenţa hotărârii instanţei de fond; acest lucru nu este credibil atât timp cât cartea sa de identitate poartă data emiterii 29.03.2018. Este de remarcat că recurentul nu a făcut nici o diligenţă în sensul conservării datei reale la care i s-a comunicat hotărârea atacată, deşi ar fi trebuit să o facă prin solicitarea recomunicării hotărârii.

Apreciază intimata că recursul formulat este tardiv, iar susţinerile recurentului-pârât sunt nedovedite, atât cu privire la existenta unei aşa zise împrejurări mai presus de voinţa sa care să-l fi împiedicat să îndeplinească actele de procedura în termenul prevăzut de lege (termene instituite in vederea asigurării stabilităţii circuitului civil ) cât şi în ceea ce priveşte modalitatea în care solicită a fi făcut partajul apartamentului bun comun cu datele de identificare menţionate.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, tribunalul a reţinut următoarele:

La primul termen de judecată, din oficiu, s-a invocat şi pus în discuţia părţilor, excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, excepţie care urmează a fi respinsă ca nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 301 din vechiul Cod de procedură civilă, termenul de recurs este de 15  zile de la comunicarea hotărârii.

Conform dispoziţiilor art. 90 al.1 Cod de procedură civilă, înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat, aceste prevederi  fiind aplicabile şi comunicării

Prin domiciliu, în sens procedural, se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, localitatea unde trăieşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului la apărare.

În speţă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta W I a indicat, pentru pârâtul M M M, ca şi adresă de domiciliu: Baia Mare, str. M nr. 24/21, judeţul Maramureş, care era şi adresa sa de domiciliu şi a imobilului care face obiectul partajului, adresă la care pârâtul a fost citat pe tot parcursul judecăţii, tot acolo fiindu-i comunicată şi sentinţa pronunţată de prima instanţă.

S-a dispus citarea şi prin publicitate a pârâtului apelant, după ce reclamanta a făcut dovada „demersurilor” efectuate pentru a afla domiciliul acestuia, constând într-o cerere adresată Serviciului Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor Baia Mare de către reprezentantul convenţional, cerere care nu poartă dovada de înregistrare la serviciul interpelat.

Ancheta socială efectuată în primul ciclu procesual în martie 2010 a relevat faptul că la adresa indicată ca domiciliu al pârâtului apelant, Baia Mare, str. M nr. 24/21, locuieşte cu forme legale familia Pop V, iar un alt raport de anchetă socială ulterior, din mai 2010(f.39), a evidenţiat, în urma deplasării efective la faţa locului a inspectorului de specialitate, că la adresa respectivă nu locuieşte nimeni.

De altminteri, reclamanta însăşi învederase instanţei că încă din anul 1998 s-a separat de pârâtul M M M, când acesta a pLt şi s-a stabilit în Spania. 

Este adevărat că adresa indicată în cuprinsul acţiunii este cea la care pârâtul apelant figura ca având ultimul domiciliu din ţară, aşa cum rezultă din fişa emisă de Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor (f.88), pârâtul fiind citat atât la această adresă cât şi prin publicitate, potrivit dispoziţiilor art.95 al.2 din vechiul Cod de procedură civilă, însă citarea în această modalitate s-a făcut urmare relei credinţe de care a dat dovadă reclamanta W I, care a susţinut că nu cunoaşte adresa pârâtului apelant din străinătate, că nu a păstrat legătura cu acesta de ani de zile şi că pârâtul nu comunică nici măcar cu copiii săi (încheierea de şedinţă din data de 19.10.2010-f.78), deşi, potrivit certificatelor de înregistrare a unui cetăţean în uniune depuse de apelant în recurs (f.18 -21), în perioada 16.07.2002 - august 2007 fiicele părţilor, A M şi D M, au avut reşedinţa în Spania la tatăl lor, apelantul  M M M.

Faptul că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 14.10.2009, fiicele locuiau în Austria, unde s-a stabilit intimata-mama lor, nu demonstrează că, după pLrea din Spania, comunicarea lor  şi a intimatei cu pârâtul apelant a fost total suprimată. 

Împrejurarea că, sporadic, pârâtul intimat, întors în România, a locuit la adresa indicată de reclamantă ca loc al citării nu este suficientă pentru a considera procedura de citare ca legal îndeplinită, cât timp, după cum s-a mai arătat, scopul dispoziţiilor legale referitoare la citare este ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului la apărare.

Chiar dacă intimata reclamantă nu cunoştea cu exactitate adresa reşedinţei pârâtului recurent din străinătate, putea să indice instanţei ţara şi localitatea în care acesta s-a stabilit, date pe care este greu de crezut că nu le cunoştea, câtă vreme şi fiicele ei minore au locuit şi au fost înregistrate în evidenţele localităţii respective (San Martin de la Vega).

Potrivit art.95 al. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, citarea prin publicitate a pârâtului se dispune când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, or, în speţă, dacă reclamanta W I indica instanţei ultima adresă cunoscută a pârâtului M M M din Spania, reşedinţa acestuia putea fi aflată, căci din înscrisurile depuse la dosar în recurs rezultă că şi în anii 2003-2004 când i-a trimis intimatei sume de bani, şi în anii 2004-2007 când fiicele A şi D erau înregistrate cu permis de rezidenţă în Spania, şi inclusiv la data introducerii cererii de recurs, recurentul M M M a locuit în localitatea San Martin de la Vega, în evidenţele căreia era înregistrat. 

Din cele de mai sus rezultă, fără nici un dubiu, că deşi la data introducerii acţiunii (14.10.2009) era cu putinţă aflarea reşedinţei din Spania a recurentului pârât, reclamanta W I cunoscând cel puţin localitatea în care acesta locuia, cu rea-credinţă a declarat că nu a menţinut legătura cu acesta şi că nu îi cunoaşte adresa, ceea ce a condus la citarea şi comunicarea actelor procedurale prin publicitate şi la o adresă la care pârâtul nu mai locuia de foarte mult timp, astfel că înscrisurile nu au ajuns în posesia acestuia.

Aşadar, atât timp cât hotărârea judecătorească nu a fost comunicată pârâtului cu respectarea dispoziţiilor procedurale, iar art. 301 din vechiul Cod de procedură civilă prevede că termenul de recurs curge de la data comunicării hotărârii, recursul declarat la data de 13.04.2018 apare ca fiind declarat în termen legal, nefiind incidente dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă.

Termenul de recurs nu curge de la data la care partea a cunoscut "în orice mod" existenţa hotărârii, stabilirea termenelor procedurale având un caracter tehnic şi precis, legiuitorul reglementând un mod de calcul care nu lasă părţilor interesate sau instanţelor posibilitatea administrării de probatorii pentru stabilirea altor repere decât cele expres prevăzute de lege, în funcţie de care să se precizeze momentul din care începe să curgă termenul de exercitare al căilor de atac.

Termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, iar aplicarea principiului echipolenţei, în sensul că actul procedural de comunicare se înlocuieşte cu un altul, se face numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv în cazul în care comunicarea s-a făcut odată cu somaţia de executare (art. 284 alin. 2 din Codul de procedură civilă), atunci când partea face apel înainte de comunicarea hotărârii (art. 284 alin. 3 din Codul de procedură civilă) sau, dacă a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o (art. 102 alin. 2 din Codul de procedură civilă).

În speţă, procedura de comunicare a hotărârii nu a fost îndeplinită la domiciliul – în sens procedural-al pârâtului, iar procedura de citare prin publicitate a fost îndeplinită cu rea-credinţă, lipsa comunicării sentinţei atacate nefiind acoperită în vreuna din modalităţile limitativ prevăzute de lege, prezentate mai sus, recursul fiind astfel declarat în termen.

Pe cale de consecinţă, excepţia tardivităţii urmează a fi respinsă ca nefondată.

Motivul de recurs prin care se invocă nelegalitatea sentinţei pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute de dispoziţiile art.105 al. 2 din vechiul Cod de procedură civilă este întemeiat.

 Astfel, în condiţiile în care reclamanta intimată avea cunoştinţă de faptul că pârâul intimat nu locuieşte la adresa din Baia Mare, str. M nr. 24/21, jud. Maramureş şi ţinând seama de împrejurarea că, potrivit art.95 al.1 Cod procedură civilă, citarea prin publicitate se face numai atunci când, prin tot ce s-a întreprins, nu s-a izbutit a se afla domiciliul pârâtului, tribunalul reţine că citarea pârâtului recurent M M M prin publicitate s-a făcut cu rea credinţă, întrucât pe baza informaţiilor deţinute de reclamanta intimată adresa din Spania a acestuia putea fi aflată. Prin aceasta, faţă prevederile art. 95 al. 4 din vechiul cod de procedură civilă, au fost încălcate prevederile legale referitoare la citarea pârâtului, menite să asigure dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Cum numai în măsura în care părţile cunosc data şi locul judecăţii sunt puse într-o situaţie de egalitate, în sensul că îşi pot pregăti apărarea, pentru ca apoi să prezinte - în contradictoriu - toate împrejurările de fapt ş de drept de care depinde soluţionarea cauzei, sentinţa pronunţată de prima instanţă cu nerespectarea normelor imperative privitoare la citare reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al pârâtului, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza a II-a raportat la art. 304 pct.5 din vechiul Cod de procedură civilă cu consecinţa admiterii recursului, casării în întregime a sentinţei civile nr. 1748 din 21.02.2012 pronunţate de Judecătoria Baia Mare şi trimiterea cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Domenii speta

Spete similare