Exercitarea autorităţii părinteşti

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 224/2019

Şedinţa publică de la 16.01.2019

Completul compus din:

PREŞEDINTE

Grefier

Constată că prin acţiunea înregistrată la instanţă sub dos. cu nr. de mai sus, legal timbrată cu 60 lei taxă timbru prin chit. de la filele 10, 34 şi 38 dosar, reclamanta G.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul D.I.L., solicitând instanţei să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorelor D.R.E., şi D.R.E., să se facă exclusiv de către mamă; să se pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de declaraţie autentică a pârâtului de acord pentru călătoria minorelor în străinătate şi/sau oriunde va fi necesar; să se pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de declaraţie autentică a pârâtului, de acord pentru obţinerea unui paşaport român pentru un minor de 18 ani; autorizarea ca reclamanta să îndeplinească singură fără acordul pârâtului, toate formalităţile administrative necesare în interesul copiilor, atât pentru obţinerea paşaportului românesc, în faţa autorităţilor spaniole şi în faţa autorităţilor române, ori de câte ori este necesar, cât şi /sau pentru orice alte acte de stare civilă necesare minorelor.

În fapt, se arată că părţile s-au căsătorit în O, din căsătorie rezultând cele două minore, iar ulterior prin hotărârea de divorţ, s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor de către instanţa de familie din L - Spania, cu exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.  Hotărârea de divorţ a fost recunoscută prin Decizia Tribunalului B.

Reclamanta menţionează că în prezent se află în Spania unde lucrează, locuind acolo împreună cu cele două minore.

Susţine reclamanta că pârâtul este absent din viaţa minorelor, nu neapărat din vina lui ci a distanţei dintre acesta şi minore. Astfel, interesul major al minorelor este grav afectat deoarece reclamanta este în imposibilitate de a lua decizii în ce priveşte buna organizare şi dezvoltare a vieţii acestora, începând cu servicii mediale şi până la înscrierea în centre de pregătire şcolară.

De asemenea, consideră reclamanta că este îngrădită în dreptul la liberă circulaţie, datorită faptului că nu poate singură îndeplini formalităţile de efectuare a paşapoartelor minorelor şi de a circula în orice ţară doreşte împreună cu fetele.

În drept, s-au invocat dispoz. art. 396, 398, 403, 404, 487, 488, 499 C.civ., art. 261 alin. 2, art. 263, 505 alin. 2, art. 16 alin. 2 din L. 272/2004.

În probaţiune, s-a depus la dosar înscrisuri (filele 12-29 dos.).

Prin întâmpinarea de la fila 42 dosar, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi neîntemeiată.  Cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepţie, a invocat necompetenţa instanţelor române în soluţionarea prezentei cauze.

Susţine pârâtul că, potrivit art. 8 din Reg. CE nr. 2201/2003 – aplicabil în speţă, nu dispoz. L. 272/2004 act., instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită într-un stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.

În speţă, domiciliul minorelor se află în Spania, unde acestea locuiesc împreună cu mama lor, reclamanta locuind în Spania din mai 2005.

Pe de altă parte, pârâtul locuieşte în Germania din vara anului 2012, iar între cele două părţi nu există nici un acord care să atragă competenţa Judecătoriei Oradea.

Mai arată pârâtul că reclamanta a demarat un proces având aproximativ acelaşi obiect şi pe teritoriul Spaniei, în data de 9 iulie 2018, proces aflat în curs de desfăşurare, astfel că nu înţelege demersul reclamantei de a promova acest proces în România.

În probaţiune, pârâtul a depus înscrisuri (filele 46-60 dos.)

În drept, s-au invocat prev. art. 205 şi urm. C.proc.civ.

Analizând cu prioritate excepţia invocată de pârât, instanţa urmează să o admită pentru considerentele ce succed:

Reclamanta din prezent cauză locuieşte efectiv în Spania, împreună cu cele două minore ale părţilor, de mai mulţi ani.  Pârâtul locuieşte efectiv în Germania.  Suntem, deci, în prezenţa unei cauze cu elemente de extraneitate, iar cum ambele state – Spania şi Germania – sunt în Uniunea Europeană, este aplicabil în speţă Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Europei, care reglementează competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Obiectul prezentei acţiuni îl constituie modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti şi reglementarea altor aspecte care ţin de aceasta, de răspunderea părintească – aşa cum este precizat acest termen în Regulament.

Potrivit art. 1 din Regulament, domeniul de aplicare al acestuia vizează materia civilă privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei, precum şi atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau sau parțială a răspunderii părintești. Sunt, deci, două aspecte distincte, în nici un caz neputând fi reţinută susţinerea că Regulamentul ar fi aplicabil doar dacă problemele legate de autoritatea părintească ar fi accesorii unei cereri principale de divorţ – aşa cum a susţinut reclamanta. Pe de altă parte, la Capitolul II din Regulament, care reglementează „Competenţa”, există Secţiunea 1 – care priveşte divorţul, iar Secţiunea 2 priveşte răspunderea părintească.

Potrivit art. 8 din  Regulament, articol inclus în Secţiunea 2 din Capitolul vizând „Competenţa”,  „Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.”

Singura derogare de la acest text legal ar fi fost un acord al ambelor părţi ca procesul să aibă loc în România, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. 1 lit. b) din Regulament, dar un asemenea acord nu există, pârâtul fiind cel care a invocat necompetenţa instanţelor române.

În consecinţă, în baza art. 132 alin. 4, art. 129, art. 130 alin. 2 C.Pr.Civ., rap. la art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Europei, instanţa va admite excepţia invocată de pârât şi va respinge acţiunea formulată de reclamantă, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

În baza art. 453 C.Pr.Civ., rap. la art. 451 alin. 2 C.Pr.Civ., instanţa o va obliga pe reclamantă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată parţiale în favoarea pârâtului, acestea fiind dovedite cu chit. de la fila 67 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E :

Respinge acţiunea formulată de reclamanta G.D.M., împotriva pârâtului D.I.L., ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Obligă reclamanta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată parţiale în favoarea pârâtului.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare, recurs ce se poate depune la Jud. O.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 16.01.2019.

Domenii speta

Spete similare