Cerere în anulare

Prin sentinţa civilă 1433/22.04.2019 pronunţată de Judecătoria Câmpina în dosarul nr.2343/204/2019 a fost admisă în parte cererea de ordonanţă de plată formulată de creditoarea S.C. C. I. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea S.C. C. C. S.R.L., fiind somată aceasta din urmă ca în termen de 20 de zile de la comunicarea ordonanţei să plătească creditoarei suma de 3.489,60 lei reprezentând contravaloare produse livrate şi neachitate, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere şi a fost obligată debitoarea să plătească creditoarei suma de 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-au derulat relaţii contractuale, creditoarea livrând mărfuri către debitoare şi în acest sens au fost emise facturile fiscale seria PHCRD nr. 1758867/13.02.2018, seria PHCRD nr. 1761494/28.03.2018, seria PHCRD nr. 1761493/28.03.2018, seria PHCRD nr. 1761496/28.03.2018, seria PHCRD nr. 1761515/28.03.2018, seria PHCRD nr. 1761495/28.03.2018 şi seria PHCRD nr. 1761608/29.03.2018 (f. 14-20) în cuantum total de 3719,44 lei, din care s-a achitat suma de 229,84 lei, rămânând de achitat diferenţa de 3489,60 lei. S-a constatat că toate facturile poartă semnătura de primire de către societatea debitoare, mai puţin factura seria PHCRD nr. 1758867/13.02.2018 (f. 14), însă debitoarea a achitat-o parţial recunoscând astfel întreaga sumă datorată. În cauză instanţa a reţine că în sensul art. 662 C. pr. civ., creanţele sunt certe, lichide şi exigibile, existenţa sumei de 3.489,609 lei reprezentând contravaloare marfa livrată şi neachitată, rezultând din facturile depuse la dosar prin semnarea de către debitoare şi achitarea parţială.

Referitor la penalităţile de întârziere în cuantum de 3.370,69 lei instanţa a avut în vedere faptul că menţiunea făcută în facturi în sensul că neplata la termen atrage penalităţi de 0,5% pe zi întârziere nu constituie o clauză penală, neexistând acordul părţilor exprimat de persoane ce sunt îndreptăţite, în condiţiile legii, să angajeze părţile contractante. Semnarea, eventual ştampilarea facturilor, certifică numai primirea produselor, iar facturile acceptate fac dovada existenţei raporturilor contractuale, dar nu pot înlocui contractul. Un contract implică, de regulă, negocierea între părţi şi stabilirea unui acord cu privire la obligaţiile părţilor contractante, iar în lipsa unui contract încheiat între părţi înscrierea pe factură a menţiunii referitoare la aplicarea de penalităţi de întârziere este unilaterală şi nu exprimă un acord de voinţă. Prin ştampilarea sau semnarea facturii se dovedeşte primirea produselor facturate, dar nu se pot stabili noi obligaţii în sarcina debitoarei, mai ales că facturile fiscale nici nu sunt semnate de vreun reprezentant al debitoarei.

În speţă, în condiţiile în care nu există un contract care să stipuleze obligaţia debitoarei la plata de penalităţi de întârziere într-un anumit cuantum pentru neplata în termen a sumei solicitate, ci există doar menţiunea făcută de societatea creditoare în cuprinsul facturii potrivit căreia neplata la termen atrage penalităţi de 0,5% din debit pe zi de întârziere, instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia caracterului cert al penalităţilor de întârziere calculate de creditoare la suma de 3.370,69 lei.

 Examinând sentinţa civilă atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, instanţa constată că cererea în anulare este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 1433/22.04.2019 pronunţată de Judecătoria Câmpina, criticile creditoarei privind raţionamentul instanţei ce a stat la baza respingerii ca neîntemeiată a cererii sale de obligare a debitoarei la plata sumei de 3.370,69 lei reprezentând penalităţi de întârziere, fiind nefondate.

Astfel, deşi creditoarea a subliniat că atâta timp cât între societăţi s-au emis facturi care au fost semnate de către debitoare, aceasta şi-a însuşit condiţiile aşa cum rezultă din facturi şi ca urmare solicitarea sa privind penalităţile de întârziere era întemeiată, instanţa constată că aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cu privire la starea de fapt, instanţa reţine că între părţi s-au desfăşurat relaţii comerciale, creditoarea livrând debitoarei bunuri potrivit facturilor emise de aceasta şi acceptate la plată, deci confirmate de pârâtă.

Simpla menţiune de pe factură cu privire la plata penalităţilor nu poate fi asimilată unei clauze penale din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de disp. art. 1270 Cod civil, întrucât factura fiscală reprezintă un act unilateral de voinţă al creditoarei, neasumat de către debitoare şi care configurează natura contractuală a raporturilor dintre părţi, dar numai cu privire la operaţiunile ce constituie obiectul ei: marfa, condiţiile de predare, preţ.

Clauza penală este acea prevedere contractuală prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în caz că nu va executa obligaţia principală pe care şi-a asumat-o. Aşadar, prin clauza contractuală părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului pe care l-ar suferi creditorul ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Menţiunea înscrisă pe factură cu privire la plata penalităţilor nu poate fi asimilată unei clauze contractuale, fiind un act unilateral şi nu rezultanta negocierii dintre părţi.

Acceptarea la plată a acestor facturi nu echivalează cu acordul celeilalte părţi cu privire la pretinsele penalităţi de întârziere, aspect confirmat atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţa în materie. Simpla acceptare a facturii de către destinatar nu semnifică, prin ea însăşi, realizarea acordului de voinţă asupra clauzei penale, iar semnarea facturilor certifică numai primirea produselor şi nu se pot stabili noi obligaţii în sarcina debitoarei, mai ales că semnătura de pe facturile fiscale nu aparţine întotdeauna persoanei care poate reprezenta în mod valabil societatea debitoare.

Astfel fiind, instanţa apreciază că nu este îndeplinită condiţia caracterului cert al penalităţilor de întârziere, atâta timp cât nu există un contract care să stipuleze obligaţia debitoarei la plata de penalităţi de întârziere într-un anumit cuantum pentru neplata la termen a facturilor emise de creditoare.

Pentru motivele mai sus expuse, în temeiul disp. art. 1024 C.p.c., urmează a respinge, ca neîntemeiată prezenta cerere în anulare, apreciindu-se că în mod corect instanţa de fond a constatat că pretenţiile creditoarei sunt în parte întemeiate, doar cu privire la suma de 3.489,60 lei reprezentând contravaloare produse livrate şi neachitate şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere.

În temeiul disp. art. 453 C.p.c., urmează a respinge ca neîntemeiată cererea creditoarei de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Urmează a lua act că societatea debitoare nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Văzând şi dispoziţiile art. 1024 alin. 8 C.p.c.

Domenii speta

Spete similare