Apel. Litigii cu profesionişti. Acţiunea în constatare clauze abuzive

Apel. Litigii cu profesionişti. Acţiunea în constatare clauze abuzive. Lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor persoane fizice, împrumutat şi garant, decurgând din lipsa calităţii de consumator, câtă vreme din probaţiunea administrată rezultă că reclamanţii nu au contractat creditul în scopuri personale, ci pentru finanţarea unor afaceri în domeniul imobiliar

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 158 din 7 mai 2019

- art. 2 alineat 1 din Legea nr. 193/2000

Prin Sentinţa nr. (...)/LP/05.07.2018, Tribunalul (...) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii (R) (1), domiciliat în (...), str. (...), judeţul (...) şi (R) (2), domiciliată în (...), str. (...), judeţul (...), ambii cu domiciliul procesual ales în (...), str. (...), judeţul (...), în contradictoriu cu pârâta (BANCA) S.A., cu sediul în (...), (...).

A obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 3139,04 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:

În data de 15.10.2007, între părţi (reclamanţii fiind împrumutat, respectiv garant) s-a încheiat contractul de credit şi de garanţie nr. (...)/15.10.2007 privind acordarea unei facilităţi de credit, prin care i-a împrumutat acestuia suma de 500.000 Euro pentru o perioadă de 36 luni (în continuare „Contractul”).

Potrivit Contractului, costurile sumei împrumutate erau: dobândă fixă de 1%, care se aplica la soldul creditului (Art. 4.1.), comision de acordare credit de 108.000 Euro, reprezentând 0,6% din credit şi încasat o singură dată (art. 5 lit. a). Obiectul contractului îl constituie, potrivit art. 3.1. finanţarea împrumutatului cu suma de „500.000 Euro, reprezentând facilitate de credit pentru nevoi personale nenominalizate prin alimentarea contului …”.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, deşi la dosar pârâta a depus o serie de înscrisuri din care ar rezulta motivul pentru care a acordat creditul, instanţa a reţinut din contractul de credit destinaţia creditului, iar raportat la răspunsurile la interogator şi a lipsei dovezii la dosar a investiţiilor efectuate în maniera arătată de pârâtă, s-a reţinut că în prezentul contract reclamanţii au calitatea de consumator, urmând a se respinge excepţia şi a se analiza pe fond cererea formulată, apărările pârâtei fiind analizate cu ocazia verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzei supuse controlului judecătoresc.

Cu privire la contractul încheiat între părţi, s-a reţinut atipicitatea acestuia raportat la suma relativ mare împrumutată, perioada scurtă de rambursare, dobânda contractuală de doar 1%/an, dar şi modul de rambursare (debitul principal fiind restituit doar în cadrul ultimei rate contractuale).

Deşi reclamantul a făcut referire la faptul că la momentul contractării nu ar fi avut cunoştinţă de existenţa comisionului de acordare şi de modul în care acesta este încasat la data utilizării creditului, instanţa nu a putut reţine această apărare. Astfel, deşi reclamantul a afirmat că ulterior virării creditului ar fi făcut demersuri la conducerea băncii, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens.

Raportat la modul în care este redactat în contract comisionul de acordare, în cuantum de 108.000 EUR, contrar celor susţinute de reclamanţi, s-a constatat că acesta este specificat în mod clar, reclamantul având cunoştinţă încă de la momentul contractării de valoarea acestuia şi modul în care este încasat.

Ori constatându-se că această clauză este exprimată în contract într-un limbaj inteligibil şi reţinând că acest comision de acordare face parte din preţul contractului, s-a reţinut că evaluarea naturii abuzive a acestei clauze nu poate fi solicitată în baza legii 193/2000 în baza art. 4 alin. 6 din acelaşi act normativ.

În ce priveşte practica judiciară depusă de reclamanţi, s-a reţinut pe de o parte că aceasta nu este izvor de drept, iar, pe de altă parte, nu rezultă din înscrisurile depuse că în speţă ar fi vorba despre acelaşi tip de clauză pentru care s-a investit şi prezenta instanţă.

În consecinţă, fără a mai analiza celelalte condiţii pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei, instanţa a constatat că clauza privind comisionul de acordare, raportat la specificul contractului încheiat între părţi, reprezintă o componentă de preţ, exprimată într-un limbaj inteligibil, cu consecinţa excluderii de la evaluarea judecătorească în ce priveşte caracterul abuziv al acesteia şi a respingerii capătului de cerere principal (nulitatea absolută fiind invocată ca urmare a caracterului abuziv al clauzei). Având în vedere că urma a respinge capătul de cerere principal, a respins şi capătul de cerere accesoriu, privind constatarea ca plată nedatorată a comisionului de acordare şi de restituire a sumei împreună cu dobânda legală aferentă.

Având în vedere că urma a respinge cererea, constatând culpa procesuală a reclamanţilor, a obligat pe aceştia la plata către pârâtă a sumei de 3139,04 lei, din care 1139,04 lei cheltuieli şi suma de 2000 lei parte din onorariu avocaţial solicitat, redus în baza art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, raportat la complexitatea şi împrejurările cauzei, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea de acordare cheltuieli formulată de reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanţii (R) (1) şi (R) (2), prin care au solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul constatării nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare, cuprinse la pct. 5.1 lit. a) din condiţiile speciale din contractul de credit şi de garanţie nr. (...)/15.10.2007, ca fiind abuzivă şi eliminarea acestei prevederi din contract, precum şi constatarea ca plată nedatorată a sumelor percepute de pârâtă în baza clauzei abuzive de la pct. 5.1 lit. a) din condiţiile speciale din contractul de credit şi de garanţie nr. (...)/15.10.2007 şi obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, cu dobânda legală de la data perceperii lor şi până la data restituirii efective.

În motivare, apelanţii au arătat că sentinţa apelată este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de fond, în mod greşit, a considerat „fără a analiza toate condiţiile” că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca clauza privind comisionul de acordare de 108.000 Euro să fie considerată ca abuzivă, raportat la condiţiile lipsei negocierii şi dezechilibrului semnificativ creat în detrimentul consumatorului.

Din analiza art. 4 din Legea nr. 193/2000 rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiţii:

1. să nu fie negociată direct cu consumatorul;

2. să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3. să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuşi caracterul adecvat al preţului sau contraprestaţiei, raportat la serviciile furnizate în schimb.

Au susţinut că, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a dat valoare juridică unui abuz al băncii, care poate fi interpretat oricând ca şi un act de cămătărie instituţionalizat, prin faptul că:

1. li s-a reţinut la data încheierii contractului suma de 108.000 EURO, cu titlu de comision de acordare credit;

2. toate costurile creditului (dobânzi, penalităţi, etc.) au fost calculate la suma de 500.000 euro şi nu la suma de 392.000 EURO;

3. ulterior au fost executaţi pentru suma de 500.000EURO;

Au mai arătat că instanţa, deşi era obligată, nu a analizat în ce a constat prestaţia băncii raportat la suma de 108.000 euro pe care şi i-a însuşit, activitatea efectivă depusă pentru a dovedi echilibrul contractual.

Instanţa de fond nu a analizat mecanismul prin care banca le-a luat nişte bani fără ca în schimb să primească un bun sau un serviciu, bani pe care i-a perceput pe parcursul derulării contractului ca şi cost a creditului, şi pentru care i-a executat în final.

Prin urmare au achitat de trei ori suma de 108.000 Euro către această instituţie bancară.

De fapt, în mod superficial instanţa a analizat cauza dedusă judecăţii considerând lipsite de importanţă celelalte condiţii pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei.

Au considerat că acest contract bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, conform art. 4 din lege.

1. Condiţia lipsei negocierii directe a clauzei privind comisionul de acordare

Convenţia de credit are caracterul unui contract standard cu clauze preformulate, făcând parte din categoria contractelor de adeziune întrucât, apelantul nu a avut decât opţiunea de a accepta sau refuza încheierea acestuia, fără a exista posibilitatea reală şi efectivă de a influenţa în orice mod condiţiile convenţiei de împrumut.

În susţinerea apelului, apelanţii au invocat Decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Au susţinut că dacă pârâta afirmă că a avut loc o negociere a clauzelor privind comisionul mai-sus menţionat, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din lege, are obligaţia de a prezenta probele relevante în acest sens. În cazul în care banca nu face proba scrisă a negocierii efective şi directe cu consumatorul a acestei clauze, prezumţia caracterului abuziv operează.

Comisionul de acordare, ce face obiectul prezentei acţiuni, este o clauză pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost negociată, un comision prestabilit într-un contract formulat tipizat, stabilit unilateral de bancă, iar prin semnarea contractului nu se poate susţine că ar fi fost asumat acest comision. Acesta nu e definit şi nici detaliat, pentru a fi acoperit de bancă pentru acordarea creditului.

2. Condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor

Au menţionat că dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este semnificativ, întrucât li s-a perceput un comision fără a primi în schimb un bun sau un serviciu şi fără a exista măcar eventualitatea unei astfel de contraprestaţii pe parcursul derulării contractului. De asemenea, acest comision a fost perceput fără a li se aduce la cunoştinţă sub nicio formă motivul pentru care a fost inclus, scopul acestui comision, sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului acestuia. Atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

Pretinderea comisionului de acordare nu poate fi justificată de cheltuielile efectuate de bancă anterior semnării contractului de către consumator, cum ar fi, de exemplu, întocmirea de către bancă a contractului ce va fi încheiat cu consumatorul, informaţiile furnizate consumatorului de ofiţerul de credit, etc.

Dacă justificarea acestui comision ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de cuantumul acestuia este invariabil de 0,6%.

Mai mult, costul întocmirii unui dosar de credit nu se poate ridica sub nicio formă la suma de 108.000 Euro.

De fapt, prin acest procedeu, comisionul de acordare generează alte costuri, precum creditul principal acordat şi anume: dobânzi, comisioane, dobânzi penalizatoare, etc.

Spre exemplu, în contractul de credit se menţionează că au împrumutat suma de 500.000 euro, iar comisionul de acordare este de 108.000 Euro, reprezentând 0.6% flat calculat la numărul de luni de la data semnării contractului de credit şi până la maturitatea creditului, încasat într-o singură tranşă la data utilizării creditului.

Astfel, au primit 392.000 Euro, dar au achitat toate costurile menţionate în contract pentru suma de 500.000 Euro.

Inserarea unor astfel de comisioane încalcă dreptul consumatorului la o informare precisă şi corectă, drept reglementat de articolul 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, fiind, totodată, şi o practică de natură comercială incorectă, care are drept scop şi ca efect deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiţiei reglementate la articolul 2 litera e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu clienţii, reprezintă folosirea unei practici comerciale înşelătoare.

Pe lângă această clauză printre costurile împrumutului, pe lângă comisionul de acordare, se regăseşte o taxă suplimentară: „de analiză dosar”.

Ceea ce nu se regăseşte în contractul de credit este modalitatea de calcul a acestui comision, justificarea muncii depuse de bancă pentru a acoperi pretenţiile financiare ridicate prin perceperea acestui cost sau de ce acest comision este, calculat în procent din suma împrumutată şi nu raportat la volumul de muncă depus sau complexitatea analizării dosarului clientului.

Dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este totodată contrar cerinţelor bunei credinţe întrucât banca a impus această clauză, folosindu-se de conţinutul preformulat al contractului şi profitând de constrângerea economică a consumatorului care avea nevoie de acordarea creditului.

3. Condiţia ca această clauză să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuşi caracterul adecvat al preţului sau contra prestaţiei, raportat la serviciile furnizate în schimb

Trebuie observat faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput), precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil. Or, astfel cum au arătat mai sus, clauza menţionată mai sus nu este exprimată în mod clar şi inteligibil.

În consecinţă, au apreciat că această clauză este afectată de nulitate absolută, ca urmare a caracterului său abuziv în raport de Legea nr. 193/2000, motiv pentru care se impune obligarea pârâtei la restituirea prestaţiilor executate în temeiul acestei clauze nule.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel pârâta (Banca) SRL, prin care a solicitat admiterea prezentului apel, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor (R) (1) şi (R) (2) şi schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul înlăturării considerentelor acesteia care au stat la baza motivării excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, înlocuirea considerentelor şi admiterea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor derivată din lipsa calităţii de consumator, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

În motivare, apelanta a susţinut că soluţia primei instanţe privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este neîntemeiată.

Cauza cererii de chemare în judecată a celor doi reclamanţi (R) o constituie Legea 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Această lege, transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (în continuare „Directiva”).

Pentru a putea însă beneficia de protecţia acestor dispoziţii legale speciale, intimaţii trebuie să fie consumatori, tot în înţelesul acestei Directive 93/13, transpusă în legislaţia naţională prin Legea 193/2000.

Aşadar, o persoană are legitimitate procesuală activă într-o acţiune având drept cauză legislaţia protecţiei consumatorului numai atunci când justifică, în ceea ce o priveşte, existenţa calităţii sale de consumator.

Potrivit art. 2 lit. b) din Directivă, prin „consumator” se înţelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidenţa prezentei Directive, acţionează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.

Verificarea calităţii procesuale active într-un litigiu întemeiat pe protecţia consumatorului, se face nu numai raportat la prevederile art. 36 din noul Cod de procedură civilă ci şi, dar mai ales, la condiţiile speciale prevăzute de art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000, privind calitatea de consumator.

În plus, verificarea existenţei calităţii de consumator trebuie făcută şi prin prisma clarificărilor pe care CJUE le-a făcut în practica sa, ori de câte ori a fost sesizată cu întrebări preliminare referitoare la noţiunea de consumator.

Relevante în acest sens în cauză sunt Cauzele C-269/95 Benincasa, C- 464/01 Gruber, C-110/14 (H.C.).

Din practica constantă a CJUE pe această problematică, a reţinut că pentru a verifica în ce măsură reclamantul este consumator, instanţa este chemată să analizeze, în raport de probatoriul administrat, care este în concret nevoia pe care reclamantul a vrut să o acopere atunci când a intrat în raportul juridic contestat şi a contractat serviciul prestat de bancă.

În acest sens, a amintit paragrafele 47-49 din Cauza 464/01 Gruber dar şi paragrafele 15-18 din cauza C-269/95 Benincasa, care stabilesc că este consumator persoana care încheie un contract pentru satisfacerea exclusiv a unor nevoi specifice necesităţilor uzuale de consum privat ale unui individ (Cauza C-269/95). Dimpotrivă, dacă încheierea contractului serveşte satisfacerii unei nevoi deloc neglijabilă de afaceri a persoanei implicate, atunci aceasta nu mai poate beneficia de protecţia legii conferită consumatorilor. Totodată, a invocat şi cauza (H.C.) C-110/14, punctele 22 şi 23.

A mai arătat că, deşi aparent este un consumator, totuşi împrumutatul este un veritabil profesionist, fiind considerat ca atare şi la momentul acordării creditului de către bancă.

Creditul accesat de intimaţi prin Contractul de credit şi de garanţie nr. (...)/15.10.2007 privind acordarea unei facilităţi de credit a avut o tipicitate anume, fiind un „credit punte”.

Acest tip de credit era un produs care a fost emis într-o perioadă în care piaţa imobiliară era în creştere şi avea ca scop finanţarea, pe termen scurt, a afacerilor şi tranzacţiilor imobiliare, fie sub forma achiziţiilor de imobile şi apoi revânzarea lor, fie sub aspectul dezvoltării unor proiecte imobiliare/rezidenţiale.

Astfel, principala caracteristică a acestui tip de credit este aceea că a fost gândit pentru uzul şi folosinţa profesioniştilor şi se adresează exclusiv acestora din urmă, fiind conceput, aşa cum a arătat, doar pentru finanţarea proiectelor de afaceri, în mod special a celor imobiliare.

O altă caracteristică a acestui tip de credit, strâns legată de prima, este aceea că se finanţează sume mari de bani, cu o expunere foarte mare pentru bancă, la costuri extrem de scăzute şi cu posibilitatea de rambursare în termene extrem de mici. În cazul intimaţilor, aceştia au împrumutat suma de 500.000 Euro cu posibilitatea de rambursare în termen de numai 3 ani.

În plus, împrumutaţii au beneficiat de graţie totală pe perioada contractuală agreată, la rambursările din credit, aceştia având obligaţia să achite lunar numai dobânda, iar principalul să fie restituit în integralitate la sfârşitul perioadei de finanţare.

Această particularitate şi condiţie de finanţare este şi ea în strânsă legătură cu scopul creditului, respectiv finanţarea unei afaceri: împrumutatul este finanţat de bancă pentru demararea şi susţinerea afacerii, fiind obligat ca pentru asta să suporte numai dobânda aferentă creditului iar suma împrumutată să fie restituită doar la sfârşitul perioadei agreate de părţi, când se presupune că împrumutatul a finalizat afacerea pe care a vrut să o finanţeze şi astfel poate restitui împrumutul primit din beneficiile aduse de afacerea finanţată.

Astfel, în raportul juridic dedus judecăţii, intimaţii au împrumutat suma de 500.000 Euro cu scopul de a refinanţa un credit (78.ooo Euro) şi de a finanţa o afacere, fiind obligaţi ca pe perioada celor 36 luni să achite numai dobânda creditului iar în a 36 a lună să achite principalul, respectiv suma împrumutată (în acest sens Scadenţarul depus la dosarul cauzei chiar de către intimaţi).

În aceea ce priveşte afacerea pe care împrumutatul a declarat că vrea să o dezvolte, cu parte din suma împrumutată (s-a precizat că suma de 78.000 Euro a fost destinată refinanţării unui credit de la o altă bancă), aceasta a constat în dezvoltarea unui proiect imobiliar pe terenul adus în garanţie.

A fost depus de împrumutat în acest sens Certificatul de urbanism nr. (...)/17.09.2007 emis de Primăria Comunei (...), potrivit căruia, pe terenul în suprafaţă de 11509 mp urma să se construiască un proiect, constând în case de locuit cu regim de înălţime S+P+i+M.

Alături de acest aspect, la analiza bonităţii pentru acest tip de credit, respectiv la stabilirea aspectului că împrumutatul se circumscrie sferei clienţilor care pot obţine un astfel de împrumut – credit punte, au fost analizate proprietăţile pe care împrumutatul le deţinea sau le deţinuse la momentul solicitării creditului.

S-a constatat astfel că acesta a fost implicat în multiple afaceri cu terenuri, prin vânzarea şi respectiv cumpărarea de loturi importante de teren dar şi de construcţii, iar proiectul imobiliar pe care a declarat şi probat că vrea să-l dezvolte cu creditul contractat au determinat banca să ia decizia aprobării creditului solicitat.

Toate acţiunile sale premergătoare încheierii şi semnării contractului de credit (din 15.10.2007) sunt în sensul celor de mai sus: cumpărarea terenului din (...) în data de 05.09.2007 prin Contract autentic de vânzare-cumpărare nr. (...)/05.09.2007 la BNP (...) din (...), formularea cererii (nr. (...)/17.09.2007) către Primăria Comunei (...) pentru emitere a certificatului de urbanism pentru acelaşi teren şi obţinerea acestui certificat în aceeaşi dată: nr. (...)/17.09.2007, falsificarea planului de încadrare în zonă a acestui teren din (...), pentru a justifica o valoare sporită a terenului garanţie, precum şi prezentarea unor acte de vânzare-cumpărare a unor terenuri/imobile din (...) şi împrejurimi, pentru a-şi dovedi şi proba bonitatea şi calitatea sa de speculator şi/sau dezvoltator imobiliar.

Concluzia celor de mai sus este că împrumutatul întotdeauna a fost tratat ca un profesionist în relaţia cu banca şi nu ca o persoană fizică, aceasta datorită proiectelor imobiliare în care era implicat (tranzacţii regulate cu terenuri, dezvoltarea de proiecte rezidenţiale) şi pe care apelanta a decis să le finanţeze prin încheierea contractului criticat în prezentul dosar.

Tratamentul de profesionist (deci şi de neconsumator) a fost cel indus cu ştiinţă chiar de către intimatul (R) (1), care altfel nu ar fi fost eligibil pentru a primi suma de bani aferentă unui astfel de credit punte.

În plus, nu este de neglijat nici aspectul că împrumutatul (R) (1) era la momentul contractării creditului Director al unei societăţi care se ocupa cu tranzacţii imobiliare, fiind totodată şi asociat şi administrator în alte societăţi, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse în probaţiune.

Însă, în plus de toate aceste aspecte, relevant în cauză este scopul pentru care a fost contractat acest credit:

-Rambursarea anticipată a creditului de la altă bancă - 78000 Euro şi

-Finanţarea unui proiect rezidenţial imobiliar, care urma să se dezvolte pe terenul adus în garanţie, aşa cum rezultă din Certificatul de urbanism din septembrie 2007, pus la dispoziţia băncii de către împrumutat, pentru a-şi dovedi eligibilitatea pentru creditul punte, specific profesioniştilor, celor care vor să finanţeze o afacere.

Aşadar, scopul pentru care intimaţii au intrat în relaţii contractuale cu apelanta este unul pur/eminamente mercantil, de dezvoltare a unui proiect imobiliar, deci din sfera domeniului de afaceri al acestora şi nicidecum unul de a acoperi o nevoie comună, uzuală de consum privat, specifică unui consumator mediu. Intimaţii ies astfel din sfera de protecţie a legii protecţiei consumatorului şi, respectiv a Directivei.

A invocat Decizia nr. 441 din 2 martie 2016, pronunţată de Secţia a II-a civilă a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Sentinţa civilă nr. (...) din 21.11.2014 pronunţată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2014 (definitivă), precum şi Sentinţa nr. (...)/11.06.2014 în dosarul nr. (...)/2013 a Tribunalului (...).

A precizat că, prin răspunsurile date de cei doi reclamanţi la interogatoriul luat în şedinţa publică din data de 28.06.2018, cei doi au încercat să inducă în eroare instanţa prin prezentarea unei realităţi contrare celei de la momentul acordării creditului. Atitudinea lor a fost una nesinceră şi nu putea fi avută în vedere de către instanţă şi apreciată în favoarea lor.

Aceste declaraţii sunt contrazise de înscrisurile de la dosar care arată că acest teren din (...) a fost cumpărat de către intimat în data de 05.09.2007 prin Contract autentic de vânzare-cumpărare nr. (...)/05.09.2007 la BNP (...) din (...), iar vânzătorul a fost reprezentat la notar de către soţia acestuia, intimata (R) (2).

Nici susţinerea că nu mai cunosc scopul pentru care a fost cumpărat acest teren nu poate fi primită, atâta timp cât toate acţiunile lor cu referire la acest teren s-au desfăşurat cu rapiditate şi în interval scurt înaintea contractării creditului: în 05.09.2007 a fost cumpărat terenul, în 17.09.2007 s-a cerut şi eliberat certificatul de urbanism. Toate aceste acţiuni ale reclamanţilor arată clar scopul cumpărării terenului: ca să constituie garanţia şi bonitatea lor în relaţia cu banca, în vederea accesării creditului.

Totodată, cei doi declară că înainte de contractarea creditului au mai cumpărat terenuri, dar nu consideră acest fapt determinant în aprecierea calităţii lor de profesionişti în relaţia cu banca, aşa cum s-au prezentat ei la momentul solicitării creditului de 500.000 Euro.

A arătat că această „nevinovăţie” a celor doi intimaţi este contrazisă de reţinerile şi starea de fapt stabilită de instanţa de judecată care a soluţionat dosarul penal nr. (...)/2011* (despre care a făcut referire pe fondul cauzei), dosar în care intimatul (inculpat în acel dosar) s-a prezentat constant ca fiind „speculant comercial” (pagina 9, alin. 3 din Decizia penală nr. (...)/29.09.2017).

Tot ca speculant comercial şi dezvoltator imobiliar s-a prezentat acesta băncii şi când a solicitat acordarea creditului de 500.000 Euro, sens în care a prezentat imobilele pe care le avea în proprietate la acel moment, precum şi cele pe care le-a tranzacţionat deja sau urma să fie tranzacţionate (singur sau împreună cu soţia).

A mai menţionat că intimatul a recunoscut şi faptul că urma să restituie acest împrumut de 500.000 Euro în doar trei ani din valorificarea unor terenuri pe care le avea în proprietate deja (răspuns la întrebările 12 şi 13 din interogatoriu), precum şi faptul că a contractat creditul de la bancă pentru valoarea mare a acestuia de 500.000 Euro pe care nu i-o putea acorda altă bancă la acel moment în condiţiile de creditare propuse de apelantă (răspunsurile la întrebările 3 şi 13 din interogatoriu).

Cu referire la experienţa intimatului de „speculant comercial”, acesta declară că nu avea experienţă în domeniul imobiliar la data contractării creditului (răspunsul la întrebarea 8), însă această atitudine nesinceră este contrazisă tot de el prin răspunsul la întrebarea 12 şi 13, unde arată că spera să vândă şi să valorifice nişte terenuri pentru a putea rambursa în termen de 3 ani cei 500.000 EURO.

Totodată, intimatul este contrazis cu privire la expertiza şi experienţa sa în domeniul imobiliar chiar de către el, prin prezentarea sa ca fiind „speculant comercial” în cadrul dosarului penal (...)/2011* (pagina 9, alin. 3 din Decizia penală nr. (...)/29.09.2017.

Rezultă cu evidenţă şi contrar celor susţinute de cei doi intimaţi la interogatoriu că aceştia se ocupau cu comerţul cu terenuri la data şi în perioada contractării creditului nr. (...)/15.10.2007, aceasta fiind activitatea producătoare de venituri cu care s-au prezentat la bancă pentru contractarea unui credit care era destinat doar acestor categorii de persoane şi nu consumatorilor persoane fizice, astfel cum sunt aceştia definiţi de legislaţia în domeniu şi care beneficiază de protecţia legii.

Din contră, cei doi intimaţi desfăşurau activităţi care sunt clasificate şi apreciate ca fiind de comerţ şi acţionau în acest scop, în domeniul de afaceri cu terenuri/imobiliare.

Cu referire la scopul pentru care intimatul a prezentat certificatul de urbanism la momentul solicitării creditului, acesta declară că acesta a fost prezentat băncii pentru a se face dovada că terenul era construibil şi astfel îi sporea valoarea - răspuns întrebarea 6 din interogatoriu.

Însă, acest certificat de urbanism nr. (...)/17.09.2007 a fost emis de Primăria Comunei (...) ca urmare a cererii împrumutatului şi în baza actelor depuse de acesta în susţinerea cererii sale: plan de încadrare în zonă şi schiţă cadastrală. Conform acestui certificat de urbanism destinaţia stabilită era de construire case de locuit cu regim de înălţime S+P+i+M.

Certificatul de urbanism a fost eliberat la cerere pentru „tranzacţii bancare”, astfel este evident şi scopul pentru care a fost solicitat şi eliberat acest act, iar prezentarea lui de către intimat fiind făcută evident în scopul dovedirii activităţii şi experienţei sale în domeniul imobiliar care urma să se desfăşoare inclusiv pe acest teren şi în dezvoltarea lui cu viitoare construcţii. Apelanta a susţinut că putea evalua acest teren, în cazul în care avea scopul unui simple garanţii, cu ajutorul experţilor evaluatori, doar în baza actelor de proprietate, fără anexarea unui certificat de urbanism.

Aprecierea valorii acestui teren era doar o parte din condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească garanţia. Or, este evident că, raportat la scopul public al acestui tip de credit (scop recunoscut şi de către intimat care declară că a auzit de ofertă din publicitatea acesteia - răspuns întrebarea 1 din interogatoriu) apelanta a solicitat dovedirea calităţii împrumutatului de dezvoltator imobiliar şi cu experienţă în această activitate, precum şi cu perspectiva realizării unei astfel de investiţii din banii împrumutaţi.

A nu aprecia acest certificat de urbanism conform cu scopul menţionat în chiar cuprinsul lui (tranzacţii bancare) şi conform cu scopul creditului pus la dispoziţie intimaţilor, conform celor solicitate de ei, echivalează cu neluarea în considerare a scopului pentru care a fost introdus pe piaţă creditul punte accesat de intimaţi şi cu negarea evidenţei.

A considerat că, în aprecierea calităţii de profesionist cu experienţă în domeniul imobiliar, trebuie apreciate şi actele de proprietate depuse la dosar (extrase de carte funciară, contracte de cumpărare şi vânzare a unor terenuri de către intimaţi), precum şi răspunsurile primite la dosar de la Primăria Mun. (...) (nr. .../03.04.2018) şi de la Primăria Comunei (...) (nr. .../2017) prin care se adevereşte faptul că cei doi intimaţi au deţinut în perioada 2007 şi 2008 mai multe imobile/terenuri pe raza administrativă a acestor unităţi administrativ teritoriale.

Toate aceste probe au fost ignorate de prima instanţă în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor intimaţi, care a apreciat ca fiind temeinice doar răspunsurile celor doi la interogatoriu, răspunsuri care însă nu s-au coroborat cu nicio probă de la dosar şi care au fost infirmate de aceste probe ale dosarului.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi urm. noul Cod de procedură civilă, textele de lege indicate în cuprinsul prezentului apel, principiile şi jurisprudenţa CJUE în care îţi are sediul materia.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, probele administrate pe fondul cauzei, orice probe utile cauzei.

La data de 19.12.2018, faţă de apelul declarat de către (Banca) SRL, au formulat întâmpinare apelanţii (R) (1) şi (R) (2), prin care au solicitat respingerea apelului declarat de către (Banca) împotriva Sentinţei nr. (...)/LP/05.07.2018, cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acestora, derivată din lipsa calităţii de consumator.

În motivare, au arătat că apelanta (Banca) în motivarea apelului a ignorat prevederile contractuale care se referă expres la destinaţia creditului.

Astfel, destinaţia creditului reiese din cuprinsul contractului, capitolul (...) - „Utilizarea creditului” prevede la pct. 6.1. faptul că „a fi utilizat în principiu pentru stingerea creditului de consum acordat de instituţia financiară (...) SA, Sucursala (...), conform contractului de credit (...)/13.08.2007 precum şi pentru nevoi personale nenominalizate în cazul sumelor care depăşesc valoarea facilităţii refinanţate”.

În sentinţa pronunţată la data de 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de protecţia a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională.

Astfel, oricât ar încerca pârâta să acrediteze ideea că, prezentul credit a fost contractat pentru finanţarea unor proiecte imobiliare, din contractul de credit sau din probele pe care pârâta le-a produs nu reiese acest lucru.

La data de 27.12.2018, faţă de apelul declarat de către (R) (1) şi (R) (2), a formulat întâmpinare apelanta (Banca) SRL, prin care a solicitat respingerea apelului şi păstrarea hotărârii atacate ca temeinică şi legală, în temeiul art. 480 alin. 1 noul Cod de procedură civilă, precum şi obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

În motivare, a arătat că Apelanta (R) (2) are doar calitatea de garant al acestui credit astfel că, în temeiul art. 248 noul Cod de procedură civilă, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei (R) (2), motivat de faptul că nu pot avea calitatea de consumatori garanţii ipotecari, care nu sunt părţi în contractul de credit încheiat, ci doar şi-au asumat obligaţia de garantare a creditului ce i-a fost acordat împrumutatului, acesta din urmă fiind singurul care se poate prevala de calitatea de „consumator” conform dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000.

Astfel, a considerat că apelanta (R) (2) nu este consumator conform dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000, prin urmare nu are calitate procesuală activă de a face parte din cadrul procesual al prezentului litigiu, singurul titular a dreptului de a invoca dispoziţiile Legii nr. 193/2000 fiind apelantul (R) (1).

Apelanta nu a încheiat cu banca un contract de credit (n.n. conform Art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 - pentru vânzare de bunuri sau servicii), ci a încheiat un contract accesoriu prin intermediul căruia a înţeles doar să garanteze obligaţiile contractate de terţe persoane.

Prin contractul de ipotecă nu se reglementează raporturi comerciale, nu se negociază clauze referitoare la costuri, termen, cuantum, condiţii, dobânzi, comisioane. Având în vedere caracterul său accesoriu acest contract nu face decât să reflecte voinţa liber consimţită a constituitorului ipotecii de a garanta cu un bun imobil propriu obligaţiile negociate, stabilite, însuşite şi acceptate de către debitorul (R) (1).

În acest context, a menţionat că nu se poate extinde cadrul Legii nr. 193/2000 care stabileşte în mod clar limitele raporturilor contractuale dintre consumatori şi profesionişti, acestea neputând fi extinse şi asupra contractului de ipotecă încheiat cu o persoană care nu deţine calitatea de consumator în sensul legii speciale.

În susţinerea excepţiei invocate a făcut trimitere şi la Decizia civilă nr. 763 din 10 martie 2015, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

III. Aspecte referitoare la raportul juridic dintre părţi.

În data de 15.10.2007, a încheiat cu apelantul Contractul de credit şi de garanţie nr. (...)/15,10,2007 privind acordarea unei facilităţi de credit, prin care i-am împrumutat acestuia suma de 500.000 Euro, pentru o perioadă de 36 luni (în continuare „Contractul”).

Potrivit Contractului, costurile sumei împrumutate erau: dobândă fixă de 1%, care se aplica la soldul creditului (Art. 4.1.), comision de acordare credit de 108.000 Euro, reprezentând 0,6% din credit şi încasat o singură dată (art. 5 lit. a).

Obiectul contractului îl constituie, potrivit art. 3.1. finanţarea împrumutatului cu suma de 500.000 Euro, reprezentând „facilitate de credit pentru nevoi personale nenominalizate prin alimentarea contului (...), după îndeplinirea obligaţiilor menţionate la cap. VI „Utilizarea creditului.”

Apelantul a înţeles să respecte obligaţiile contractuale asumate numai 21 luni din cele 36 asumate pentru rambursarea creditului, motiv pentru care creditul a fost declarat scadent anticipat iar împotriva acestuia a fost începută executarea silită în data de 12.10.2009.

De menţionat este faptul că apelanţii (R) (1) şi (2) au fost condamnaţi definitiv prin Decizia penală nr. (...)/29.09.2017 de către Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...)/2011* pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 244 alin. 1 şi 2 din Cod penal nou şi uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 323 din acelaşi cod, cu aplicarea art. 38 alin. 1 Noul Cod penal.

Prin Decizia penală menţionată, instanţa de apel a respins apelul inculpaţilor şi a menţinut în totalitate dispoziţiile sentinţei apelate nr. (...)/28.03.2017 a Tribunalului (...), prin care cei doi au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii de 1 an şi 1 lună închisoare, cu amânarea aplicării pedepsei, în temeiul art. 83 alin. 1 Cod penal.

Ceea ce este relevant din această decizie penală, este faptul că cei doi apelanţi au fost condamnaţi pentru o infracţiune în legătură chiar cu acest credit nr. (...)/15.10.2007 acordat de apelantă.

Astfel, unul din înscrisurile care au stat la baza evaluării terenului adus în garanţie de cei doi, respectiv planul de încadrare în zonă a terenului în suprafaţă de 11509 mp din comuna (...), înscris în CF (...) (...), cu nr. cad. (...), a fost anulat/desfiinţat ca urmare a procesului penal.

Astfel, s-a constatat că acest înscris a fost falsificat de cei doi, tocmai în scopul supraevaluării şi pentru a obţine o valoare de creditare mult mai mare.

Ineditul şi netemeinicia speţei sunt date de faptul că cei doi apelanţi vin acum şi solicită anularea ca abuzivă a unei clauze contractuale (comisionul de acordare credit) dintr-un contract de credit care a fost acordat ca urmare a unei înşelăciuni şi în baza unui fals săvârşit de cei doi şi pentru care există o condamnare definitivă. Astfel, fără acel fals, creditul nu ar fi fost acordat, iar fără creditul acordat, nu există nici clauza contractuală privind comisionul de acordare atacat prin acţiunea reclamanţilor.

Ca urmare a acestei fapte a apelanţilor, a considerat că apelanta este cea care a suferit un prejudiciu evident şi dovedit, nu cei doi consumatori apelanţi, care nu pot beneficia de recunoaşterea unui prejudiciu în patrimoniul lor ca urmare a existenţei uni clauze abuzive, dintr-un contract de credit care a fost acordat ca urmare a unei fapte penale (înşelăciune), aşa cum nu se pot prevala nici de dispoziţiile Legii 193/2000 care are ca premisă un contract de credit încheiat cu bună-credinţă. În speţă a lipsit cu desăvârşire această bună-credinţă din partea apelanţilor, condamnarea penală cu referire la acest contract de credit fiind dovada evidentă a relei-credinţe din partea reclamanţilor la încheierea contractului.

Potrivit art. 22 din Codul de procedură penală „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”

A apreciat că, pe fond, apelul formulat de apelanţii (R) este neîntemeiat, hotărârea primei instanţe este temeinică, prin raportare la apărările şi temeiurile invocate de apelanţi.

A susţinut că, în speţă, lipseşte interesul apelanţilor privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare credit contractul de credit şi de garanţie nr. (...)/15.10.2007, în temeiul art. 32 alin. 1 lit. d) raportat la art. 33 din noul Cod de procedură civilă.

A arătat că clauza vizată de apelanţi spre modificare/eliminare nu mai produce efectele pe care aceştia le consideră ca fiindu-le opozabile pentru că întregul credit a fost închis prin declararea scadenţei anticipate şi recuperarea prejudiciului ca urmare a soluţionării dosarului penal nr, (...)/2011* şi a executării silite a debitorilor reclamanţi.

În consecinţă, prin cererea de chemare în judecată, se solicită modificarea unui contract de credit care nu mai poate produce şi nu mai produce efectele juridice şi pecuniare avute în vedere spre modificare, deoarece nu mai este în fiinţă şi nu mai produce efecte între părţi.

În plus, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază în funcţie de criteriile stabilite de Legea 193/2000, indicate chiar de apelant.

Din interpretarea coroborată a prevederilor Legii 193/2000, reiese fără echivoc că prevederile acesteia se aplică doar clauzelor în vigoare. A înţeles să invoce dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea 193/2000. În consecinţă, a considerat că este mai mult decât evident, din aceste prevederi legale, că verificarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, de către instanţa de judecată, nu se poate face decât asupra acelora aflate în vigoare, care îşi mai produc efectele juridice între părţi. Aceasta rezultă şi din sancţiunile ce pot fi dispuse de instanţă în cazul în care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, anume aceea de a obliga profesionistul să modifice sau să elimine respectivele clauze pe viitor, aceasta presupunând, evident, că mai există contract între părţi.

Or, prin închiderea contractului de credit, clauzele contractuale contestate nu se mai află în vigoare, creditul nemaifiind în fiinţă, situaţie ce presupune neaplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 şi, în final, lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii în anularea unor clauze contractuale din contractul de credit încheiat cu aceasta.

De asemenea, art. 13 din Legea nr. 193/2000 stabileşte fără echivoc faptul că, în ipoteza în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, instanţa obligă profesionistul să modifice contractele în curs de executare.

Dispoziţiile legale citate stabilesc fără dubiu că invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se poate face numai până la momentul în care contractul este în curs de derulare contractuală. Aceasta deoarece, în cazul în care instanţa constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale, clauza nu va mai produce efecte asupra împrumutatului pentru viitor, sancţiune ce nu poate fi aplicată de instanţă în cazul de faţă.

 În susţinerea apărărilor a invocat Sentinţa civilă nr. (...)/2012, pronunţată de Judecătoria (...) în Dosar nr. (...)/2011, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. (...)/2012 a Tribunalului Sălaj şi Decizia civilă nr. (...)/08.02.2017 pronunţată în judecarea apelului de către Tribunalul (...) în dosar nr. (...)/2014.

A menţionat că părţile sunt ţinute să respecte şi să execute doar condiţiile contractuale în vigoare între ele, conform principiului consacrat prin dispoziţiile art. 1270 Noul Cod civil.

Înainte de a cerceta aspectul sancţiunii care intervine în speţă, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 33 noul Cod de procedură civilă privind interesul de a acţiona al reclamanţilor, cu privire la clauzele care nu mai sunt în vigoare.

Contractul de credit şi de garanţie nr. (...)/15.10.2007 şi-a încetat efectele înainte de sesizarea instanţei de către apelanţii reclamanţi. Astfel, de la data încetării efectelor clauzelor, părţile nu mai au drepturile şi obligaţiile născute din acestea, pierzând calităţile de împrumutat/consumator, respectiv de împrumutător, pe care le-au dobândit prin contractul încheiat.

Odată încetate aceste clauze, ele nu mai pot produce efectele urmărite de părţi în perioada de derulare a contractului, stabilite iniţial: debitorul nu mai este ţinut să restituie/plătească sume reprezentând comision gestiune sau dobânzi contractuale. În speţă, nu mai poate fi obligat să plătească nimic, plata obligaţiilor contractuale fiind preluată şi realizată de asigurător, prin producerea riscului asigurat şi activarea mecanismului de asigurare. Deci, au dispărut obligaţiile de plată izvorâte iniţial din acest contract de credit.

La momentul încetării acestor clauze ale contractului, a încetat să mai fiinţeze şi raportul de drept material dintre părţi, iar împrumutaţii au pierdut, prin raportare la banca creditoare (calitatea de consumatori, astfel cum şi banca, în raport de împrumutaţi, şi-a pierdut calitatea de profesionist (şi creditor), iar foştii parteneri contractuali au devenit terţi unul faţă de celălalt.

În consecinţă, a precizat că în mod concret lipseşte interesul practic şi legal al apelanţilor de a solicita anularea unor clauze dintr-un contract de credit care nu mai este în vigoare între părţi la acest moment.

La acest moment, aceste clauze nu mai produc efecte între părţi, nu mai obligă împrumutatul la plata niciunei sume, nemaiavând cum să creeze dezechilibru în defavoarea şi în patrimoniul acestora.

Potrivit art. 32 alin. 1 lit. d) noul Cod de procedură civilă, interesul de a acţiona este una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile, iar potrivit art. 33, interesul apelanţilor trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut, actual. Reclamanţii sunt datori să justifice interesul de a promova şi susţine cererea de chemare în judecată, conform art. 32 şi 33 noul Cod de procedură civilă.

Intervenind încetarea efectelor clauzelor atacate ale contractului dintre părţi, interesul de a formula o astfel de cerere de chemare în judecată de înlăturare a unei clauze contractuale, în vederea derulării în continuare a contractului, nu mai este justificat.

Acest interes s-a născut odată cu încheierea contractului de împrumut bancar, dar a dispărut odată cu încetarea efectelor contractuale prin închiderea acestui credit, astfel că nu mai îndeplineşte cerinţa legală de a fi „actual”, adică existent.

Odată cu desfiinţarea clauzelor, interesul de a elimina clauzele contractuale abuzive în vederea continuării acestuia au dispărut. (în acest sens a se vedea Decizia civilă nr. (...) a Secţiei a Vl-a civilă a Tribunalului (...), pronunţată în dosar (...)/2014).

În consecinţă, a solicitat respingerea apelului şi ca fiind lipsit de interes, în temeiul art. 40 alin. 1 noul Cod de procedură civilă.

Comisionul de acordare face parte din preţul contractului motiv pentru care este exceptat de la analiza caracterului abuziv prin prisma Legii 103/2000.

Dispoziţiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE) exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele care se asociază cu obiectul principal al contractului, dacă acestea sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Or, comisionul de acordare contestat intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 din Directiva 93/13/CEE, fiind îndeplinite ambele condiţii prevăzute de lege pentru aplicabilitatea acestei dispoziţii legale.

Potrivit art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă („DAE”) reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de creditor ...”.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii) a Băncii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum, cauza pentru care banca finanţatoare a intrat în raportul juridic contestat.

Comisionul de acordare perceput de Bancă, reprezintă contraprestaţia datorată de client Băncii pentru serviciile sale. Preţul contractului nu se reduce nicidecum la dobândă, ci cuprinde absolut toate costurile contractuale percepute împrumutatului, comisionul de acordare fiind un astfel de cost.

De asemenea, clauza referitoare la comisionul de acordare este redactată în mod clar şi uşor de înţeles, apelantul neavând nevoie de cunoştinţe de specialitate pentru a înţelege existenţa şi întinderea acestei obligaţii. Astfel, Contractul prevede:

•suma fixă care trebuie plătită cu acest titlu,

•modul de calcul al acestei sume (0,6% flat calculat la numărul de luni de la data semnării contractului de credit).

În privinţa noţiunii de „clar şi inteligibil” din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE), în cauza C-26/13, la punctul 74 din Hotărâre, CJUE stabileşte că analiza în concret aparţine instanţei naţionale (de trimitere) şi care se va face raportat la „consumatori*/ mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat”. Se va stabili astfel, în ce măsură acest consumator, şi în aceste condiţii, poate „să evalueze consecinţele economice potenţial semnificative”.

Concluzionând, a menţionat că Legea protecţiei consumatorului, aşa cum şi Curtea Europeană de Justiţie reţine, oferă protecţie consumatorului „suficient de atent”. Or, o atare conduită a consumatorului la momentul încheierii contractului, ar fi putut duce cu uşurinţă la o bună înţelegere a conţinutului clauzei privind comisionul de acordare credit şi, mai mult, la consecinţele potenţial economice ale acestei clauze, fiind înştiinţat împrumutatul că urmează să achite un comision de acordare de 108.000 Euro.

Prin intermediul dispoziţiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a urmărit impunerea cel puţin a unui nivel minim de conştientizare în sarcina consumatorilor, care nu pot profita de calitatea de consumator pentru a obţine beneficii referitoare la preţ. Preţul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

În opinia sa, comisionul de acordare credit, prin modul în care a fost inserat în contract şi prin limpezimea prevederilor, este apt a fi uşor de înţeles. Prin urmare, având în vedere că comisionul de acordare face parte din preţul contractului şi este prevăzut în mod clar şi inteligibil în contract, instanţa a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud posibilitatea instanţei de a analiza caracterul abuziv al clauzei contestate.

Contrar celor invocate de apelanţi, condiţiile stabilite art. 4 alin. 1 şi 6 din Legea 193/2000 nu sunt îndeplinite. Legea nr. 193/2000 nu interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecinţă pe care acest act normativ o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumţie relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate.

Nu se poate reţine atitudinea apelanţilor în sensul că nu au cunoscut despre existenţa acestui comision decât la momentul în care au intrat banii din credit în cont, deoarece suma de bani de 310.930 Euro (creditul acordat) a fost ridicată personal, sub semnătură, de către apelant de la casieria băncii, Sucursala (...) Centru prin recipisa de ridicare numerar din data de 26.10.2007 – depusă la dosar.

Suma menţionată a fost ridicată de apelant la cerere şi după îndeplinirea condiţiilor de la art. VI din Contractul de credit.

Valoarea comisionului reiese din punctul V din acest contract şi i-a fost adusă la cunoştinţă apelantului premergător semnării contractului. Lipsa lor de interes cu privire la clauzele contractuale, nu este imputabilă, atât timp cât banca şi-a îndeplinit obligaţiile de informare în mod direct, într-un limbaj uşor inteligibil.

Criteriile legale de analiză sunt stabilite de art. 4 alin. 1 şi 5 din Legea 193/2000.

Analizate în ansamblu, toate elementele contractului, respectiv: suma împrumutată -500.000 euro, structura de costuri (dobândă fixă de 1%/an), modalitatea de rambursare a creditului - integral la finele perioadei de creditare, pe perioada de creditare fiind achitată numai dobânda, perioada scurtă de rambursare de numai 36 de luni, dovedesc faptul că între părţi a existat o negociere care înlătură orice prezumţie privind caracterul impus al costurilor contractului în ansamblul său.

În ceea ce priveşte analiza dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, cu prioritate a subliniat aspectul că legea protecţiei consumatorilor obligă agenţii economici la transparenţă în relaţia cu consumatorii şi nu la detalierea costurilor şi raţiunii perceperii acestora în cuprinsul contractelor.

Totodată, nicio lege nu prevede obligaţia comercianţilor de a explica clienţilor săi raţiunile economice sau tehnice pentru care se stabileşte un anumit preţ, ci impun ca modul în care acesta este prevăzut în contract să fie clar şi inteligibil pentru ca aceştia să cunoască existenţa şi întinderea obligaţiei pe care şi-o asumă. A invocat şi Decizia 541/2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut că se invocă, în mod eronat, de către apelanţi, lipsa unei contraprestaţii a băncii pentru comisionul perceput. Este nu numai notoriu dar şi obligatoriu din punct de vedere al riscurilor pe care banca şi le asumă, ca anterior încheierii unui contract de credit să fie analizată bonitatea financiară a solicitantului. Or, în acest sens se studiază actele puse la dispoziţie de împrumutat, se fac analize de risc pe baza informaţiilor şi documentelor furnizate, astfel încât să poată fi luată o decizie susţinută cu privire la acordarea unei finanţări.

A pretinde că banca nu a întreprins nimic pentru perceperea acestui comision, echivalează cu o veritabilă rea-credinţă contractuală (dovedită, de altfel, în dosarul penal). Astfel, susţinerea apelanţilor referitoare la faptul că nu au primit niciun serviciu în schimb este profund eronată şi lipsită de orice temei de fapt sau de drept.

S-a susţinut, de asemenea că nivelul acestui comision ar fi prea ridicat, afirmaţie pe care a apreciat-o ca fiind nefondată, întrucât instanţa de judecată nu poate analiza caracterul abuziv al unei clauze din perspectiva cuantumului acesteia având în vedere că nu există criterii legale de stabilire a contravalorii unei prestaţii! Acest argument a fost de altfel reţinut şi de CJUE în C143/13.

De asemenea, analizarea condiţiei de la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie făcută de instanţa de judecată doar din punct de vedere juridic, iar în cazul în care constată că există un preţ corespondent al unui serviciu oferit, singura concluzie la care trebuie să ajungă este lipsa caracterului abuziv al respectivei clauze contractuale.

Nu poate face obiectul cercetării instanţei analiza din punct de vedere economic a proporţionalităţii serviciu-preţ, pentru că, dacă s-ar permite o astfel de concluzie, ar însemna să înlăturăm orice consecinţă a unei economii de piaţă caracterizată de o concurenţă între instituţiile financiar-bancare pe aceeaşi piaţă de consum de creditare.

Faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator.

În aceea direcţie converg şi dispoziţiile exprese ale Directivei 93/13, cât şi ale Legii nr. 193/2000, care exclud, în mod expres un „control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate” Sub acest aspect, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în cauza Kasler C-23/13 - paragrafele 54 şi 55.

Instanţa nu dispune de instrumentele juridice/economice necesare pentru a aprecia valoarea serviciului prestat de Bancă. De altfel, nici legiuitorul nu a înţeles să limiteze cuantumul comisioanelor contestate. Prin urmare, aprecierea întrunirii condiţiei cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 cu privire la existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, nu se referă la valenţa economică a sumei percepute pentru un anumit serviciu, ci la existenţa sau inexistenţa dezechilibrului contractual din punct de vedere juridic.

Aceeaşi analiză se regăseşte tot în practica CJUE, în Decizia C-226/12 Constructora Principado SA împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez.

Cu privire la inadmisibilitatea şl netemeinicia restituirii prestaţiei, apelanta a arătat că sancţiunea juridică ce operează în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuţie prestaţiile deja executate. De altfel, potrivit normelor Vechiului Cod civil sub imperiul căruia s-a semnat şi executat Contractul, chiar şi nulitatea în cazul actelor cu executare succesivă produce efecte doar pentru viitor nu şi pentru trecut. Este indubitabil faptul că, obligaţia de plată a comisionului de acordare a fost una cu executare succesivă, strict numai pe perioada menţinerii sumei împrumutate la dispoziţia intimatului.

Nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de bancă în temeiul contractului de credit. În măsura în care instanţa ar constata drept abuzive clauzele indicate, acestea nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestaţiile deja executate de părţi neputând fi restituite!

Mai mult decât atât, apelanţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, aceştia au respectat numai o parte din acestea, respectiv au achitat dobânda pentru 21 luni. Debitul principal, respectiv suma împrumutată nu a fost restituită de către împrumutaţi astfel încât să fie îndreptăţiţi la restituire.

A menţionat şi faptul că apelanţii îşi întemeiază solicitarea de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de acordare credit pe plata nedatorată (petit 2).

Una din condiţiile expres prevăzute de instituţia plăţii nedatorate în vechiul Cod civil este cea ca plata să fie făcută din eroare, conform disp. art. 993: „acela care din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune ...”.

Doctrina şi practica legate de plata nedatorată din reglementarea veche arată în unanimitate că pentru a fi în prezenţa plăţii nedatorate, solvens trebuie să fi făcut plata în credinţa greşită că este debitorul lui accipiens.

Or, în cazul de faţă, a precizat că apelanţii solvens nu se aflau în eroare când au făcut plata, ci aceasta a fost făcută în deplină cunoştinţă de cauză, în temeiul unor clauze contractuale în vigoare între părţi. Nefiind îndeplinită condiţia erorii plăţii din partea debitorilor apelanţi, nu există nici dreptul la restituirea în temeiul plăţii nedatorate a prestaţiilor executate deja de bună-voie şi în cunoştinţă de cauză de către apelanţi, astfel că cererea acestora apare ca fiind neîntemeiată.

Nu în ultimul rând, în privinţa obligării băncii la plata dobânzii legale aferente comisionului, până la momentul formulării acţiunii, a menţionat că a fost un accipiens de bună-credinţă, astfel încât poate fi eventual obligată la plata dobânzii legale numai de la data pronunţării hotărârii, când obligaţia de restituire întemeiată pe plata nedatorată ia naştere.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 471, coroborat cu disp. art. 205 şi urm. noul Cod de procedură civilă, textele de lege indicate în cuprinsul prezentei întâmpinări, principiile şi jurisprudenţa CJUE în care îţi are sediul materia.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, probele administrate pe fondul cauzei, orice probe utile cauzei.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului s-au constatat următoarele:

I.Cu privire la apelul declarat de apelanta pârâtă (Banca)

În primul rând, ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta pârâtă (Banca), trebuie precizat, aşa cum s-a reţinut şi prin încheierea din 12.03.2019, că această cale de atac nu este o cale de atac îndreptată doar împotriva considerentelor, întemeiată pe dispoziţiile art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, ci vizează soluţia instanţei de fond prin care aceasta a statuat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, cuprinsă în dispozitivul hotărârii, apelul formulat împotriva uneia din soluţiile din dispozitiv, fiind declarat, în mod implicit, şi împotriva considerentelor pe care sprijină soluţia apelată.

În consecinţă, instanţa a calificat apelul ca un apel declarat conform art. 461 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva soluţiei cuprinsă in dispozitiv cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel a constatat că între apelanta pârâtă şi reclamantul (R) (1) a fost încheiat contractul de credit nr. (...) /15.10.2007 pentru suma de 500.000 euro. Reclamanta (R) (2) a semnat contractul de credit în calitate de garant, iar creditul a fost garantat cu două terenuri intravilane proprietatea reclamanţilor, unul în suprafaţă de 11.509 mp înscris în CF nr. (...) (...), cu nr. cadastral (...), iar celălalt în suprafaţă de 3728 mp înscris în CF nr. (...) (...) cu nr. cadastral (...).

Potrivit art. 6.1 din contract creditul urma să fie utilizat în principal pentru stingerea creditului de consum nr. (...)/13.08.2007 acordat de (...) şi pentru nevoi personale nenominalizate în cazul sumelor care depăşesc valoarea facilităţii refinanţate.

Creditul a fost acordat pe o perioadă de trei ani, iar din prevederile art. IX din contract şi din planul de rambursare rezultă că pe perioada derulării contractului, rata lunară cuprindea doar dobânda, urmând ca la scadenţa finală să fie rambursat şi creditul, fie din surse proprii ale împrumutatului, fie din vânzarea imobilelor aduse în garanţie.

Prin acţiunea formulată reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare, inserată în contractul de credit încheiat cu pârâta, pe considerentul că aceasta ar fi abuzivă şi restituirea sumei achitată cu acest titlu, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.193/2000. privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, ce transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 193/2000, acest act normativ se aplică contractelor încheiate între consumatori şi profesionişti, astfel cum aceştia sunt definiţi în art. 2 alin.1 şi 2.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, apelanta pârâtă a arătat că aceştia nu au calitatea de consumator, ci au accesat creditul pentru dezvoltarea unei afaceri, nefiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/200 şi a Directivei 93/13/CEE.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la apelul declarat de către reclamanţi, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei (R) (2) şi pe considerentul că aceasta nu este parte în contractul de credit, ci doar şi-a asumat obligaţia de garantare a creditului.

Potrivit art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.”

Prin urmare, pentru a avea calitate de consumator persoana fizică trebuie să contracteze creditul într-un scop străin de activitatea sa de profesionist, astfel că, în măsura în care acesta s-a angajat într-un raport juridic de creditare din poziţia sa de titular al unei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, nu va putea beneficia de prevederile Legii nr. 193/2000.

Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa CJUE, noțiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv (C 110/14 Costea) şi ea trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcțional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii. Numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular aplicabil în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (C-464/01 Gruber).

Prin urmare, pentru a se stabili calitatea de consumator a reclamantului (R) (1) se impune a se analiza dacă contractul de credit a fost încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat sau a avut ca scop o activitate profesională.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta (R) (2), simpla împrejurare că aceasta are doar calitatea de garant nu este de natură să o excludă din categoria consumatorilor.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a adus lămuriri cu privire la noţiunea de consumator, interpretând că, în anumite condiţii, fideiusorul sau garantul beneficiază de protecţia asigurată consumatorilor, chiar dacă împrumutatul este profesionist. În acest sens a statuat că Directiva 93/13/CEE se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată” – (C-74/15 Tarcău şi C-534/15 Dumitraş).

Prin urmare, şi în privinţa reclamantei (R) (2), pentru a stabili dacă aceasta are calitate de consumator, instanţa a analizat dacă reclamanta a acționat în cadrul activității sale profesionale sau în scopuri personale.

Din înscrisurile depuse de pârâtă şi care se regăsesc în dosarul de creditare, respectiv din extrasele de carte funciară, contractele de vânzare cumpărare şi de schimb, din actele de parcelare, rezultă că reclamanţii au achiziţionat suprafeţe mai mari de teren în raza localităţilor (...) şi (...), pe care le parcelau sau le cumpărau parcelate şi apoi, în scurt timp, le vindeau unor terţe persoane, această activitate, în opinia instanţei de apel, având o natură economică întrucât era efectuată în scopul obţinerii de venituri şi avea un caracter de continuitate.

De altfel, aşa cum a arătat şi apelanta pârâtă, în dosarul penal nr. (...)/2011* în care reclamanţii au fost condamnaţi pentru infracţiunile de înşelăciune şi uz de fals, in legătură cu contractul de credit ce face obiectul cauzei, reclamantul (R) (1) a arătat că este un speculant comercial.

Tot din înscrisurile depuse la dosarul de credit, respectiv din actul de parcelare şi contractul de vânzare cumpărare autentificat prin încheierea nr. (...)/20.11.2007 şi din extrasele de carte funciară rezultă că, în baza unui antecontract de vânzare cumpărare încheiat la data de 28.06.2007, reclamantul (R) (1) a cumpărat 38 parcele de teren, în suprafaţă totală 24.138 mp, pentru preţul de 190.000 euro, din care s-a achitat suma de 5.000 euro, la data semnării antecontractului, suma de 60.000 euro la data semnării contractului de vânzare cumpărare, iar diferenţa de 125.000 euro urma să fie achitată, cel mai târziu până la data de 15.01.2008.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că pentru obţinerea creditului reclamanţii s-au prevalat de această activitate, depunând la dosarul de credit certificatul de urbanism nr. (...) /17.09.2007, potrivit căruia destinaţia stabilită pentru terenul în suprafaţă de 11.509 mp, adus în garanţie, este de construire case de locuit în regim de înălţime S+P+1+M şi din certificatul de urbanism nr. (...)/28.09.2007 emis pentru celălalt teren adus în garanţie, în suprafaţă de 3728 mp, din care reiese că terenul se află în zona funcţională R1b a municipiului (...) – zonă locuinţe izolate în regim mic de înălţime şi că poate fi parcelat în loturi de minim 550 mp, fiind evidentă intenţia acestora de a demonstra că aceste terenuri pot fi parcelate şi că sunt destinate construirii de case.

Având în vedere că instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au desfăşurat o activitate economică la momentul încheierii contractului de credit, urmează a se analiza dacă susţinerea apelantei pârâte, potrivit căreia creditul acordat a avut ca destinaţie finanţarea unei afaceri în domeniul imobiliar şi nu satisfacerea unor nevoi personale, este fondată.

Astfel, deşi în contractul de credit s-a menţionat că destinaţia creditului este pentru nevoi personale nenominalizate, având în vedere: activitatea speculativă în domeniul imobiliar pe care o desfăşurau reclamanţii; suma mare ce a fost împrumutată, 500.000 euro, ce excede unor necesităţi de consum privat; perioada scurtă de timp pentru care a fost acordat creditul, 3 ani, precum şi faptul că în această perioadă trebuia achitată doar dobânda, suma împrumutată fiind restituită doar la scadenţa finală, acest tip de credit fiind acordat, în general, afacerilor în domeniul imobiliar; împrejurarea că, anterior încheierii contractului de credit, reclamantul încheiase un antecontract de vânzare cumpărare pentru o suprafaţă de teren, pentru suma de 190.000 euro din care a achitat un avans de 5.000 euro, iar contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat după acordarea creditului, tot atunci fiind achitată şi diferenţa de preţ; împrejurarea că reclamanţii nu au oferit o justificare plauzibilă cu privire la destinaţia sumei împrumutate, fiind greu de crezut, în contextul mai sus arătat, că o persoană fizică împrumută 500.000 euro pentru 3 ani doar pentru achiziţionarea unei maşini, efectuarea unor călătorii sau sprijinirea financiară a familiei, instanţa de apel a apreciat ca fondată susţinerea apelantei pârâte conform căreia reclamanţii nu au contractat creditul pentru satisfacerea unor nevoi private, ci pentru finanţarea afacerilor pe care le desfăşurau în domeniul imobiliar.

În consecinţă, nu se poate reţine că reclamanţii au încheiat contractul de credit cu pârâta în calitate de consumator, în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor fiind întemeiată, astfel că s-a impus, în baza art. 480 Cod procedură civilă, admiterea apelului declarat de către pârâtă şi schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi respingerea acţiunii pe acest considerent, urmând a fi menţinută dispoziţia de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei ca urmare a culpei procesuale a acestora.

II. Cu privire la apelul declarat de apelanţii reclamanţi (R) (1) şi (R) (2)

Având în vedere că instanţa de apel a apreciat ca fondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, apelul formulat de apelanţii reclamanţi prin care solicită admiterea acţiunii a fost respins ca nefondat, în baza art. 480 Cod procedură civilă, fără a se analiza susţinerile acestora ce vizează fondul cauzei, o atare analiză fiind superfluă.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 453 Cod procedură civilă, apelanţii reclamanţi au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 9832, 45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 5.549,45 lei şi taxă timbru în cuantum de 4283 lei, instanţa de apel apreciind că apelanta pârâtă nu este îndreptăţită la plata sumei de 100 lei cu titlu de taxă timbru aferentă apelului declarat împotriva considerentelor, dată fiind calificarea dată de instanţă apelului declarat în cauză, astfel cum s-a arătat mai sus.

Domenii speta

Spete similare