Drept civil Cerere valoare redusă

DREPT CIVIL

Cerere valoare redusă

SENTINŢA CIVILĂ NR. 133 din data de 05.04.2019

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.02.2019, sub numărul de dosar 1023/202/2019, reclamanta .. S.A. a chemat în judecată, în procedura cererilor de valoare redusă, pârâta .. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1540,36 lei, cu titlul de debit principal, și a dobânzii penalizatoare în cuantum de 1% pe zi de întârziere începând cu data de 16.02.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că între părți s-au derulat relaţii comerciale constând în livrări repetate de mărfuri şi produse, livrări efectuate de către reclamantă în calitate de furnizor către cumpărătorul pârât, conform facturilor fiscale nr. 1728/10.02.2016, 1729/10.02.2019, 1731/10.02.2016 şi 2087/17.02.2016. A precizat reclamanta că valoarea totală a mărfurilor şi produselor achiziţionate de către cumpărătorul pârât ... SRL a fost de 1594,81 lei, din care s-a achitat suma de 54,45 lei, rămânând un sold debitor la data de 07.02.2019 de 1540,36 Iei.

În continuare, reclamanta a arătat că, deşi ea și-a îndeplinit în totalitate obligaţia de livrare a produselor, debitorul nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţia corelativă a achitării contravalorii produselor achiziţionate. Creanţa este certă lichidă şi exigibilă, a apreciat reclamanta, susținând că existenţa ei rezultă din însuşi actul de creanţă, anume facturile fiscale, care reprezintă contract în formă simplificată, asumat şi acceptat de debitor prin achitarea parţială a acestora. A considerat reclamanta că acceptarea facturilor fiscale emise rezultă din manifestarea de voinţă neîndoielnică a cumpărătorului pârât, care le-a achitat parțial, și a subliniat că, potrivit Codului fiscal, semnarea şi ştampilarea facturii nu sunt obligatorii.

În final, reclamanta a subliniat că forţa probantă a facturilor în contra destinatarului şi în favoarea emitentului rezidă nu numai dintr-o acceptare expresă, dar şi din faptul că debitorul și-a manifestat voinţa de acceptare a facturilor prin revânzarea mărfurilor şi produselor achiziţionate, acestea nefiind returnate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1178 şi urm. C.civ., art. 1025 şi urm. şi art. 453 C.proc.civ.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, atașând în fotocopii certificate pentru conformitate cu originalul facturile fiscale nr. 1728/10.02.2016 (fila 6), 1729/10.02.2019 (fila 7), 1731/10.02.2016 (fila 8) şi 2087/17.02.2016 (fila 9), fişa de calcul a penalităţilor (fila 10) și fișe de cont analitic (filele 11-19).

Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, stabilită conform art. 6 alin. 1 teza a doua din O.U.G. nr. 80/2013 și achitată potrivit chitanței seria 92658 nr. 60000784 (fila 5).

Deși legal citată, pârâta nu a formulat întâmpinare.

În ședința camerei de consiliu din 05.04.2019, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisurile atașate la dosar, apreciind-o pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, reține următoarele considerente:

În fapt, între societatea reclamantă .. S.A. și societatea pârâtă .. S.R.L. s-au desfășurat relații comerciale materializate în livrarea de mărfuri și produse pe bază de comandă, în baza cărora reclamanta, în calitate de furnizoare, s-a obligat să livreze pârâtei mărfuri, iar aceasta din urmă s-a obligat să achite prețul produselor furnizate. În derularea raporturilor comerciale, reclamanta a emis facturile fiscale nr. 1728/10.02.2016 (fila 6) pentru suma de 690,79 lei, nr. 1729/10.02.2019 (fila 7) pentru suma de 436,97 lei, nr. 1731/10.02.2016 (fila 8) pentru suma de 262,27 lei şi nr. 2087/17.02.2016 (fila 9) pentru suma de 204,78 lei, facturile fiind însușite de reclamantă prin semnătură și ștampilă și de pârâtă prin ștampilă. Conform mențiunilor din facturile enumerate, termenul de plată al fiecărei dintre acestea a fost stabilit la 6 zile de la emiterea facturii. Potrivit susținerilor necombătute ale societății reclamante, aceasta a primit din partea pârâtei doar o plată în cuantum de 54,45 lei, rămânând un rest neachitat în sumă de 1540,36 lei.

Totodată, instanța constată că fiecare dintre facturile emise de către reclamantă poartă mențiunea „Prezenta factură reprezintă un contract de vânzare-înțelegere simplificat între părți. Depășirea termenului de plata atrage după sine 1% penalități pe zi”, fără ca aceasta să fie însușită de părți prin semnătura reprezentantului legal.

În drept, în ceea ce privește primul capăt de cerere, conform art. 1270 alin. 1 C.civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Instanța reține că legea civilă instituie principiul libertății formei, potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”, astfel cum statuează art. 1178 C.civ.

Instanța reține că, potrivit art. 277 alin. 2 C.proc.civ., „înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic”. Instanța apreciază că, având în vedere că, potrivit susținerilor necombătute ale reclamantei, pârâta a efectuat o plată în cuantum de 54,45 lei în considerarea facturilor fiscale emise de reclamantă, aceasta din urmă a dovedit că întreprinderea pârâtă acceptă în mod uzual în exercițiul activității sale asemenea înscrisuri. Prin urmare, instanța constată că reclamanta a dovedit prin facturile atașate, conform art. 249 C.proc.civ., existența unor raporturi juridice contractuale de furnizare desfășurate cu societatea pârâtă, chiar dacă aceste facturi nu au fost însușite de pârâtă prin semnătura reprezentantului legal al societății, ci doar prin ștampilă.

Potrivit art. 1771 C.civ., dispozițiile legale aplicabile contractului de furnizare se întregesc în mod corespunzător cu cele care reglementează contractul de vânzare, iar, conform art. 1672 C.civ., între obligațiile principale ale vânzătorului, aplicabile mutatis mutandis și furnizorului, se regăsesc îndatoririle de a transmite proprietatea bunurilor și de a le preda cumpărătorului, iar, potrivit art. 1719 C.civ., cumpărătorul, la rândul său, este obligat să reia bunul vândut și să achite prețul vânzării.

Instanța reține că răspunderea civilă contractuală, consacrată în art. 1350 C.civ., presupune că orice persoană trebuie să execute obligațiile pe care le-a contractat, precum și că orice neexecutare fără justificare a obligațiilor contractuale determină îndatorirea părții de a repara prejudiciul cauzat partenerului contractual, în condițiile legii, acesta din urmă având dreptul, conform art. 1516 alin. 1 C.civ. la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

Instanța reține că reclamanta a făcut, conform art. 249 C.proc.civ., dovada îndepliniri obligațiilor sale contractuale, anume furnizarea bunurilor la sediul pârâtei, fiind aplicată ștampila societății pârâte la momentul recepției mărfii pe fiecare dintre facturile fiscale atașate.

Conform mențiunilor din facturile fiscale nr. 1728/10.02.2016, 1729/10.02.2019, 1731/10.02.2016 şi 2087/17.02.2016, reclamanta a stabilit ca scadența obligației de plată a prețului aferent fiecărei facturi să intervină la 6 zile de la data emiterii acestora. De vreme ce, la momentul soluționării prezentei pricini, termenele de plată au fost depășite și, conform art. 1548 C.civ., simpla neexecutare a unei obligații contractuale este suficientă pentru a se prezuma culpa debitorului, pârâta nefăcând dovada că, în realitate, ar fi achitat debitul, instanța constată că reclamanta are dreptul să ceară executarea silită a obligației, conform art. 1516 alin. 2 pct. 1 C.civ.

De vreme ce în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, iar executarea silită a unei sume de bani este întotdeauna posibilă în natură, conform art. 1527 alin. 1 C.civ., raportat la faptul că obiectul prestației este reprezentat de bunuri fungibile, instanța va admite capătul principal de cerere și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1540,36 lei, cu titlul de debit principal, corespunzător facturilor fiscale nr. 1728/10.02.2016, 1729/10.02.2019, 1731/10.02.2016 şi 2087/17.02.2016.

Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere, reprezentat de obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale de 1% pe zi de întârziere, instanța îl va respinge ca neîntemeiat. Pentru a hotărî astfel, instanța are în vedere că temeiul acestui capăt de cerere este o clauză penală stipulată în cuprinsul facturilor fiscale nr. 1728/10.02.2016, 1729/10.02.2019, 1731/10.02.2016 şi 2087/17.02.2016. Instanța reține că, întrucât clauza penală, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1538 C.civ., este o convenție accesorie, trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale oricărei convenții, printre care și existența acordului de voință al părților.

Cu toate că reclamanta a dovedit, astfel cum rezultă din considerentele precedente, că societatea pârâtă acceptă în mod obișnuit facturile fiscale în exercițiul activității sale, acceptarea la plată de către a unor facturi în care este menționată și o clauză penală nu echivalează cu acordul părții cu privire la pretinsele penalități de întârziere, acceptarea având doar semnificația confirmării primirii mărfurilor. Instanța consideră că un argument suplimentar în acest sens îl constituie faptul că facturile fiscale supuse analizei nu au fost însușite prin semnătură de către reprezentantul legal al societății pârâte, astfel încât să poată, eventual, să fie recalificate drept un veritabil instrumentum, ele purtând doar ștampila pârâtei, ce poate fi aplicată de orice persoană care, deși recepționează mărfurile, nu are dreptul de a angaja juridic societatea. Prin urmare, instanța reține că mențiunile de pe factură exprimă voința unei singure părți, respectiv a reclamantei, și, ca atare, nu pot constitui o clauză penală valabilă, neîndeplinind condiția de a fi rezultatul acordului de voință al părților  legal exprimat. Pe cale de consecință, apreciind că nu există un fundament juridic al angajării pârâtei la plata unei penalități de 1% pe zi de întârziere, instanța va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Pentru aceste considerente, instanța va admite în parte cererea reclamantei și va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1540,36 lei, cu titlul de debit principal, și va respinge acțiunea pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiată.

Cu privire la solicitarea reclamantei de a-i fi restituite cheltuielile de judecată, instanța va avea în vedere că temeiul obligării la plata acestor cheltuieli este culpa procesuală. Instanța reține aplicabilitatea art. 453 alin. 1 C.proc.civ, care prevede că „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, precum și a alin. 2 al aceluiași text de lege, conform căruia „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.

Astfel, instanța constată că reclamanta a depus la dosar, cu respectarea termenului prevăzut de art. 452 C.proc.civ., chitanța seria 92658 nr. 60000784 (fila 5), făcând astfel dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 200 lei. Raportat la soluția prefigurată, precum și la faptul că, potrivit art. 6 alin. 1 teza întâi din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanta ar fi fost nevoită să achite doar o taxă de timbru în cuantum de 50 lei dacă ar fi învestit instanța doar cu capătul de cerere admis, instanța va obliga pârâta, în temeiul art. 1032 raporatat la art. 451 alin. 1 și 453 C.proc.civ., la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru. 

Domenii speta

Spete similare