Cerere de valoare redusă

Sentinţa Civilă nr. 1361/2018

Şedinţa publică  de la 23.05.2018

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE –

GREFIER –

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.

Prin formularul de cerere înregistrat iniţial pe rolul Judecătoriei Braşov, la data de 4.12.2017, sub nr. 27825/197/2017, reclamanta B. SRL a solicitat pe calea procedurii speciale privind soluţionarea cererilor de valoare redusă, obligarea pârâtei T.A.I. SRL la plata sumei de 5186,74 lei reprezentând contravaloarea facturilor neachitate şi a penalităţilor contractuale de întârziere de 1% conform facturilor, precum şi a dobânzii legale penalizatoare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că deşi a livrat pârâtei marfă în baza facturilor depuse la dosarul cauzei, aceasta nu a înţeles să îşi execute obligaţiile asumate.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1026-1033 C.pr.civ.

În probaţiune, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi proba cu interogatoriul pârâtei..

Cererea a fost legal timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 200 de lei, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 6 alin. 1 din OUG 80/2013 (f. 8-12).

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Braşov arătând că sediul acesteia se află în Oşorhei, iar potrivit regulii generale de competenţă, cererile se introduc la instanţa de la domiciliul pârâtului.

A invocat de asemenea excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune conform art. 32 din CMR şi art. 53 ind. 5 din OUG 109/2005, arătând că reclamanta solicită contravaloarea unor facturi rezultate din transport mărfuri pe perioada 1.06.2016-5.10.2016 în baza unor CMR.

A invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată prin raportare la prevederile art. 1013-1014 C.pr.civ. arătând că nu există o creanţă certă lichidă şi exigibilă însuşită într-un mod admis admis de lege.

A arătat că facturile şi contractul sunt semnate din partea acesteia de către directorul financiar care nu este mandatat să semneze contracte şi să accepte facturi astfel că actul este lovit de nulitate. A susţinut că lipsa acestei aprobări determină o inexistenţă a consimţământului la societăţii la încheierea şi semnarea actului.

A arătat că nu există un proces-verbal de recepţie a materialelor livrate, nici aviz de însoţire a mărfii semnat de aceasta, nefiind în prezenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

În drept a invocat art. 1013-1014 C.pr.civ, 32 din CMR şi art. 53 ind. 5 din OUG 109/2005.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că competenţa teritorială de judecare a cererii de valoare redusă este alternativă, că facturile nu au la bază niciun contract de transport marfă, că textele invocate de pârâtă nu au legătură cu procedura soluţionării cererii de valoare redusă, că între părţi nu s-a încheiat un contract, astfel că nulitatea pentru lipsa obiectului este inadmisibilă, că între părţi există relaţii vechi de colaborare, că nicio dispoziţie legală nu impune obligativitatea existenţei unui proces-verbal de recepţie, că pârâta nu a indicat textele de lege care prevăd competenţa unei persoane de a accepta facturi şi că în cazul refuzului la plată al facturilor există o procedură instituită de lege în acest sens.

Prin sentinţa civilă nr. 1852/2018 Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate prin întâmpinare şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

La termenul din data de 14.05.2016, instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocate de reclamant şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât pentru considerentele expuse în încheierea de la acea dată.

În temeiul art. 258 raportat la art. 255 C.pr.civ., instanţa a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele.

În fapt, între reclamantă în calitate de vânzător, şi pârâtă s-au desfăşurat relaţii comerciale în formă simplificată în temeiul cărora reclamanta a emis o serie de facturi fiscale (f. 37-44) aferente perioadei iunie 2016-octombrie 2016 în valoare totală de 5410,56 lei, rămânând un rest neachitat de 5186,74 lei, acceptate la plată prin semnare şi ştampilare de către pârâtă, ale căror termene de plată sunt prevăzute în cuprinsul facturilor.

În cuprinsul facturilor s-a prevăzut că după expirarea termenului de plată se aplică majorări de 1% pe zi de întârziere.

Deşi a fost somată să achite debitul, pârâta nu a dat curs obligaţiei de plată a mărfurilor, deşi nu contestă primirea acestora.

Cu titlu preliminar, instanţa constată că potrivit art. 1026 alin. 1 C.pr.civ., procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei, în orice materie, cu excepţia celor limitativ prevăzute de art. 1026 alin. 2 şi 3 C.pr.civ. Din economia dispozițiilor legale amintite rezultă că procedura privind cererile de valoare redusă este o alternativă la procedura de drept comun şi la cea a ordonanţei de plată, concepută pentru soluţionarea cu celeritate a litigiilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora nu depăşeşte 10.000 lei şi nu vizează materiile exceptate de lege.

Constatând că în cauză suma solicitată de reclamantă prin formularul de cerere se situează sub pragul de 10.000 de lei și că nu se încadrează în ipotezele exceptate de lege de la această procedură, instanţa va proceda la analizarea pe fond a cererii reclamantei.

În temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare reţine următoarele:

Potrivit prevederilor art. 2500 alin. 1 C.pr.civ. Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Alin. 2 al art. 2500 defineşte şi noţiunea de „drept la acţiune”, ca fiind dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

Prescripţia dreptului material la acţiune reprezintă o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie aplicabil creanţei reclamantei, instanţa constată că acesta se circumscrie termenului general de 3 ani prevăzut de art. 2517 C.civ., iar nu termenului special de 1 an incident în acţiunile izvorâte dintr-un contract de transport, în temeiul cărora pârâta a motivat excepţia. Instanţa observă că reclamanta îţi fundamentează pretenţiile în baza unor relaţii comerciale în temeiul cărora s-a obligat să transmită proprietatea asupra mărfurilor pârâtei, iar aceasta din urmă s-a obligat să achite contravaloarea acestora. Or, este evident că termenul special de 1 an nu este incident în speţă raportat la faptul că între părţi nu s-a încheiat un contract naţional de transport astfel cum este definit de art. 1955 C.civ. sau un contract internaţional de transport în sensul Convenţiei din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) raportat la drepturile şi obligaţiile părţilor raportului juridic obligaţional, astfel cum au fost reţinute de către instanţa. Se observă că reclamanta solicită contravaloarea mărfurilor livrate pârâtei, iar nu contravaloarea transportului efectuat pentru livrarea mărfurilor, iar termenul de 3 ani în care reclamanta are posibilitatea de a-şi valorifica dreptul său nu este împlinit raportat la data scadenţei facturilor, de la care curge acest termen, motiv pentru care instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare ca neîntemeiată.

În drept, conform art. 1270 C.civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Prin realizarea acordului de voinţă al părţilor, cocontractanţii îşi asumă efectele pe care contractul respectiv le creează în patrimoniul lor, cu toate consecinţele care decurg din acestea. Intrată în circuitul raporturilor juridice civile, obligaţia apare ca un raport juridic între subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după caz, atât drepturi cât şi îndatoriri de la executarea cărora nu se pot sustrage decât în cazurile strict delimitate de lege.

Potrivit art. 249 C.pr.civ. Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege însă, neputându-se face dovada faptului negativ constând în „neplată”, creditorul este ţinut doar să facă dovada existenţei obligaţiei, iar debitorul care pretinde stingerea acesteia prin plată, va trebui să dovedească tocmai faptul pozitiv contrar al stingerii obligaţiei prin plată sau altă modalitate prevăzută de lege.

Conform art. 1516 C.civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. Neîndeplinierea fără justificare de către debitorul aflat în întârziere a obligației asumate dă dreptul creditorului de a obține remedii pentru neexecutarea obligației. În ceea ce priveşte penalităţile, art. 1535 din C.civ. prevede că  În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Conform art. 1 alin. 1 din OG 13/2011 Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.

În speţă, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor neachitate, instanţa constată că acesta este întemeiat.

Reclamanta a făcut dovada existenţei unor relaţii comerciale între părţi, astfel cum rezultă din facturile fiscale depus la dosarul cauzei, având valoarea probatorie a unui înscris sub semnătură privată conform art. 273 alin. 1 C.pr.civ., însuşite de aceasta prin semnătură. Instanţa nu poate primi susţinerile pârâtei privind lipsa unui mandat dat către directorul financiar de Adunarea Generală a Acţionarilor de a reprezenta voinţa societăţii, actul fiind lovit astfel de nulitate absolută atât timp cât facturile au fost acceptate la plată prin semnare şi ştampilare de către persoana juridică debitoare, încredinţarea ştampilei societăţii susţinând prezumţia existenţei unui mandat tacit. Prin acest gest, reprezentantul legal a înțeles și acceptat că directorul financiar poate angaja societatea în relațiile cu terții. Mai mult, debitoarea nici nu a făcut vreo dovadă în sensul că directorul financiar al societăţii nu ar fi putut angaja societatea în raporturile cu terţii, respectiv deţinerea de către acesta a unor competenţe limitate stabilite.

Instanţa constată că deşi ştampila aplicată de pârâtă priveşte o altă denumire, reclamanta a învederat instanţei că pârâta şi-a schimbat denumirea din E. SRL în T.A.I. SRL (f. 33), aspect recunoscut de pârâtă prin întâmpinare, având valoarea probatorie a unei mărturisiri extrajudiciare, astfel că se reţine că înscrisurile sunt recunoscute de pârâtă. Mai mult, conform dispoziţiile art. 218 alin. 2 C.civ. În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 55 din Legea 31/1990, astfel că pârâta, determinând în mod rezonabil convingerea că reprezentantul său are puterea de a acţiona în numele societăţii, nu se poate prevala faţă de reclamanta de lipsa puterii de a reprezenta.

Totodată, instanţa are în vedere că în temeiul principiului celerităţii care guvernează raporturile între profesionişti şi al libertăţii formei de încheiere a contractelor, în materia vânzării şi livrării de produse, legiuitorul nu a prevăzut condiţia existenţei unui contract în încheiat formă scrisă ad probationem. Prin urmare, inexistenţa unor procese-verbale de recepţie a materialelor livrate sau a unui aviz de însoţire a mărfii semnat de către pârâtă nu reprezintă condiţii necesare pentru încheierea valabilă a acordului de voinţă dintre părţi sau pentru probarea acestuia, motiv pentru care nu poate fi reţinută această susţinere, cu atât mai mult cu cât pârâta contestă formal creanţa reclamantei, însă nu contestă că ar fi primit bunurile.

Prin urmare, creanţa reclamantei este certă şi lichidă, în sensul că existenţa şi întinderea ei rezultă din cuprinsul facturilor fiscale depuse la dosarul cauzei, şi exigibilă, întrucât termenul de plată al fiecărei facturi a fost depăşit.

Întrucât reclamanta a probat îndeplinirea obligaţiei sale de livrare a mărfurilor, revenea pârâtei sarcina de a proba stingerea obligaţiei de plată în orice mod sau existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, dovadă care în speţă nu a fost făcută, motiv pentru care instanţa va admite acest capăt de cerere şi va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 5186,74 lei, reprezentând contravaloarea mărfii furnizate şi neachitate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea penalităţilor, instanţa constată că acesta este parţial întemeiat.

În primul rând, se constată că reclamanta solicită atât plata penalităţilor contractuale de întârziere în cuantum de 1% pe zi de întârziere cât şi plata dobânzii legale penalizatoare. Conform art. 1535 C.civ., pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei de plată a sume de bani, creditorul acestei obligaţii are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, acesta neavând posibilitatea cumulării celor două tipuri de daune întrucât s-ar ajunge la o dublă reparaţie a prejudiciului suferit, ceea ce nu este permis. Având în vedere că reclamanta a solicitat totuşi ambele tipuri penalităţi, atât cele contractuale, cât şi dobânda legală, instanţa va analiza cu prioritate posibilitatea acordării penalităţilor contractuale faţă de faptul că acestea îşi au izvorul în acordul de voinţă al părţilor, care au înţeles să deroge de la reglementarea legală.

Referitor la penalităţile contractuale solicitate de reclamantă, se constată că în condiţiile în care operaţiunile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui contract în formă simplificată, simpla menţiune pe facturi a unor penalităţi de întârziere nu poate fi asimilată unei clauze penale din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art.1270 C.civ., întrucât este un act unilateral de voinţă al reclamantei, neasumat de către pârâtă. În acest sens, instanţa apreciază că acceptarea la plată a acestor facturi nu echivalează cu acordul celeilalte părţi cu privire la pretinsele penalităţi de întârziere. Instanţa are în vedere faptul că semnarea facturii de către ambele părţi face dovada raportului juridic născut între acestea, a modalităţii de executare precum şi a executării efective a prestaţiei de către emitentul facturii. În ceea ce priveşte clauzele penale inserate în cuprinsul acestora instanţa apreciază că voinţa acceptării facturii de către debitorul obligaţiei de plată a preţului nu se întinde şi asupra clauzelor penale, care pentru a putea fi valabile trebuie negociate şi acceptate în mod expres. Prin urmare, nu se impune acordarea sumelor solicitate cu titlu de penalităţi contractuale de întârziere.

Privitor la dobânda legală, în temeiul art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea 72/2013 şi art. 1535 C.civ., reţinând că pârâta nu a executat obligația de plată a unei sume de bani la scadență şi că nu se poate reţine existenţa unei evaluări convenţionale valabile, instanţa constată reclamanta este îndreptățită la plata dobânzii legale penalizatoare.

În temeiul principiului disponibilităţii, instanţa va obliga pârâta la plata sumei de 362,73 lei cu titlu de dobândă legală penalizatoare, de la data scadenţei facturii până la data de 25.11.2017, astfel cum a fost calculată de reclamantă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în temeiul art. 1032 alin. 1 raportat la art. 451-453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, acestea incluzând, printre altele, taxele judiciare de timbru, onorariu de avocat precum şi orice cheltuială necesară făcută în scopul desfăşurării procesului. Reţinând că acestea au fost solicitate prin formularul de cerere, că plata taxei judiciare de timbru a fost dovedită cu chitanţele depuse la dosarul cauzei (f. 8-12), că plata onorariului de avocat în cuantum de 500 de lei a fost dovedită cu chitanţa seria BV nr. 335/10.11.2017 (f. 15), şi că plata furnizărilor informaţiilor privind pârâta din baza de date ONRC în cuantum de 8 lei rezultă din însuşi cuprinsul acestui raport (f. 26), în considerarea soluţiei dispuse, va obliga pârâta să plătească reclamantei 708 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea cu valoare redusă formulată de reclamanta B. SRL, în contradictoriu cu pârâta T.A.I. S.R.L.

Obligă pârâta la plata sumei de 5186,74 lei, reprezentând debit principal aferent facturilor seria BAM nr.38382/5.10.2016, seria BAM nr. 37464/9.09.2016, seria BAM nr.36928/23.08.2016, seria BAM nr. 35498/12.07.2016, seria BAM nr.35300/4.07.2016, seria BAM nr.35293/4.07.2016, seria BAM nr.35292/4.07.2016 şi seria BAM nr.34042/1.06.2016.

Obligă pârâta la plata sumei de 362,73 lei cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărei facturi până la data de 25.11.2017.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 708 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, 500 lei reprezentând onorariu de avocat şi 8 lei reprezentând cost furnizare raport ONRC.

Executorie.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Oradea.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, azi, 23.05.2018.

Domenii speta

Spete similare