Pretenţii. Restituire contravaloare tichete masă şi zile concediu.

Sentinţa civilă 23/17.01.2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 16 ianuarie 2016 şi trimisă spre competentă soluţionare la Tribunalul Bacău, prin sentinţa civilă 864/28.05.2017 a Tribunalului Iaşi, şi înregistrat sub nr. 237/99/2017 reclamantul S.A.J. a chemat în judecată pe pârâtul B.R. solicitând ca pe baza probatoriului administrat să fie obligat pârâtul la plata sumei reactualizate de 7558 lei (tichete de masa în perioada 2013-2015 şi contravaloarea a 14 zile de co aferente anului calendaristic 2016 ) precum şi despăgubirile calculate la suma 7558 lei.

În motivarea în fapt a acţiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâtul Contractul de muncă înregistrat nr. 694/2013 şi Actul adiţional nr.4/2013 pentru, prin care aceasta se obliga să parcurgă toate modulule de specialitate pentru profesia de farmacist, iar în mod expres, se obliga la suportarea cheltuielile ocazionate pe perioada pregătirii în rezidenţiat, proporţional cu durata nelucrată în intervalul stabilit.

Pârâtul nu a respectat obligaţiile contractuale şi a plecat din unitate muncă prin demisie, potrivit cererii 3178/08.04.2016, deşi stagiul prin rezidenţiat trebuia încheiat la data de 01.01.2016.

S-a arătat că potrivit art. 254 şi următoarele din Codul muncii salariatul trebuie obligat la restituirea sumelor încasate necuvenit, art. 120, alin. (3) din CCM la nivel unitate stabilind nr. de co de care beneficia pârâtul în anul 2016, 14 zile fiind efectuate necuvenit de acesta.

Reclamantul învederează că, în considerarea deciziei ICCJ nr. 5/2015, prin care sintagma cheltuielile de personal nu include salariile rezidentului, aspectul legal in vigoare al OUG nr. 18/2009 reactualizata, Secţiunea 3, Rezidenţiatul pe post, art.7 si art.8, statuează incumbarea răspunderii rezidentului in prestarea activităţii profesionale fata de unitatea angajatoare, in caz contrar, nerespectarea legii generând suportarea cheltuielilor ocazionate cu pregătirea profesionala, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii in rezidenţiat, sens in care instanţa suprema exonerează de răspundere patrimoniala doar de cheltuielile de personal, adică echivalentul salariilor primite in intervalul rezidenţiatului, considerând ca tichetele de masa nu reprezintă cheltuiala pentru pregătirea profesională, astfel cum in accepţiunea legii, salariul acordat reprezintă efortul unităţii pentru perfecţionarea salariatului rezident, motiv de solicitare in recuperarea prejudiciului suferit prin plata sumelor necuvenite celor doua capete de cerere.Reclamantul arata ca, paratul nu si-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate prin actele menţionate, ca paratul si-a încheiat raportul de munca cu reclamanta, prin plecarea sa din unitate, la cerere, ca voinţa unilaterala prin demisie, conform cererii personale nr. 3178/08.04.2016, cerere ulterioara adeverinţei nr. 7900/09.09.2015 prin care se menţionează încheierea stagiului de pregătire prin rezidenţiat la data de 01.01.2016.

Reclamantul conchide subliniind ca, paratul a beneficiat in integralitate de concediul de odihna pe anul 2016, respectiv 20 de zile lucrătoare, din care 14 zile plătite in favoarea sa, fără echivalentul muncii prestate, motiv pentru care solicita contravaloarea despăgubirilor calculate la suma de 7558 lei.

În drept, reclamantul invoca art. 107 alin.1, art. 194, art. 95 si art. 351 din  N.C.P.C., precum si art. 254 din Codul muncii şi s-a solicitat judecata în lipsă.

Anexat întâmpinării s-a depus desfăşurătorul cu calculul sumelor solicitate şi alte înscrisuri, în copie certificată „conform cu originalul” (filele 8-26).

Pârâtul  a depus întâmpinare (filele 30-38) solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

A mai arătat pârâtul că a demisionat ca urmare a unor neînţelegeri cu angajatorul, ulterior demisiei încercând să negocieze cu acesta restituirea sumelor, însă nu au ajuns la un consens. Concediul de odihnă pe anul 2016 l-a primit la începutul anului 2016, neprimind în integralitate co pe anii 2014 şi 2015.

Consideră pârâtul că este prescris dreptul de a solicita contravaloarea tichetelor de masă aferente anilor 2013-2015, care este prescriptibil într-un termen de 6 luni de la naşterea dreptului la acţiune, termen ce se calculează de la data notificării 3403/15.04.2016, acţiunea fiind depusă în anul 2017.

Pârâtul mai susţine că nu este probată modalitatea de stabilire a zilelor de concediu cuvenite, în cauză nefiind comisă o „faptă ilegală” aşa cum afirmă reclamanta.

Subliniază pârâtul că, în cauza nu sunt întrunite condiţiile  cerute de art. 254 si următoarele din Codul muncii pentru atragerea răspunderii contractuale si patrimoniale întrucât, prejudiciul  este nereal si incert  deoarece reclamantul nu face dovada algoritmului de calcul care a condus la prezentele solicitări, paratul nu a comis o fapta ilegala, ca nu exista raport de cauzalitate intre demisia sa si prejudiciul nereal si incert si ca aşa-zisa vinovăţie nu consta în intenţia rea la neachitarea obligaţiei de plata a sumei ramase in valoare de 7558, în concordanţă cu Decizia nr. 5/2015.

În dovedire pârâtul  a solicitat proba cu înscrisuri, expertiză contabilă şi interogatoriul reclamantei.

Analizând cu prioritate, în baza dispoziţiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, excepţia prescripţiei invocată de pârât, instanţa reţine că se impune respingerea acesteia în raport de dispoziţiile art. 268, alin. (1) lit. c din Codul muncii, în cauză solicitându-se răspunderea patrimonială a salariatului prin obligarea la restituirea sumelor încasate necuvenit.

Termenul de 6 luni invocat de pârât, prin întâmpinare, se referă la solicitarea de acordare a unor drepturi care, deşi sunt prevăzute prin contracte colective nu se acordă de angajatori, solicitarea făcându-se prin cerere la instanţă, care poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, astfel că vor fi înlăturate susţinerile acestuia cu privire la acest aspect. 

Pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

Pârâta a încheiat un contract de muncă şi un act adiţional 1/01.01.2013 pentru ocuparea postului de farmacist rezident prin care se obliga (fila  12) ca în cazul nerespectării obligaţiilor asumate, respectiv să lucreze un număr de ani cel puţin egal cu perioada pregătirii în rezidenţiat, să suporte cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal în perioada pregătirii de rezidenţiat.

La 04 aprilie 2016 pârâtul a depus la reclamant înscrisul de la fila 20 prin care îl înştiinţează că demisionează, începând cu data de 11.04.2016.

Stagiul de pregătire prin rezidenţiat s-a încheiat la data de 01.01.2016, aşa cum a arătat reclamanta în acţiune dar şi aşa cum rezultă din adeverinţa depusă de aceasta la fila 21 dosar.

În cuprinsul actului adiţional încheiat între reclamant şi pârâtul a fost însă stipulată obligaţia de restituire a cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada rezidenţiatului, dacă acesta din urmă nu-şi îndeplineşte obligaţiile respectiv să lucreze un număr de ani cel puţin egal cu perioada pregătirii în rezidenţiat.

Aşadar, cererea reclamantului de restituite nu are un temei contractual, reclamantul, încheindu-şi stagiul de pregătire în rezidenţiat la data de 01.01.2016, munca  fiind deja efectiv prestată de către pârât, astfel încât drepturile salariale şi celelalte drepturi de care a beneficiat, respectiv bonuri de masă, revenindu-i acestuia.

Instanţa va avea în vedere şi Decizia 5/2015 pronunţată de Î.C.C.J în recursul în interesul legii, între farmacistul rezident pe post şi SAJ Bacău încheindu-se un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, prin care se stabilesc raporturi juridice de muncă, fiind evident că un astfel de contract este guvernat de toate normele generale cuprinse în Codul muncii, fiind aplicabile inclusiv dispoziţiile art. 38 şi art. 159 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

ÎCCJ a reţinut că natura juridică a sumelor de bani ce urmează a fi restituite de către medicul rezident este, evident, aceea de despăgubiri, sumele cheltuite de unitatea sanitară angajatoare pentru pregătirea profesională a medicului rezident urmând a fi restituite cu titlu de daune-interese, noţiune ce exclude de plano cheltuielile salariale. O atare interpretare este impusă şi de argumentul că sumele ce trebuie restituite ca urmare a încălcării obligaţiei prevăzute de art. 6 alin. (7^1) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, de către rezidenţi sunt destinate să acopere efortul financiar făcut de unitatea sanitară pentru pregătirea profesională a acestuia.

Astfel, rezultă fără putinţă de tăgadă că, pe durata pregătirii în specialitate, rezidenţii sunt salarizaţi conform legii, ei participând efectiv la activităţile şi responsabilităţile unităţii în care efectuează pregătirea, sub îndrumarea şi supravegherea directă a coordonatorilor. Ca atare, nu se poate reţine că activitatea farmacistului rezident este numai o activitate didactică şi că remunerarea acestuia reprezintă cheltuieli de şcolarizare, mai mult pârâtul din cauza de faţă încheind rezidenţiatul la data de 01.01.2016 aşa cum susţine şi reclamanta care face trimitere şi la adeverinţa de la fila 21.

Prin urmare, întrucât reclamantul pretinde pârâtei restituirea unor cheltuieli care au natura unor drepturi de natură salarială (tichete masă ce sunt în strânsă legătură cu munca care a fost deja efectiv prestată şi cu calitatea de angajat ce derivă din raportul juridic de muncă), astfel că instanţa va respinge acţiunea în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata contravalorii bonurilor de masă în sumă de 5.310 lei, rezultată din calculul depus de reclamantă la fila 8, potrivit dispozitivului.

Referitor la cererea reclamantei prin care se solicită restituirea îndemnizaţiei aferente celor 14 zile de concediu efectuate de pârât, fără a i se cuveni, în anul 2016, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 14, alin. (1) din HG 250/1992, privind concediul de odihna şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publica, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, potrivit cărora, în cazul în care, după ce salariatul a efectuat concediul de odihnă, contractul sau de munca a încetat, acesta este obligat sa restituie unităţii partea din indemnizaţia de concediu corespunzătoare perioadei nelucrate din anul pentru care i s-a acordat acel concediu.

Întrucât reclamanta nu a depus la dosar un calcul clar care să permită individualizarea concretă a sumei încasată de pârât pentru cele 14 zile de concediu efectuate necuvenit, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 150, alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora îndemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.

Deşi prin acţiune reclamanta a solicitat şi despăgubiri (fila 6 ultimul aliniat) acestea nu au fost cuantificate şi nici motivate sau dovedite, astfel că vor fi respinse, potrivit dispozitivului.

Astfel, instanţa urmează să admită în parte acţiunea şi va obliga pârâtul să-i restituie reclamantei indemnizaţia de concediu de odihnă încasată pentru 14 zile în anul 2016, calculată conform art. 150 al. 2 din Codul Muncii.

Domenii speta

Spete similare