Prin sentinţa civilă nr. .../ZZ.LL.2018 pronunţată de Judecătoria Satu Mare sub dosar nr. unic de mai sus, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâţii–debitori B, C şi D şi, în consecinţă:
S-a constatat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în ceea ce priveşte Notificarea formulată la data de ZZ.LL.2017 de debitori conform art. 5 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a imobilului E, şi a imobilului F, în vederea stingerii Contractului de Credit nr. ..../ZZ.LL.2008, constatând că solicitările debitorilor sunt formulate prematur.
Reclamanta a fost obligată să achite debitorilor suma de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial conform chitanţei .../ZZ.LL.2017 şi a facturii fiscale .../ZZ.LL.2017 depuse la dosar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut urmptoarele:
În data de ZZ.LL.20108 între părţi s-a încheiat un contract de credit .... în urma căruia banca a acordat împrumutatului 138.100 CHF, creditul fiind contractat în scopul de a rambursa integral creditul acordat de SC G SA, iar diferenţa rămasă să fie utilizată pentru nevoi persoanele. Conform contractului de ipotecă autentificat sub nr. .../ZZ.LL.2008 la BNP H, imobilul E înscris în CF ... a fost coproprietatea garantului ipotecar I, care a fot mama debitoarei B în cotă de 5/8 şi a debitoarei în cotă de 3/8. După decesul mamei debitoarei s-a încheiat Actul adiţional între bancă şi debitoarea intimată, act autentificat sub nr. .../ZZ.LL.2014 la BNP J, imobilul devenind proprietatea debitoarei cu titlu juridic moştenire.
Cele două imobile ipotecate în favoarea băncii aveau destinaţie de locuinţă, într-unul din imobile, adică cel situat în ..., str. E locuieşte chiar debitoarea şi C.
În urma celor 5 acte adiţionale încheiate şi anume act adiţional cu nr. 1 din data de ZZ.LL.2010, nr. 2 din data de ZZ.LL.2011, nr. 3 din data de ZZ.LL.2012, nr. 4 din data de ZZ.LL.2014 şi nr. 5 din data de ZZ.LL.2015 s-a procedat la reeşalonarea obligaţiilor de plată, deoarece nu puteau face faţă ratelor bancare.
Ulterior în urma unei notificări .../ZZ.LL.2013 s-a solicitat băncii reechilibrarea contractului de credit .../ZZ.LL.2008 în temeiul impreviziunii definită de CCR prin 663/2016. Prin adresa .../ZZ.LL.2017 s-a mai solicitat băncii aprobarea unei noi restructurări în limita unei rate de 300 CHF motivat de faptul că nu puteau restitui lunar suma de 860 CHF, deşi o perioadă de timp debitorii şi-au onorat obligaţiile de plată faţă de contestatoare.
Conform deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr. .../ZZ.LL.2017, care se află depusă la dosar, intimatul debitor şi-a pierdut capacitatea de muncă în totalitate şi s-a emis certificatul de încadrare în gard de handicap grav .../ZZ.LL.2017. Conform deciziei nr. .../ZZ.LL.2017 privind acordarea pensiei de invaliditate, intimatul urma să primească o pensie modestă de doar de 640 lei lunar, iar conform adeverinţelor de venit, veniturile intimatei s-au diminuat şi ele. Codebitoarea D realizează o pensie de doar 1034 lei conform cuponului de pensie depus la dosar. Faţă de aceste aspecte, veniturile cumulate ale intimaţilor nu acoperă nicidecum rata lunară care trebuia rambursată băncii.
Faţă de cele mai sus arătate, instanţa de fond a reţinut că singura soluţie pentru încetarea contractului de credit este predarea imobilelor către contestatoare şi astfel s-au putea stinge datoriile faţă de bancă.
În acest sens s-au emis cele două notificări în data de ZZ.LL.2017 de către debitoare, garantul ipotecar şi codebitoare (filele 31 şi 30 dosar fond), autentificată sub nr. ... din data de ZZ.LL.2014 la BNP K prin care creditoarea este înştiinţată de decizia de a-i transmite prin darea în plată, conform Legii 77/2016 imobilul E care este proprietatea debitoarei şi imobilul proprietatea codebitoarei D situat în ..., str. F „în vederea stingerii acestor obligaţii”. S-a făcut invitaţia de a se întâlni părţile la BNP K pentru data de ZZ.LL.2017 în vederea încheierii actului de dare în plată în vederea transmiterii dreptului de proprietate a imobilelor menţionate în favoarea băncii contestatoare, arătând că sunt îndeplinite toate condiţiile art. 4 din Legea 77/2016.
Creditoarea a formulat prezenta contestaţie prin care a arătat la punctul 1 că nu s-au ataşat dovezile pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016 şi care trebuiau obligatoriu ataşate conform art. 5 din aceeaşi lege. Instanţa de fond a reţinut că această susţinere nu corespunde realităţii deoarece art. 5 din Legea 77/2016 prevede doar comunicarea notificării prin care debitorul îl informează în scris pe creditor că a decis să transmită acestuia dreptul de proprietate asupra imobilului pentru stingerea datoriei. Văzând notificarea depusă de debitoare, s-au menţionat şi detaliat condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 4.
Instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine critica adusă de contestatoare în sensul că lipsesc documentele probatorii privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4, care trebuiau ataşate notificării, iar contestatoarea putea să se prezinte la notar pentru luarea unei decizii. Condiţia prevăzută ca, creditoarea să fie o instituţie de credit nu trebuia dovedită de debitoare, deoarece este evident că banca este o instituţie de credit, acest lucru fiind cuprins chiar în conţinutul contractului de credit încheiat.
Cât priveşte condiţia prevăzută de art. 4 lit. c, textul de lege prevede ca cel puţin unul din imobilele ipotecate la data acordării creditului să aibă destinaţia de locuinţă, ori în situaţie prezentă ambele imobile aveau această destinaţie. În acest sens s-a depus şi adresa Oficiului Registrului Comerţului nr. ..../ZZ.LL.2017 care arată că „la adresa acestui imobil nu figurează sediul social al niciunei societăţi comerciale”.
Contestatoare a arătat în contestaţia formulată că nu s-a făcut dovada că debitoarea, codebitorul şi garantul ipotecar s-ar afla în imposibilitate de a restitui împrumutul acordat de bancă şi nu s-au prezentat riscuri care să justifice darea în plată a imobilelor. Din cupoanele de pensii depuse la dosar, a certificatului de încadrare într-un gard de handicap grav a garantului ipotecar care şi-a pierdut total capacitatea de muncă şi care acum are o pensie de invaliditate de 640 lei şi cuponul depus de codebitoare de doar 1034 lei, rezultă cu certitudine împrejurări care duc la concluzia unei incapacităţi de plată şi necesitatea dării în plată a imobilelor. Aceste evenimente sunt excepţionale şi nu puteau fi prevăzute la acordarea creditului. Veniturile arătate ale familiei sunt atât de modeste încât ele nu ar putea acoperi rata lunară, iar singura soluţie pentru stingerea datoriei faţă de bancă este darea în plată conform dispoziţiilor Legii 77/2016.
Instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii stabilite conform Deciziei CC nr. 623/2016, iar riscul supraadăugat constă din creşterea exagerată a cursului de schimb RON / CHF şi astfel practic s-au dublat cuantumul ratelor ce trebuiau achitate. A avut loc creşterea exagerată a cursului de schimb valutar, iar pe de altă parte veniturile familiei s-au redus în mod considerabil, iar acest două lucruri ivite duc la concluzia că condiţiile privitoare la teoria impreviziunii sunt îndeplinite aşa cum se arată în Decizia CC 623/2016.
Debitorii au executat o parte din obligaţiile avute faţă de bancă, dar modificările survenite pe parcurs şi care sunt descrise mai sus, duc la concluzia că singura soluţie pentru restituirea creditului este darea în plată a imobilelor, iar văzând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Legea 77/2016, instanţa de fond a respins contestaţia formulată de contestatoare, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva sentinţei civile nr. .../2018, contestatoarea A S.A., reprezentată convenţional prin avocat, în temeiul art. 466 C.proc.civ. coroborat cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinţei hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă admiterea contestaţiei formulate de banca creditoare. De asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelanta arată că soluţia pronunţată de prima instanţă este netemeinică, considerând că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că acţiunea băncii este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Instanţa de fond reţine că notificarea respectă condiţiile prevăzute de Legea 77/2016 deoarece debitorul a detaliat în cuprinsul notificării că îndeplineşte cerinţele prevăzute de legea mai sus menţionată.
Apelanta solicită instanţei de control judiciar să observe faptul că analiza notificării de dare în plată sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate trebuie efectuată raportat la momentul înregistrării la bancă a acestei notificări, întrucât analiza pe care o face banca şi care stă la baza demersurilor viitoare se raportează la acelaşi moment şi nu la momentul în care au fost depuse la instanţa de judecată înscrisurile completatoare, după ce s-a înregistrat contestaţia împotriva notificării.
Fiind sesizată cu notificarea de la art. 5, nu se poate susţine că banca ar trebui să considere îndeplinite condiţiile fără un minim probatoriu, din moment ce îndeplinirea sau nu a condiţiilor determină conduita viitoare a acesteia.
Orice cerere privind valorificarea unui drept recunoscut de lege trebuie însoţită de dovada îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de acel drept, neexistând o prezumţie legală sau de altă natură în sensul îndeplinirii lor doar în baza declaraţiei solicitantului.
Întrucât legiuitorul a stabilit condiţii stricte pentru ca solicitanţii să beneficieze de prevederile legii, apelanta apreciază că proba acestor condiţii le revine solicitanţilor, nefiind suficient să afirme îndeplinirea lor. Proba trebuie făcută cu înscrisuri corespunzătoare, exterioare contractului de credit, cel puţin în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de la art. 4 lit. a), c) şi d).
De asemenea, apelanta apreciază că oricine face o susţinere trebuie să o dovedească prin probe temeinice altfel susţinerea acestuia nu va avea niciun temei. Nu poate afirma că prin exprimarea unei opinii care nu are ca probatoriu niciun înscris din care să rezulte ceea ce susţine este adevărat ar trebui să o considere ca atare, ci aşa cum prevede şi art. 249 din Codul de procedură civilă, cel ce face o susţinere trebuie să o probeze.
La momentul trimiterii notificării nu au fost ataşate înscrisuri din care să reiasă că debitorii sunt admisibili pentru a beneficia de procedura dării în plată.
În ceea ce priveşte condiţia a) prevăzută la art. 4 din Legea 77/2016, împrumutatul trebuia să facă dovada că a acţionat în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Condiţia c) a art. 4 din Legea 77/2016, apelanta precizează că deşi împrumutul a fost făcut pentru achiziţionarea unui imobil, nu poate trage concluzia că în tot acest timp imobilul a avut destinaţia de locuinţă dacă nu există ataşată o dovadă în acest sens. Oricine şi oricând poate schimba destinaţia imobilului, proprietate personală, iar banca apelantă nu are toate informaţiile cu privire la toţi debitorii şi locuinţele acestora. Din acest motiv este necesar ca la momentul trimiterii notificării debitorul să aducă dovezi solide în sprijinul cererii sale.
La adresa imobilului N, îşi are sediul societatea L SRL, societatea debitoarei B, care pe parcursul soluţionării cauzei a afirmat fals că imobilul şi-a păstrat destinaţia de locuinţă.
Apelanta se întreabă retoric cum este posibil să îşi fi păstrat destinaţia de locuinţă în condiţiile în care această societate îşi are sediul la acea adresă.
Mai mult decât atât din câte se poate observa debitorii au avut de-a lungul timpului societăţi comerciale, obţinând venituri din acestea, neaducând în faţa instanţei informaţii reale, ci au încercat omiţând intenţionat să prezinte o situaţie de imposibilitate de plată a ratelor lunare.
Condiţia prevăzută la lit. d) a art. 4 din Legea 77/2016: aceste dispoziţii prevăd condiţia ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru vreo infracţiune ce are legătură cu creditul acordat pentru achiziţionarea imobilului. Din interpretarea logico-juridică a acestui articol reiese, în mod indirect, că la momentul notificării debitorul trebuie să facă dovada că nu a fost condamnat prin prezentarea unui cazier judiciar.
Prezentarea certificatului de cazier judiciar reprezintă unicul mijloc prin care o persoană poate face dovada faptului că nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care, în vederea dovedirii îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, era obligatoriu să fie ataşat la cererea depusă în conformitate cu prevederile art. 5 din lege, sub sancţiunea inadmisibilităţii acesteia.
După cum se poate observa, la momentul trimiterii notificării banca apelantă nu a primit niciun înscris în acest sens, motiv pentru care nu poate fi de acord cu instanţa de fond în momentul în care afirmă că au fost îndeplinite condiţiile de admisibilitate prin susţinerea că sunt îndeplinite fără o probă în acest sens.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016 deoarece acestea au fost depuse în timpul soluţionării litigiului deşi a fost învestită să constate neîndeplinirea/îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale notificării privind darea în plată la momentul primirii acesteia din urmă. Nu are importanţă dacă acestea au fost complinite la momentul soluţionării cauzei, deoarece prin cererea de chemare în judecată apelanta contestatoare susţine că a formulat destul de clar obiectul acţiunii sale. De asemenea, apelanta apreciază că se impune ca la momentul trimiterii unei astfel de notificări să fie depuse toate dovezile pe care debitorul le deţine, deoarece banca nu poate aprecia dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile pentru a putea intra în procedura dării în plată.
Apelanta solicită instanţei de control să observe că instanţa de fond reţine faptul că nu este necesar a fi depuse înscrisuri în dovedirea admisibilităţii condiţiilor prevăzute la art. 4 din Legea 77/2016 şi considerând că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, or în aceste condiţii se poate face orice susţinere fără a se depune dovezi, iar instanţa de judecată trebuie să admită cererile existând o prezumţie relativă, însă nicio lege nu o obligă să depună înscrisuri în susţinerea cererilor sale.
Apelanta contestatoare apreciază că Legea nr. 77/2016 este o lege specială ce derogă de la normele de drept comun, atât materiale, cât şi procedurale.
Specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma specială.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală, însă dacă norma specială nu conţine reglementări cu privire la o anumită chestiune, aceasta se va analiza raportându-se la norma generală.
Astfel, legea specială prevede în mod clar faptul că la momentul formulării unei susţineri trebuie să o probeze, în caz contrar nu va fi avută în vedere.
Prezumţiile sunt opinii întemeiate pe aparenţe, ipoteze sau deducţii, astfel cum îşi găsesc definiţia în limbajul comun. Astfel, art. 327 N.C.proc.civ. explică prezumţiile ca fiind „consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut" banca neputând să facă aprecieri cu privire la chestiuni ce erau cunoscute la momentul încheierii contractului de credit că s-ar menţine şi la acest moment, fără un minim de probatoriu în acest sens.
Din lecturarea hotărârii criticate se observă că instanţa de fond nu a luat în considerare obiectul cu care a fost învestită, ci face o interpretare a apărărilor intimaţilor fără a analiza obiectiv considerentele băncii contestatoare apelante. Instanţa de judecată este obligată să judece cauza potrivit investirii făcute de partea ce a promovat acea acţiune, or din moment ce contestatoarea apelantă a solicitat să se constate că la momentul primirii notificării nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale Legii nr. 77/2016, apelanta nu înţelege cum poate instanţa pe fond să constate că sunt îndeplinite aceste condiţii, deoarece înscrisurile au fost depuse în faţa instanţei.
Mai mult decât atât, apelanta solicită instanţei de control judiciar să observe că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 arată în mod clar că se va putea promova contestaţie în temeiul art. 7 dacă creditorul consideră că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale notificării de dare în plată. Astfel, în mod cert se au în vedere data primirii notificării şi nu altă dată pe care instanţa de fond o apreciază. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere considerentele instanţei de fond nu ar mai fi reglementat posibilitatea creditorului de a contesta notificarea.
Daca se vor întruni condiţiile de admisibilitate în cursul judecăţii care ar mai fi scopul acestei acţiuni întemeiate pe art. 7 din Legea 77/2016.
Totodată, apelanta precizează că, dacă banca nu ar fi contestat notificarea şi ar fi mers la notarul public în vederea încheierii actului translativ de proprietate, iar debitorii nu ar fi arătat înscrisurile care să ateste admisibilitatea beneficierii de procedura dării în plată creditorul, respectiv banca apelantă ar fi fost obligată să accepte acea tranzacţionare deoarece termenul pentru contestarea notificării ar fi fost tardiv, iar dacă nu ar fi încheiat actul ar fi fost considerată de rea credinţă.
Se solicită instanţei de control judiciar să observe că apelanta nu doreşte decât să se respecte dispoziţiile legale fără a se face un abuz din partea debitorilor care încearcă să scape de credite prin obligarea preluării unor imobile devalorizate, suma împrumutată nemaiputând fi recuperată.
Deşi debitoarea se apără cu faptul că Legea nr. 77/2016 ar menţiona că este necesar doar precizarea că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, apelanta menţionează că în orice situaţie „cel ce face o afirmaţie trebuie sa o dovedească " dacă doreşte într-adevăr ca acele afirmaţii să producă efecte. Prezenta acţiune a fost promovată din culpa debitorilor care nu depun diligenţele necesare beneficierii de legea în discuţie, rezumându-se la inserarea în notificare a unor menţiuni fără o susţinere probatorie punând în sarcina băncii apelante să facă demersuri pentru a verifica îndeplinirea unor obligaţii ce nu sunt în sarcina acesteia.
Apelanta susţine că instanţa de fond a analizat în mod greşit teoria impreviziunii:
Unul dintre motivele pentru care Curtea Constituţională a cenzurat Legea dării în plată este şi acela că aceasta „înlătură controlul efectiv al instanţei cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii”.
Ca urmare, dovada condiţiilor impreviziunii atât a celor procedurale, cât şi a celor substanţiale este în sarcina debitorului. O prezumţie absolută în legătură cu aceste condiţii nu ar putea fi stabilită de legiuitor. Cu o exprimare simplă şi sintetică, nu este permis legiuitorului să instituie o prezumţie absolută de impreviziune.
Sub acest aspect, Curtea mai reţine că „prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil”.
Regula potrivit căreia sarcina probei revine celui care afirmă o pretenţie sau invocă o apărare nu trebuie să fie înţeleasă în mod simplist, în sensul că numai reclamantul are sarcina probei. În realitate, această sarcină revine fie reclamantului, fie pârâtului, ori de câte ori unul sau altul face o anumită afirmaţie în cadrul duelului judiciar. Această idee este exprimată in terminis în art. 249 C.proc.civ. „Cel care face o susţinere în cadrul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege”. Or, susţineri în cadrul procesului poate să facă nu numai reclamantul, ci şi pârâtul. În adagiul probatio incumbit actori, cel care face o anumită susţinere în cadrul procesului este actor.
În plus, are importanţă natura faptului care formează obiectul susţinerii fiecărei părţi în proces. Numai faptele pozitive pot fi dovedite în mod direct de cel care le afirmă, în timp ce faptele negative se presupun, rămânând că partea împotriva căreia se afirmă un asemenea fapt negativ să facă dovada faptului pozitiv contrar.
Ca urmare, într-un litigiu în care debitorul are interesul de a se dovedi existenţa unui risc supraadăugat şi a se face aplicarea teoriei impreviziunii, iar creditoarea afirmă doar faptul negativ al neîndeplinirii condiţiilor procedurale şi, dacă este cazul, substanţiale ale impreviziunii, în mod evident debitorul-pârât va avea sarcina să facă proba îndeplinirii tuturor condiţiilor procedurale şi, după caz, a tuturor condiţiilor substanţiale. Debitorul va trebui să facă dovada acestor ultime condiţii, întrucât, în absenţa acestei dovezi, judecătorul va constata că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, iar hotărârea sa va avea putere de lucru judecat.
În consecinţă, apelanta solicită a se lua act că nu operează o prezumţie de existenţă a riscului supraadaugat, de imposibilitate a debitorului de a a-şi achita obligaţiile, ca atare acesta are interesul de a face dovada întrunirii condiţiilor necesare aplicării teoriei impreviziunii. Pe cale de consecinţă, debitorului îi incumbă şi sarcina probei în acest sens, creditoarea apelantă limitându-se la a contesta întrunirea respectivelor condiţii.
- Instanţa de judecată a stabilit, de la sine putere, o prezumţie de impreviziune în cazul contractelor acordate în CHF, deşi Curtea Constituţională a stabilit, atât în Decizia 623/2016, cât şi în Decizia 62/2017, că o astfel de prezumţie nu poate opera de plin drept, ci se va analiza situaţia reală a contractului de credit cu cea invocata de debitor.
Instanţa de judecată a reţinut faptul că evenimentul imprevizibil invocat şi anume creşterea cursului valutar, a fost nu doar imprevizibil, ci a şi condus la un dezechilibru contractual major, iar debitorul nu şi-a asumat riscul acestei creşteri.
- Instanţa de judecată nu a administrat probe în analizarea teoriei impreviziunii, or conform Deciziei 623/2016, Legea 77/2016 este constituţională numai dacă se va analiza şi teoria impreviziunii, însă pentru a pronunţa o astfel de soluţie trebuie să administreze probe utile şi pertinente soluţionării cauzei, prezumţiile relative nu reprezintă probe concludente.
Orice contract de credit în valută este supus riscului valutar. Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Orice împrumut denominat într-o altă moneda decât cea naţională, în care consumatorul obţine veniturile, implică obligaţia obţinerii de către debitor a valutei necesare plăţii ratelor de credit, pe baza resurselor financiare pe care le are la dispoziţie în moneda naţională, la cursul valutar la care moneda străină poate să fie procurată.
Dacă fluctuaţiile cursurilor valutare nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice şi previzibile, variaţia de curs putând fi anticipată pe bază empirică, sensul şi amploarea acestora rămân aleatorii. Reiese, astfel, că riscul valutar nu este situat în afara mecanismului contractului de credit în valută, ci în interiorul său deşi, aparent, în cazul creditelor denominate în valută, în condiţiile în care obligaţiile consumatorului de rambursare a împrumutului şi de plată a remuneraţiilor sunt exprimate şi plătibile în monedă străină, conversia valutară ar fi exterioară contractului. Debitorul trebuie să-şi execute aceste obligaţii în moneda în care i-a fost acordat creditul, respectiv să procure valuta pentru plata ratelor, revenindu-i o veritabilă „obligaţie de a obţine".
Prin încheierea contractului de credit în monedă străină, consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.
Asumarea riscului valutar de către debitor este implicită şi decurge din principiul fundamental al neinvocării propriei culpe sau ignoranţe, întrucât consumatorul cunoaşte acest risc (sau ar trebui sa-l cunoască), odată ce consimte la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat. Astfel, se impune cercetarea motivului pentru care consumatorul acceptă acest risc şi, totodată stabilirea limitei maximale la care este dispus a se expune. Aceste elemente trebuie să transpară din reconstituirea cadrului istoric al condiţiilor precontractuale şi coincide momentului încheierii contractului, dar şi al putinţei previzionării schimbării excepţionale a împrejurărilor avute în vedere de părţi.
Procedând, de asemenea, la evaluarea clauzelor contractuale, pe fiecare în parte şi totodată, în ansamblul lor, instanţa observă că suportarea riscului valutar de către intimaţi reiese, în mod neechivoc, din convenţia rambursării ratelor de credit în moneda CHF în care a fost acordat.
De asemenea, creditul va fi restituit în numerar sau prin ordin de plată în aceeaşi monedă în care a fost acordat, de către împrumutat şi/sau codebitor, care vor plăti costurile de conversie şi de transfer interbancar, după caz, şi vor suporta riscurile de schimb valutar.
Asumarea riscului valutar de către intimaţi are valoarea unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor, în sensul pe care teoria impreviziunii îi dă acestei condiţii (negative), blocând astfel aplicarea impreviziunii în cauză, indiferent de amploarea riscului survenit.
Admiţând teoria impreviziunii exclusiv în baza creşterii cursului de schimb, se ajunge în situaţia în care s-ar aprecia că există impreviziune în absolut toate contractele încheiate în această monedă, indiferent de calitatea părţilor, de situaţia lor financiară, de posibilitatea efectivă de îndeplinire a obligaţiei asumate.
La punctul 115 din Decizia 623/2016, CCR reţine: „o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare”, deformează „condiţiile aplicării impreviziunii”.
De asemenea, se reţine că „o impreviziune aplicabilă ope legis'', converteşte „situaţia premisă în efect consumat fără evaluarea niciuneia dintre condiţiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală”.
Acelaşi punct de vedere se desprinde şi din Decizia nr. 62/2017, în care CCR reţine: „numai în condiţiile verificării teoriei impreviziunii de către un judecător se poate face distincţia între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească”.
Mai mult decât atât, aşa cum apelanta arăta mai sus, CCR reţine inclusiv faptul că „opţiunea pentru un credit intr-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cat şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.). Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit împrumutatul are posibilitatea de a identifica şi dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obţine principalele venituri).
Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului”.
Cu alte cuvinte, dacă în analiza aplicabilităţii teoriei impreviziunii, într-o speţă dată, ne limităm la a constata că a crescut simţitor cursul CHF, atunci, pentru că acest curs a crescut pentru toţi participanţii la viaţa economică, ce intră în contact cu aceasta monedă (toţi consumatorii cu credite în CHF dar şi băncile, deopotrivă), ne aflăm în situaţia echivalentă celei reţinute de către CCR, a unei impreviziuni aplicabile ope legis.
Esenţial este că CCR a considerat că doar creşterea cursului CHF nu poate conduce la adaptarea contractului, în beneficiul consumatorilor. Trebuie analizată în detaliu posibilitatea acestora de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale astfel cum au fost convenite, sens în care trebuie cercetată foarte atent întreaga situaţie financiară a acestora (venituri, conturi şi depozite bancare, proprietăţi etc.)
Apelanta consideră că nu s-ar putea pune problema aplicabilităţii impreviziunii în condiţiile în care moneda creditului este aceeaşi ca la încheierea contractului (din această perspectivă, prestaţia contestatorului nu a crescut, fiind întotdeauna alegerea împrumutatului în ceea ce priveşte moneda creditului).
Ratele în CHF nu s-au modificat, ce s-a modificat a fost ponderea costului creditului raportat la veniturile reclamantului, întrucât acesta realizează venituri în lei.
Însă, modul în care debitorul procură cantitatea de CHF necesară plăţii ratelor este un aspect exterior contractului de credit
Debitorul avea posibilitatea de a-şi procura în mod liber CHF de pe piaţa libera nefiind obligat să se prezinte la bancă cu contravaloarea ratei în lei şi apoi să efectueze schimbul valutar.
În momentul în care intimaţii s-au prezentat la bancă cu suma necesară plăţii ratei, ofiţerul bancar a realizat pentru client două operaţiuni:
a. O operaţiune extracontractuală (ca pentru orice alt client), de schimb valutar din lei în CHF. Fiind o operaţiune extracontractuală, rezultă că niciuna dintre părţi nu are obligaţia de a o realiza. Cu alte cuvinte, clientul nu are obligaţia de a cumpăra CHF de la bancă, cum nici banca nu are obligaţia de a vinde CHF împrumutatului Acesta poate apela la orice alt operator economic pentru a-şi procura suma în CHF, la cursul pe care îl doreşte. Întrucât operaţiunea este extracontractuală, rezultă că nici instanţa nu poate interveni asupra ei, obligând să vândă împrumutatului CHF şi cu atât mai puţin la un curs preferenţial.
b. O operaţiune contractuală, de stingere a obligaţiei de plată a ratei, cu suma în CHF pe care a cumpărat-o de la bancă. Clientul are obligaţia contractuală de a-şi plăti ratele de credit, iar banca are obligaţia de a primi valoarea ratelor.
Acest curs nu reprezintă şi nu poate reprezenta obiectul contractului de credit ci, eventual, al unui contract distinct de vânzare cumpărare monedă străină, consumatorul având obligaţia de a remite băncii moneda în care ;i primit suma împrumutată, iar eventualul schimb valutar din lei în CHF (în cazul în care nu deţine CHF) îl poate realiza la orice operator economic, care oferă cursul valutar cel mai avantajos.
Apelanta reiterează faptul că, clientul nu este obligat să realizeze schimbul valutar la bancă, tot astfel cum banca nu poate fi obligată să vândă clientului CHF, indiferent de cursul în discuţie.
Apelanta consideră că reţinerile instanţei de fond potrivit căreia dublarea cursului a fost total imprevizibilă, este o reţinere nefondată în raport de cele mai sus arătate, fluctuaţia valutară neieşind cu nimic din comun în raport cu momentul anterior încheierii contractului de credit.
Instanţa de fond a apreciat că fluctuaţia valutară este un suprarisc adăugat, deşi Curtea Constituţională a statuat în Decizia 62/2017 faptul că fluctuaţia valutară este un risc inerent oricărui contract în valută străină.
„38. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină.
Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.
39. Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voinţă al părţilor care agreează integral condiţiile stipulate în acest act juridic. Opţiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza în vestiţii mai substanţiale etc.). Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica şi dezavantajele Iul, printre care riscul de a angaja o sumă mal mare de tei pentru restituirea unul credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obţine principalele venituri).
40. Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată -, care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil - şi de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligaţie este o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului - art. 969 din vechiul Cod civil/ art. 1.270 din actualul Cod civil -, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă - art. 970 din vechiul Cod civil/art. 1.170 din actualul Cod civil - şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe seama altei persoane.
Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat reglementează obligaţia esenţială a împrumutatului, ţinând de obiectul principal ai contractului”.
Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.
Condiţiile impreviziunii nu sunt îndeplinite.
Sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.
Astfel, teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 din Codului civil din 1864 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa". Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezultă din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elemente de buna-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în noul cod civil, într-o formă aproximativ identică (art. 1271 din noul cod civil).
În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea Constituţională a reţinut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată, ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează. Astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vede la momentul a quo.
Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.
Trei elemente definesc noţiunea de risc în general: un eveniment obiectiv viitor care schimbă situaţia de fapt iniţială, caracterul aleatoriu al procedurii acestui eveniment şi efectul său negativ asupra celor care au drepturi sau interese în situaţia iniţială. Primele două elemente nu sunt suficiente pentru a defini ideea de risc în general, întrucât evenimentul viitor aleatoriu poate să aibă un efect pozitiv asupra situaţiei de fapt iniţiale. Altfel spus, un astfel de eveniment nu conţine în el însuşi riscuri de pierdere şi şanse de câştig pentru cei care au drepturi sau interese în situaţia iniţială.
Apelanta menţionează că nu orice fel de schimbare a echilibrului contractual ridică problema impreviziunii. În acest sens, Curtea Constituţională distinge între riscul inerent şi riscul supraadăugat. Primul este presupus a fi asumat de părţi în momentul încheierii contractului, întrucât întotdeauna viitorul este însoţit de anumite elemente aleatorii care atât timp cât nu scapă capacităţii de previziune a părţilor sau nu dezechilibrează în mod grav prestaţiile contractuale ale părţilor, ele intră în sfera noţiunii de risc inerent care nu poate fi temei al impreviziunii. În schimb riscul supraadăugat nu este presupus a fi fost asumat de către părţi în momentul încheierii contractului şi el trece dincolo de capacitatea rezonabilă de prevedere a contractanţilor şi se concretizează într-un dezechilibru grav al raporturilor contractuale.
Evaluarea intervenirii acestui risc supraadăugat, arată instanţa de contencios constituţional, trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor, a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.
În caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor(condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.
Însă, nu orice schimbare a împrejurărilor de la momentul încheierii contractului este aptă de a pune în funcţiune mecanismul impreviziunii, ci numai una cu caracter excepţional, una care nu intră în domeniul normal al aleatoriului contractual. O astfel de împrejurare este necesar să apară după încheierea contractului şi să aibă un caracter imprevizibil.
Previziunea rezonabila trebuie să fie concepută în mod abstract şi nu la particularităţile psihice, intelectuale, profesionale cu care sunt înzestraţi partenerii contractuali. Modelul abstract la care trebuie raportată puterea de prevedere a părţilor este acela al unui individ dotat cu prudenţă şi o diligenţă medie.
Printr-un contract de credit, împrumutantul se angajează, în principal, să pună la dispoziţia împrumutatului o anumită sumă de bani, iar acesta din urma se angajează, la rândul sau, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, respectiva sumă în conformitate cu scadenţele prevăzute. Aceste prestaţii esenţiale se raportează, aşadar, la o sumă de bani care trebuie definită, în mod necesar în raport cu un etalon de valoare precis, şi anume moneda de plată şi de rambursare prevăzută în contractul de credit, respectiv moneda creditului.
Cursul de schimb valutar reprezintă raportul de schimb între două monede care se compară în cadrul mecanisnului cursului de schimb, sau, altfel spus, este preţul unei monede exprimat în raport cu moneda altei ţări. El constituie o variabilă economică deosebit de importantă, evoluţia sa având influenţă asupra dezvoltării economice, asupra nivelului preţurilor, a importului şi exportului la nivel mondial, influenţând nu numai agenţii economici ci şi persoanele fizice.
Evoluţia cursului de schimb se reflectă în aprecierea/deprecierea unei monede faţă de altă monedă cu care se compară. Acest fenomen, caracteristic regimurilor valutare bazate pe cursuri de schimb flotante, este determinat de modificarea cursului de schimb ca urmare a confruntării continue a cererii şi ofertei de valute de pe piaţă.
În cazul contractului de credit în valută, acesta este supus şi unui risc valutar. Expunerea părţilor contractante la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătura naturală a contractelor de credit în monedă străină. Orice împrumut stabilit într-o altă monedă decât cea naţională în care consumatorul obţine veniturile implică obligaţia obţinerii de către debitor a valutei necesare plăţii ratelor de credit, pe baza resurselor financiare pe care le are la dispoziţie în moneda naţională, la cursul valutar la care moneda străina poate să fie procurată.
În privinţa acestui risc valutar consumatorul îl cunoaşte (sau ar trebui să îl cunoască), dar urmăreşte avantajul ratelor de dobândă mai reduse practicate de bănci pentru creditele în valută în raport cu cele acordate în moneda naţională, tocmai în schimbul riscului de schimb valutar, beneficiu care este potentat în cazul creditelor pe termen lung, cum sunt cele ipotecare, în cazul cărora costurile creditului pot să difere semnificativ în funcţie de moneda împrumutului.
Prin încheierea contractului de credit în monedă străină, consumatorul îşi asuma riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o alta monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare. În acest caz, banca pune la dispoziţia consumatorului moneda străină şi primeşte de la acesta monedă străină, în numerar sau în moneda de cont, astfel încât eventualele fluctuaţii de curs îi profită, respectiv îl afectează pe clientul debitor.
Conform dispoziţiilor contractuale împrumutaţii intimaţi din cauza de faţă s-au obligat să achite lunar ratele în moneda creditului CHF.
Astfel că prin această clauză atât creditorul cât şi intimatul debitor şi-a asumat consecinţele fluctuaţiei monedei creditului, respectiv creditorul suportă riscul deprecierii sau devalorizării monedei, iar debitorul suportă riscul aprecierii sau revalorizării monedei.
Riscul aprecierii sau deprecierii unei valute străine este un risc inerent asumat în mod voluntar de părţile unui contract de credit în valută, părţile acestui tip de contract având reprezentarea faptului că pe parcursul derulării contractului şi cu atât mai mult în cazul în care acest contract este încheiat pe o perioada lungă de timp (360 de luni aşa cum este cazul contractului din cauza pendinte).
Nu constituie un element excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului şi care să justifice aplicarea teoriei impreviziunii la contractul din cauză, nici scăderea veniturile debitorului, ceea ce nu este cazul în cauza dedusă judecăţii.
O astfel de fluctuaţie a veniturilor, pe o perioadă contractuală mare, de 360 de luni nu era imprevizibilă pentru debitor şi nu reprezintă un risc supraadaugat care nu a putut face obiectul in concreta al unei previzionări de către aceştia, risc care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.
Apelanta consideră că fluctuaţia cursului valutar CHF / LEU nu poate constitui, prin sine însăşi, element al impreviziunii, pentru următoarele argumente:
Opinează că eventuala apreciere a CHF pe perioada derulării contractului de credit a fost un risc asumat e către intimaţi, conform principiului nominalismului monetar, prevăzut la art. 1578 Cod civil. Prin urmare, chiar dacă în prezent restituirea împrumutului este mai costisitoare, aceasta nu a devenit excesiv de oneroasă pentru împrumutat şi nu îl pune în situaţia de a nu îşi mai putea îndeplini, cu bună-credinţă, obligaţiile care derivă din contract.
Apelanta solicită instanţei de apel să observe că debitorul nu a invocat imposibilitatea financiară de a-şi îndeplini obligaţiile şi nu au făcut dovada existenţei unei situaţii financiare care să ateste o astfel de dificultate.
Nu mai puţin important, o astfel de dificultate trebuie apreciată în mod obiectiv, prin compararea situaţiei financiare la data contractării şi a celei de la data formulării cererii de chemare în judecată. Doar în contextul unei diferenţe semnificative se poate susţine că obligaţiile ce trebuie executate actualmente exced vădit aşteptărilor rezonabile ale unui cocontractant de bună-credinţă.
Ca atare, evenimentul excepţional şi exterior, ce nu a fost prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contactului, nu poate consta în creşterea cursului valutar. În ultima instanţă, creşterea cursului ar putea fi avută în vedere suplimentar, dar doar în subsidiar.
Nu poate fi omis faptul că părţile au încheiat un contract de creditare în valută, aşa încât creşterea cursului nu poate fi văzută ca o situaţie excepţională; variaţia circumstanţelor şi, deci, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractului, pe care părţile îl suportă fiecare, după cum cursul creste sau scade.
Pentru aplicarea teoriei impreviziunii, este necesar ca debitorul să nu îşi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici să nu se poată considera că şi-ar fi asumat acest risc. Această situaţie nu se regăseşte în speţă, riscul creşterii sau descreşterii cursului valutar fiind inerent oricărui contract încheiat în valută. După cum arăta mai sus, riscul creşterii este asumat de către client, iar cel al descreşterii de către bancă. Cu cât perioada de creditare este mai îndelungată (5,10, 20 de ani sau mai mult), cu atât riscul contractual asumat voluntar este mai mare.
Aceeaşi este situaţia în cazul oricărui contract încheiat pe perioadă îndelungată, în care obligaţia unei părţi este executată uno ictu, iar a celeilalte părţi este executată prin prestaţii succesive.
Nu mai puţin important este faptul că fluctuaţia cursului de schimb afectează întreaga economie şi toţi participanţii la viaţa economică. Apelanta susţine că nu poate privi riscul supra-adaugat (dacă acceptă se considere creşterea cursului CHF astfel) exclusiv prin raportare la acest singur contract, omiţând faptul că sunt nenumărate contractele în valută, inclusiv în CHF.
Dacă în contractele de creditare încheiate cu consumatori au fost dezavantajaţi, preponderent, aceştia din urmă, în egală măsură trebuie avut în vedere că şi băncile au calitatea de împrumutat în nenumărate alte contracte, astfel încât şi acestea sunt afectate în aceeaşi măsură de fluctuaţia cursului CHF.
- Referitor la afirmaţiile debitorilor cum că ar fi achitat ratele la un cuantum majorat, în cazul creşterii cursului CHF/RON
Apelanta arată că un aspect esenţial ignorat este legat de faptul că A a acordat clienţilor un credit în CHF şi nu un credit în RON.
Acest lucru presupune că li s-a virat în cont suma împrumutată în CHF şi că vor trebui să restituie CHF, nu RON. Aşadar, împrumutata nu urma să plătească mai mult decât i s-a acordat, ci exact aceeaşi cantitate de CHF împrumutată, la care se adăugau dobânda şi comisioanele.
Ratele în CHF nu s-au modificat, ce s-a modificat a fost ponderea costului creditului raportat la veniturile debitoarei, întrucât aceasta realiza venituri în lei.
Aşa cum a prezentat şi mai sus, apelanta arată că instanţa de fond se rezumă la analizarea unor prezumţii relative, respectiv creşterea cursului monedei CHF, depunerea înscrisurilor pe parcursul soluţionării contestaţiei, fără a analiza apărările făcute de bancă şi fără a verifica riscurile contractuale asumate de părţile acestuia.
Aşa cum este bine cunoscută creşterea valorii francului elveţian, aşa trebuie avut în vedere şi faptul că imobilul ipotecat nu mai are valoarea de la data încheierii contractului de credit, garanţia devalorizându-se, însă banca nu a solicitat aducerea unei noi garanţii pentru a suplimenta valoarea garanţiei avute la momentul încheierii contractului de credit deoarece şi-a asumat o eventuală devalorizare a imobilului, aşa cum debitoarea şi-a asumat o posibilă creştere a monedei în care i-a fost acordat împrumutul.
Mai mult decât atât, Curtea Constituţională prin Decizia 623/2016 a menţionat că la momentul analizării teoriei impreviziunii trebuie avută în vedere şi devalorizarea imobilului adus ca garanţie în contractul de credit, or instanţa de fond s-a rezumat la a analiza situaţia debitoarei, apărările băncii nefiind relevante pentru aceasta, deşi deciziile CCR sunt general obligatorii atât asupra considerentelor, cât şi asupra dispozitivului acestora.
Totodată apelanta precizează că în urma publicării Deciziei 623/2016 articolul 11 din Legea 77/2016 devine condiţie de admisibilitate ce trebuie analizată cumulativ cu condiţiile de admisibilitate de la art. 4 din aceeaşi lege. Astfel, pentru a beneficia de procedura dării în plată trebuie ca toate aceste condiţii să fie îndeplinite, chiar dacă doar una dintre acestea este îndeplinită cererea creditorului este admisibilă deoarece legiuitorul a instituit obligativitatea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate.
Prin urmare, fluctuaţia valutară nu reprezintă un dezechilibru contractual, cu atât mai mult nu reprezintă un dezechilibru semnificativ, astfel încât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii.
Aşa cum, în mod corect, instanţa de fond a reţinut, simpla modificare a cursului valutar nu reprezintă un element de impreviziune. Debitorul trebuie să se afle în imposibilitatea previzualizării apariţiei riscului supra-adaugat în caz contrar nu ne vom afla într-un caz de impreviziune, ci în situaţia unui risc asumat şi suportat de către debitor.
Totodată apelanta precizează că banca, nu este culpabilă de ineficienţa gestionării, veniturilor de către debitori, ba mai mult banca este vătămată prin aceste comportamente deoarece a oferit împrumutul solicitat cu o anumită cantitate de monedă, iar în acest moment nu îşi mai poate recupera investiţia. Imobilul ipotecat nu mai are valoarea de la momentul contractării, iar vânzarea acestuia s-ar face la un preţ destul de mic, banca neîndestulându-şi creanţa.
- Principiul nominalismului - împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.
Apelanta solicită a se observa faptul că atât Codul civil din 1864, cât şi noul Cod civil consacră în mod expres în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.
Astfel, conform art. 1578 din Codul civil din 1864:
„(1) Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi suma numerică arătată în contract.
(2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".
De asemenea, conform art. 2.164 din noul Cod civil:
„(1) În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora.
(2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, decât dacă părţile nu au convenit altfel.
(3) Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeaşi natură, calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data şi locul unde restituirea trebuia să fie făcută".
În consecinţă, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuşi, iar nu de către instituţia de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale şi reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice.
Prin faptul că atât Convenţia de credit, cât şi graficul de rambursare - parte integrantă al Convenţiei, conţin o clauza de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, transcrierea contractuală a principiului nominalismului consacrat de lege.
În sensul susţinerilor sale, apelanta arată că s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale - Hotărârea din 30.04.2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera:
„Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul ca sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".
Practic prin apărările formulate de pârâta se arată cantitatea de monedă naţională dată băncii în vederea achitării ratelor lunare, însă trebuie avut în vedere faptul că apelanta se va raporta la plăţile efectuate în moneda CHF nu la moneda LEU.
Mai mult decât atât, prin graficul de rambursare primit de debitor la momentul contractării i-au fost aduse la cunoştinţă informaţiile referitoare la cuantumul ratelor şi modalitatea în care se va face imputaţia plaţilor, motiv pentru care apelanta apreciază că, la acest moment apărările potrivit cărora a achitat X sumă în Y ani nu este relevantă, toate aceste informaţii erau cunoscute la momentul încheierii contratului de credit.
- Art. 1578 Cod Civil nu atrage excluderea instituită de art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13
Articolul 1 din Directiva 93/13 prevede:
„(1) Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege şi actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor şi un consumator.
(2) Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii [...]".
Instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală criticată reflectă dispoziţiile art. 1578 Cod Civil „această normă este una dispozitivă supletivă, însă nici prin hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc şi nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate aceste norme supletive din excluderea prevăzută la art. 1 alin. 2 din Directivă”.
Contrar opiniei instanţei, recurenta apreciază că excluderea nu se aplică atunci când dispoziţiile contractuale reflectă norme legale supletive, aceste dispoziţii putând fi verificate sub aspectul caracterului abuziv.
Faţă de punctul de vedere expus de către recurentă, s-a solicitat a s observa netemeinicia sa raportat la punctul 28 din hotărârea Curţii:
„28. Curtea a statuat deja că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionova, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 78)."
La punctul 29, CJUE explică ce trebuie înţeles prin act/ normă obligatorie; astfel, act/ normă obligatorie vor fi prevederile din dreptul naţional care:
a) „se aplica între părţile contractante independent de alegerea lor sau"
b) „cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui/ acord diferit între părţi în această privinţă".
Esenţial este faptul că atât timp cât părţile nu au înţeles să deroge de la prevederile art. 1578 Cod Civil, această normă se va aplica ope legis, conferind părţilor drepturi şi obligaţii ce decurg; astfel din lege.
Câtă vreme nu a fost instituită o derogare de la norma legală în discuţie (art. 1578 Cod civil), ea va fi obligatorie pentru părţi.
Prin urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, CJUE nu elimină normele supletive din excluderea prevăzută de directivă, ci doar enumeră cele două variante de acte/ norme legale care întrunesc cele două cerinţe ale directivei.
În hotărârea pronunţata în cauza C-34/13, Monika Kusionovâ împotriva SMART Capital a.s., la care se face trimitere şi în cauza C-186/16, CJUE reţine:
„Al doisprezecelea, al treisprezecelea, al paisprezecelea şi al douăzecişipatrulea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:
«întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual, legislaţiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parţiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile [Tratatului CE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;
întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determina direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii nu conţin clauze abuzive;
întrucât în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflecta actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii [...];
întrucât în aceasta privinţa, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri»”.
Apelanta solicită a se remarca sintagma „cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri”, această sintagmă poate fi asociată doar unor norme supletive, adică unor norme aşa cum este art. 1578 Cod civil. Aceste norme supletive devin, însă, obligatorii în desfăşurarea contractului atunci când părţile nu instituie alte acorduri.
De altfel, parcurgând argumentele recurentei se poate observa că aceasta face vorbire despre norme „obligatorii", care intră în cadrul excepţiei, şi norme „supletive", despre care susţine că nu ar intra în cadrul excepţiei.
Din întreaga argumentaţie a recurentei, se constată că aceasta încearcă să inducă ideea unei suprapuneri între noţiunile de „norma imperativa" şi „norma obligatorie", respectiv că o normă supletivă nu ar putea fi şi obligatorie. O atare idee este eronată, fapt ce se desprinde din însăşi clasificarea normelor după caracterul conduitei prescrise.
După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.
Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.
La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive.
Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, daca vor. Ca exemple de norme de drept civil permisive sunt: art. 1698 alin. (1) Cod civil, potrivit căruia „părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii"; art. 1780 alin. (1) Cod civil, conform căruia „chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii"; art. 2.284 Cod civil, care stabileşte că „fidejusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fidejusor".
Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduita. Ca exemple de norme juridice civile supletive menţionată: art. 1.670 Cod civil, care prevede că, „În lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit"; art. 2.015 Cod civil, conform căruia „dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui"; art. 2.256 alin. (2) Cod civil, potrivit căruia „în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibila atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor" etc.
Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi care, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice şi se împart, la rândul lor, în norme onerative şi norme prohibitive.
Aşadar, caracterul obligatoriu nu descrie doar normele imperative, el descrie şi normele dispozitive supletive atunci când părţile nu au prevăzut o altă conduită.
Concluzionând, rezultă că nici Directiva 93/13 şi nici hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc nu elimină normele legale supletive din excluderea prevăzută din art. 1 alin. 2 din Directivă, este corect.
Şi cum clauza contractuală reflectă art. 1578 Cod Civil, o normă legală obligatorie între parţi din moment ce acestea nu au convenit o altă conduită, este justă şi consecinţa reţinută de către instanţa: nu îşi mai află rostul analiza criticilor referitoare la încălcarea obligaţiei de informare.
Faptul că nu mai este necesară continuarea analizei se desprinde din punctul 32 al deciziei CJUE: „În cazul în car instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii „obiectul principal al contractului" sau în noţiunea „caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte", în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13”.
Faţă de aceste aspecte, apelanta solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat.
În drept, invocă art. 7 din Legea nr. 77/2016, art. 466 şi urm. C.proc.civ., precum şi pe celelalte dispoziţii evocate în cererea de apel.
În probaţiune, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, precum şi orice alte probe ar reieşi necesare dezbateri şi solicităm:
> ANAF în vederea comunicării unei fişe fiscale aferente perioadei de la data încheierii contractului şi până la zi din care să reiasă veniturile încasate de către debitori, atât din salarii cât şi din alte tipuri de activităţi,
> ANAF în vederea comunicării situaţiei conturilor bancare, a debitorilor, având în vedere Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3770/2015 care prevede obligaţia pentru toate instituţiile bancare de a raporta situaţia conturilor bancare deschise de persoanele fizice sau juridice către ANAF,
> ITM în vederea comunicării contractelor de muncă încheiate de debitori de la data încheierii contractului şi până în prezent,
> Biroul de Credite pentru a comunica situaţia creditelor accesate de debitori de la data încheierii contractului şi până în prezent,
> DITL în vederea comunicării bunurilor mobile şi imobile cu care figurează înregistrat debitorul,
> Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară cu sediul în Splaiul Independenţei nr. 202A, et. 1, sector 6, cod poştal 060022, Bucureşti, România în vederea comunicării, pe baza Interogării CNP-ului debitorilor, bunurile imobile declarate la cartea funciară pe întreg teritoriul ţării,
> Asociaţia de proprietari în vederea comunicării unui înscris din care să reiasă destinaţia de locuinţă şi persoana sau persoanele care domiciliază în imobil,
> RECOM în vederea comunicării dacă pe perioada contractuală au fost înregistrate sedii ale societăţilor comerciale în imobil,
Teza probatorie este reprezentată de dovedirea apariţiei riscului supra-adăugat şi condiţiile intervenirii acestuia în vederea stabilirii de către instanţa de judecată a îndeplinirii condiţiilor impreviziunii şi a manierei în care aceasta îşi va produce efectele asupra convenţiei de credit
Prin întâmpinare (filele 30-38 dosar), intimaţii debitori B, C şi D, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat, pentru următoarele motive:
I. Chestiuni prealabile vizând transmiterea calităţii procesuale a apelantei
Aşa cum rezultă din Notificarea comunicată intimaţilor în data de ZZ.LL.2018, anexată, între apelanta A SA în calitate de cedent şi M SA, cu sediul în ..., înregistrata la Registrul General al Comerţului sub nr. ...., în calitate de cesionar s-a încheiat Contractul de cesiune de creanţe „care produce efecte complete de la data de ZZ.LL.2018" (deci anterior formulării apelului). Conform notificării, în temeiul contractului de cesiune apelanta A SA a cesionat în favoarea cesionarului M SA „dreptul de proprietate asupra precum şi toate şi orice drepturi, titluri, interese şi beneficii în legătură cu orice pretenţii, sume, valori sau creanţe şi drepturi de garanţie aferente şi garanţii rezultând din sau în legătură cu" contractul de credit nr. ... din data de ZZ.LL.2008 şi toate contractele de garanţie aferente.
În temeiul prevederilor art. 39 alin. (2) N.C.proc.civ. intimaţii solicită introducerea în cauză a cesionarului M SA, cu sediul în ..., înregistrată la Registrul General al Comerţului ai Ministerului Dezvoltării, Competitivităţii, Infrastructurii, Transportului şi Reţelelor sub nr. ..., pentru opozabilitatea hotărârii. De asemenea, solicită să se dispună rămânerea în proces a apelantei A SA, având în vedere împrejurarea că notificarea dării în plată a fost adresată apelantei, iar contestaţia şi apelul au fost formulate de către apelanta A SA.
II. Criticile apelantei sunt total nefondate, hotărârea instanţei de fond fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt
Apelanta reia, de mai multe ori în cuprinsul celor 20 de pagini ale apelului, motivele invocate în contestaţia introductivă, la care adaugă considerente din decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, deşi această decizie, în mod firesc, nu analizează constituţionalitatea Legii dării în plata, ci invocă posibilitatea dării în plată în cazul creditelor în valută la care se referă legea supusă obiecţiei de neconstituţionalitate.
1. Astfel, apelanta critică hotărârea instanţei de fond pentru că a reţinut că notificarea de dare în plată îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016. Susţine apelanta că detalierea de către debitor a condiţiilor de admisibilitate a cererii de dare în plată, în cuprinsul notificării, nu este suficientă, deoarece banca apelantă nu poate „să considere îndeplinite condiţiile fără un minim probatoriu". Apelanta nu poate stabili însă alte condiţii decât cele stabilite de Legea nr. 77/2016. Conform art. 5 alin. (l) din lege, „consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4", iar prin notificarea comunicată contestatoarei apelante de către intimaţi au fost detaliate condiţiile de admisibilitate reglementate la art. 4 din lege. Aşa cum rezultă din Notificarea emisă la data de ZZ.LL. 2017, cu încheierea de certificare nr. .../ZZ.LL.2017 a SPN-BPN K, în cuprinsul acesteia intimaţii au menţionat că „îndeplinim condiţiile prevăzute în art. 4 din Legea nr. 77/2016 a dării în plată, respectiv că:
a) suntem persoane fizice şi am acţionat în scopuri exclusiv personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;
b) creditorul este o instituţie de credit;
c) cuantumul sumei împrumutate prin contractul de credit ... încheiat cu S.C. A S.A. - Sucursala/Agenţia ... la data de ZZ.LL,2008, este de 138.100 (unasutătreizecişioptunasută) CHF;
d) creditul a fost contractat cu scopul de rambursa integral creditul acordat de S.C. G S.A. şi diferenţa pentru nevoi personale;
Declarăm că nu am fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care solicităm aplicarea Legii nr. 77/2016".
Contrar dispoziţiilor art. 5 alin. (l) din Legea nr. 77/2016, apelanta susţine, la pag. 2 alin. 6 din cererea de apel, că intimaţii trebuiau să facă proba îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prin înscrisuri ataşate notificării, „cel puţin în ceea ce dovedeşte îndeplinirea condiţiilor de la art. 4 lit. a), c) şi d)”. Dar îndeplinirea acestor condiţii rezultă chiar din documentele deţinute de către apelantă, în calitatea sa de creditor în contractul de credit nr. .../ZZ.LL.2008. Astfel, aşa cum au arătat în faţa instanţei de fond, rezultă din contractul de credit, în care apelanta este parte în calitate de creditor, că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv condiţia ca creditorul şi consumatorul să facă parte din categoriile prevăzute de art. 1 alin. (1) din lege: creditorul - apelanta - este o instituţie de credit în sensul OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, iar intimaţii sunt consumatori în conformitate cu prevederile OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
Potrivit art. 3 lit. a) din OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările ulterioare, băncile sunt instituţii de credit, prin urmare apelanta A S.A. este o instituţie de credit. Conform art. 2 pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu modificările ulterioare, prin consumator se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale". De asemenea, art. 2 alin. (l) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între profesionişti şi consumatori, cu modificările ulterioare, stabileşte că „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale". Iar din cuprinsul Contractului de credit nr. .../ZZ.LL.2008 rezultă în mod clar că apelanta A S.A., în calitate de creditor ipotecar a acordat intimate B în calitate de debitor şi garant ipotecar creditul în valoare de 138.100 CHF pentru rambursarea unor credite personale la alte bănci, iar diferenţa „numai pentru satisfacerea nevoilor sale personale şi ale familiei sale". Prin urmare, rezultă chiar din contractul de credit nr. .../ZZ.LL.2008 că acesta a fost încheiat între o instituţie de credit şi un consumator, condiţia prevăzută de art. 4 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 77/2016 fiind îndeplinită. Iar apelanta se află în posesia unui exemplar al contractului de credit nr. .../ZZ.LL.2008, al tuturor documentelor prealabile aprobării dosarului de credit, precum şi al documentelor ulterioare care au modificat contractul de credit.
Apelanta susţine, la pag. 3 din cererea de apel, că nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 4 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 77/2016, pentru că intimaţi nu au făcut dovada faptului că au păstrat destinaţia de locuinţă a imobilului. Aşa cum au arătat deja, legea nu impune în sarcina consumatorilor să prezinte vreo probă, ori să anexeze notificării înscrisuri probatorii, ci să detalieze în notificare îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate reglementate de art. 4 din lege.
Condiţia prevăzută de art. 4 alin. (l) lit. c) este reglementată astfel: „creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă". Textul legal nu precizează dacă imobilul care garantează creditul trebuie să aibă destinaţia de locuinţă la data acordării creditului, ori la data notificării de dare în plată. Intimaţii solicită a se observa însă că, deşi potrivit dispoziţiei legale este suficient ca unul dintre cele două imobile să aibă destinaţia de locuinţă, ambele imobile ipotecate în favoarea apelantei au destinaţia de locuinţă.
La pag. 3 alin. 4 din cererea de apel se susţine că „La adresa imobilului N îşi are sediul societatea L SRL, societatea debitoarei B, care pe parcursul soluţionării cauzei a afirmat fals că imobilul şi-a păstrat destinaţia de locuinţă". Dimpotrivă, intimaţii susţin că falsul îi aparţine apelantei, pentru că apartamentul ipotecat în favoarea băncii este situat în strada E, aşa cum rezultă din contractul de ipotecă autentificat sub nr. .../ZZ,LL.2008 şi din extrasul de carte funciară nr. ...., nr. top. ...., documente depuse la dosarul de fond. Or, din chiar extrasul ONRC anexat cererii de apel rezultă că sediul societăţii L SRL se afla tot pe strada N, deci la o altă adresă decât cea a imobilului ipotecat.
Aşa cum au arătat în întâmpinarea depusă la instanţa de fond, intimaţii arată că ambele imobile ipotecate în favoarea băncii apelante au destinaţia de locuinţă. În cazul imobilului situat în Satu Mare, str. F, înscris în ..., nr.cadastral ..., proprietatea intimate D, dovada destinaţiei de locuinţă rezultă chiar din faptul că toţi intimaţii au domiciliul la adresa acestui imobil. În cazul imobilului E, înscris în CF nr. ... (CF vechi ...), nr. top...., proprietatea intimatei debitoare B (născută ...), destinaţia de locuinţă rezultă atât din faptul că intimaţi B şi C locuiesc efectiv în acest apartament, cât şi din adresa emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Satu Mare nr. .../ZZ.LL.2017, depusă la dosarul de fond, care atestă că la adresa acestui imobil „nu figurează sediul social al nici unei societăţi comerciale".
De asemenea, intimaţii arată că este neîntemeiată critica apelantei potrivit căreia ar fi trebuit să anexeze notificării de dare în plată certificate de cazier judiciar pentru verificarea îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 4 lit. d) din Legea nr. 77/2016. Aşa cum au arătat, dispoziţie legii nu impun anexarea la notificare a unui certificat de cazier judiciar, ori a unui alt document care să facă dovada că intimaţii nu au fost condamnaţi pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care solicită aplicarea Legii nr. 77/2016. De altfel, fiind parte în contractul de credit nr. .../ZZ.LL.2008, în calitate de creditor, apelanta ar fi aflat imediat dacă intimaţii ar fi fost condamnaţi pentru o infracţiune în legătura cu acest credit. De altfel, din certificatele de cazier judiciar anexate întâmpinării depuse la instanţa de fond rezultă că niciunul dintre intimaţi nu este înscris în cazierul judiciar.
Intimaţii solicită instanţei de control să constate că sunt total nefondate motivele invocate de apelantă referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de dare în plată pentru că nu au anexat notificării înscrisuri probatorii din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor legale. Câtă vreme dispoziţia art. 5 alin. (l) din Legea nr. 77/2016 stabileşte doar obligaţia de a detalia în notificare îndeplinirea condiţiilor, iar nu şi obligaţia de a comunica creditorului înscrisuri probatorii (înscrisuri cuprinzând informaţii pe care de altfel creditorul le deţine), nu se poate reţine neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de dare în plată. Aşa cum au arătat, apelanta creditoare deţine toate informaţiile referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, acestea rezultând din documentele dosarului de credit.
2. La pct. 3 din cererea de apel se invocă faptul că instanţa de fond „a analizat în mod greşit teoria impreviziunii". Apelanta susţine, la pag. 6 alin. 6 din apel, că instanţa de fond „a stabilit, cu de la sine putere, o prezumţie de impreviziune în cazul contractelor acordate în CHF". De asemenea, la pag. 8 şi următoarele din cererea de apel se susţine că instanţa de fond a stabilit că este aplicabilă teoria impreviziunii „exclusiv în baza creşterii cursului de schimb", ceea ce intimaţii susţin că este fals. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii apelate, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii având în vedere atât creşterea exagerată a cursului de schimb valutar RON/CHF care a dus la dublarea cuantumului în lei a ratelor de achitat, cât şi reducerea considerabilă a veniturilor familiei, ca urmare a pierderii totale a capacităţii de muncă de către intimatul C.
Instanţa de fond a analizat cu atenţie documentele din care rezultă veniturile intimatei debitoare şi ale intimaţilor codebitori, stabilind, în mod just, că veniturile actuale cumulate sile intimaţilor nu acoperă rata lunară de rambursat, singura soluţie pentru stingerea datoriei faţă de banca fiind darea în plată a imobilelor ipotecate, în temeiul prevederilor Legii nr. 77/2016. Este, prin urmare, cu totul nefondată susţinerea apelantei potrivit căreia instanţa de fond „nu a administrat probe în analizarea teoriei impreviziunii". Dimpotrivă, instanţa de fond a analizat cu atenţie înscrisurile depuse de părţi şi răspunsurile comunicate de autorităţi, stabilind, în baza probelor administrate, că intimaţii sunt „debitori care nu mai pot să plătească, nu debitori care nu vor să plătească" (par. 116 din Decizia CCR nr. 623/2016).
Apelanta face o largă descriere a Deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale, deşi această decizie nu are relevanţă în prezenta cauză. Astfel, apelanta reproduce la pag. 10-11 din motivele de apel, paragrafele 38, 39 şi 40 din decizia CCR nr. 62/2017 susţinând că potrivit considerentelor Curţii de contencios constituţional riscul valutar este un risc inerent, care nu poate deveni risc supraadăugat. Or, dimpotrivă, în această decizie referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Curtea Constituţională nu analizează riscul supraadăugat şi impreviziunea, analizate pe larg în Decizia nr. 623/2016, în paragrafele invocate de apelantă Curtea Constituţională motivează admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Curtea Constituţională nu stabileşte însă în Decizia nr. 62/20I7 că pentru creditele în franci elveţieni nu se aplică mecanismul impreviziunii, astfel cum sugerează apelanta. Dimpotrivă, în par. 44 din decizia nr. 62/2017 se prevede în mod expres „Curtea apreciază că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia”. De asemenea, la par. 45 din Decizia nr. 62/2017 Curtea invocă decizia sa nr. 623/2016, citând din paragrafele 96 şi 98 ale acestei din urmă decizii: „contractul de credit" presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo […]. Însă odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului." (paragrafele 96 şi 98).
Mai mult, la par. 49 din decizia nr. 62/2017 Curtea Constituţională „apreciază că argumentele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite cu privire la incidenţa teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile şi în materia contractelor de credit în franci elveţieni Astfel, instanţa judecătorească are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia, astfel că situaţia consumatorilor de credite în franci elveţieni cunoaşte un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanţelor care au condus la contractarea creditului".
Apelanta detaliază, în pag. 11-20 din cererea de apel, opinia sa potrivit căreia condiţiile impreviziunii nu sunt îndeplinite. În această descriere apelanta nu are în vedere considerentele hotărârii apelate şi nici condiţiile concrete ale contractului de credit. Astfel, la pag. 14 din cererea de apel se menţionează aprecierea apelantei că fluctuaţia cursului valutar CHF/LEU nu poate constitui, prin sine însăşi, element al impreviziunii. Dar, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii apelate, instanţa de fond a avut în vedere atât creşterea exagerată a cursului de schimb valutar RON/CHF care a dus la dublarea cuantumului în lei a ratelor de achitat, cât şi reducerea considerabilă a veniturilor familiei, ale fiecărui codebitor şi mai ales ale intimatului C, ca urmare a pierderii totale a capacităţii de muncă dovedită cu înscrisuri, cu acte medicale, decizie de pensionare şi decizie de încadrare în categoria de handicap grav.
Intimaţii solicită a se observa că întreaga motivare a apelantei se întemeiază pe teoria principiului nominalismului monetar, apelanta invocând prevederile art. 1578 Cod civil (1864) şi ale Directivei 93/13/CE, deşi obiectul prezentei cauze nu îl constituie nici constatarea clauzelor abuzive din contractul de credit şi nici stabilizarea cursului de schimb valutar.
Aşa cum au arătat în faţa instanţei de fond şi cum întemeiat a reţinut instanţa de fond în considerentele hotărârii apelate, intimaţii susţin că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, astfel cum au fost stabilite în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016. Riscul supraadăugat, „care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile” contractului de credit, constând în creşterea exagerată a cursului de schimb RON/CHF, cu consecinţa dublării cuantumului ratelor lunare de rambursat, reprezintă o situaţie imprevizibilă care „atenuează caracterul obligatoriu al contractului'' (par. 99 din Decizia nr. 623/2016). De asemenea, reprezintă o situaţie imprevizibilă pierderea totală a capacităţii de muncă de către intimatul C, la vârsta de 46 de ani, cu consecinţa reducerii considerabile a veniturilor familiei astfel încât acestea se situează sub valoarea ratei lunare de rambursat.
Susţinerile apelantei potrivit cărora nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii „întrucât debitorul şi-a asumat riscul fluctuaţiilor monedei CHF" demonstrează reaua-credinţa a apelantei şi eludează prevederile deciziei CCR nr. 623/2016. Intimaţii arată că şi-am asumat riscul inerent, nu şi riscul supraadăugat. Fluctuaţiile cursului valutar reprezintă un risc inerent în situaţia în care acestea nu depăşesc un procent de 10-20%, pentru a putea fi executate obligaţiile de plată asumate de către debitori. În situaţia în care însă cursul valutar creşte exponenţial, ducând la dublarea cuantumului ratei de rambursat, riscul nu mai este inerent contractului, ci supraadăugat, transformând contractul de credit dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu şi făcând aplicabilă teoria impreviziunii, astfel cum a stabilit Curtea Constituţională în considerentele deciziei nr. 623/2016. De altfel, nici apelanta nu a avut în vedere şi nu a solicitat, la analiza cererii de credit, în anul 2008, ca intimaţii să facă dovada unor venituri care să permită rambursarea ratelor la un curs valutar care dublează valoarea în lei a ratelor respective faţă de momentul încheierii contractului de credit.
Intimaţii solicită a se observa că apelanta nu are nici o opinie cu privire la situaţia imprevizibilă a pierderii totale a capacităţii de muncă a intimatului C, nu face nici o menţiune cu privire la această situaţie care a determinat reducerea drastică a veniturilor ce constituie sursa rambursării creditului.
Aşa cum a reţinut în mod just instanţa de fond, în condiţiile în care veniturile actuale cumulate ale intimaţilor codebitori nu acoperă rata lunară de rambursat, unica soluţie pentru plata datoriei către banca apelantă o reprezintă încetarea contractului de credit nr. .../ZZ,LL.2008, predarea imobilelor ipotecate către apelantă şi stingerea tuturor datoriilor principale şi accesorii.
De asemenea, se solicită instanţei de control judiciar să constate că intimaţii au făcut eforturi deosebite pentru a face rost de resurse financiare, prin intermediul societăţilor deţinute în perioada derulării contractului de credit. După cum rezultă însă chiar din extrasele ONRC anexate apelului de către bancă, aceste societăţi au fost desfiinţate (fiind radiate) ori sunt în faliment, astfel că extrasele depuse de banca apelantă nu fac decât să sublinieze ideea că nu intimaţii nu au alte venituri decât cele comunicate de ANAF.
Din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că intimaţii şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale cu bună credinţă, achitând, cu eforturi financiare imense, obligaţiile de plată derivând din contractul de credit nr. .../ZZ.LL.2008. Între intimaţi în calitate de codebitori şi apelanta A S.A. în calitate de creditor au fost încheiate cinci acte adiţionale la contractul de credit nr. ... din ZZ.LL.2008, prin care au fost reeşalonate obligaţiile de plată, tocmai pentru că nu puteau executa aceste obligaţii excesiv de oneroase. De asemenea, au solicitat apelantei, prin notificarea înregistrată la A SA ... sub nr. .../ZZ.LL,2017, reechilibrarea contractului de credit nr. .../ZZ.LL.2008 în temeiul impreviziunii definită prin Decizia CCR nr. 623/2016, iar prin cererea înregistrată la A SA ... sub nr. .../ZZ.LL,2017 au solicitat contestatoarei aprobarea unei noi restructurări, în limita unei rate lunare de 300 CHF, având în vedere imposibilitatea procurării fondurilor pentru plata ratei lunare actuale de aproximativ 860 CHF.
Buna-credinţă a intimaţilor rezultă atât din plata obligaţiilor aferente contractului de credit nr. .../ZZ.LL.2008, uneori cu întârziere până la obţinerea fondurilor necesare, cât şi din numeroasele încercări de reeşalonare/restructurare a creditului, respectiv reechilibrarea contractului de credit. Înscrisurile probatorii depuse la dosarul de fond fac dovada că sunt debitori care nu mai pot să plătească, nu debitori care nu vor să plătească (par. 116 din Decizia CCR nr. 623/2016). Pe de altă parte, darea în plată a imobilelor nu prejudiciază creditorul, în condiţiile în care creditorul a încasat şi o parte a creditului şi dobânzilor, iar pentru stingerea datoriei debitorul îi predă creditorului toate imobilele cu care a garantat restituirea creditului şi plata dobânzilor.
Pentru motivele expuse intimaţii solicită respingerea apelului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.
În drept, invocă dispoziţiile legale evocate în cuprinsul întâmpinării.
În probaţiune, intimaţii depun înscrisuri – filele 40-54 dosar.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi a dispoziţiilor art. 479 C.pr.civ., instanţa de apel constată următoarele:
Prin notificarea certificată de Notar Public K sub nr. .../ZZ.LL.2017, înregistrată la apelanta-contestatoare A S.A. sub nr. .../ZZ.LL.2017 (filele 9-12 din dosarul primei-instanţe), în temeiul art. 5 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, intimaţii debitori B, C şi D au informat contestatoarea cu privire la intenţia lor de a da în plată imobilul E, înscris în CF nr. ... (filele 102-103 din dosarul primei-instanţe), precum şi imobilul F, înscris în CF nr. .... (filele 108-109 din dosarul primei-instanţe), pentru a stinge datoria decurgând din contractul de credit nr. .../ZZ.LL.2008 (filele nr. 34-42 din dosarul primei-instanţe). Acest contract de credit a avut ca obiect acordarea către intimaţii debitori B, C şi D a unui credit în valoare de 138.100 CHF, rambursabil în termen de 360 de luni. Rambursarea creditului a fost garantată prin constituirea ipotecii asupra imobilelor mai sus-menţionate (filele 35, 43-48). Astfel cum rezultă din notificarea cesiunii de creanţă emise la data de ZZ.LL.2018 (filele 40-45), creditoarea A SA, în calitate de cedent, a cesionat în favoarea M SA, în calitate de cesionar, creanţa deţinută împotriva debitorilor în baza contractului de credit nr. .../2008 şi a contractelor de garanţie aferente, contractul de cesiune producând efecte complete începând cu data de ZZ.LL.2018.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în temeiul cărora a fost emisă notificarea mai sus-menţionată, în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. Sub acest din urmă aspect, este de observat că, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. (2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.
Totodată, în privinţa condiţiilor aplicabile pentru darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, este de observat că, potrivit art. 11 din Legea nr. 77/2016, în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 53 din 18.01.2017), a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la prevederile din art. 11 teza întâi, raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, constatându-se că acestea sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Sub acest aspect, în cuprinsul paragrafului 120 din considerentele deciziei, s-a reţinut că: „prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege”.
De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din data de 25 octombrie 2016, s-a constatat şi faptul că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite este neconstituţională. Sub acest aspect, în cuprinsul paragrafului 122 din considerentele deciziei, s-a arătat că: „[…] obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, şi nu bunuri imobile. În condiţiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea constată că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil”.
Raportat la dispoziţiile mai sus-menţionate, respectiv la statuările Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte criticile aduse hotărârii apelate, instanţa de apel constată că în mod corect prima-instanţă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate stabilite de Legea nr. 77/2016.
Contrar aprecierii apelantei-contestatoare, legiuitorul nu impune ca notificarea transmisă în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 să fie însoţită de înscrisurile doveditoare din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii. Astfel, raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, mai sus-citate, obligaţia consumatorului este aceea de a transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, respectiv de a detalia şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. Or, intimaţii debitori au detaliat în cuprinsul notificării transmise creditorului condiţiile de admisibilitate a cererii, reglementate de art. 4 din Legea nr. 77/2016 (filele 9-12 din dosarul primei-instanţe), astfel: sunt persoane fizice şi au acţionat în scopuri exclusiv personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale; creditorul este o instituţie de credit; cuantumul sumei împrumutate prin contractul de credit .... încheiat cu S.C. A S.A. - Sucursala/Agenţia .... la data de ZZ.LL.2008, este de 138.100 CHF; creditul a fost contractat cu scopul de rambursa integral creditul acordat de S.C. G S.A. şi diferenţa pentru nevoi personale; nu au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care au solicitat aplicarea Legii nr. 77/2016.
De altfel, după cum au menţionat şi intimaţii prin întâmpinare, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 77/2016, mai sus-citate, rezultă chiar din documentele deţinute de către bancă, respectiv din contractul de credit încheiat cu consumatorii.
În ceea ce priveşte aprecierea apelantei-contestaoare cu privire la faptul că nu ar fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, instanţa de apel constată că, potrivit cărţilor de identitate depuse în copie la dosar (filele 122-124 din dosarul primei-instanţe), domiciliul intimaţilor debitori este F. De altfel, acest domiciliu al debitorilor figurează şi în cuprinsul contractului de credit. În acest context, intimaţii-debitori nu pot fi ţinuţi să prezinte alte dovezi cu privire la bunul ipotecat, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 77/2016 impun ca, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, creditul să fie garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă. Mai mult, contrar celor invocate prin cererea de apel, astfel cum rezultă din adresa emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub nr. ..../ZZ.LL.2017 (fila 125 din dosarul primei-instanţe), la adresa E, nu figurează sediul social al niciunei societăţi comerciale, potrivit datelor din registrul computerizat ţinut de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Satu Mare. De altfel, apelanta-contestatoare a invocat (fila 3) faptul că la adresa imobilului N, îşi are sediul societatea L SRL (fila 15). Or, imobilul ipotecat în favoarea băncii este E, astfel cum rezultă din contractul de credit (fila 35 din dosarul primei-instanţe), din contractul de ipotecă autentificat de notarul public H sub nr. .../ZZ.LL.2008 (filele 41-48 din dosarul primei-instanţe), dar şi din extrasul de carte funciară nr. ... (filele 102-103 din dosarul primei-instanţe).
Prin urmare, îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 77/2016 rezultă chiar din contractul de credit, iar cu privire la îndeplinirea condiţiilor art. 4 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, intimaţii debitori debitorii au depus certificate de cazier judiciar (filele 128-130 din dosarul primei-instanţe). Faptul că aceste certificate de cazier judiciar nu au fost ataşate notificării transmise în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 nu impietează nicidecum asupra constatării îndeplinirii condiţiilor art. 4 din acelaşi act normativ, contrar aprecierii apelantei-contestatoare, aceasta din urmă neputându-se prevala de vreo vătămare sub acest aspect nu doar datorită faptului că legiuitorul nu impune ataşarea certificatelor de cazier judiciar la notificarea transmisă de către consumatori, ci şi datorită faptului că îndeplinirea acestei condiţii poate fi dedusă în mod neechivoc de către bancă atâta vreme cât aceasta, în calitate de parte a contractului de credit, nu a fost informată despre vreo condamnare a consumatorilor printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care s-a solicitat aplicarea Legii nr. 77/2016.
Din analiza dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016: „în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit” rezultă condiţia ca executarea contractului de credit să fi devenit excesiv de oneroasă pentru debitor din cauza unei schimbări cu caracter excepţional a împrejurărilor existente în momentul încheierii sale, iar această schimbare să determine o vădită inechitate, în situaţia în care debitorul ar fi silit să execute obligaţia asumată în forma iniţială. Or, în mod corect s-a reţinut că în cauza de faţă a fost făcută dovada unor împrejurări de natură a atrage aplicarea teoriei impreviziunii.
Contractul de credit a fost încheiat la data de ZZ.LL.2008, sub imperiul Codului civil de la 1864, care nu reglementa în mod expres instituţia impreviziunii. Însă, după cum s-a reţinut în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 [referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său], sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil şi în cazul contractului din cauza de faţă), teoria impreviziunii era fundamentată pe dispoziţiile art. 970 care stipulau: ,,Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-unsele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271]. În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. Curtea Constituiţională a reţinut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea Constituţională a reţinut că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
Totodată, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017 (referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), s-a reţinut că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.
Contrar aprecierii apelantei-contestatoare (fila 4verso), instanţa de fond nu a stabilit, cu de la sine putere, o prezumţie de impreviziune în cazul creditelor acordate în franci elveţieni. Astfel, din considerentele sentinţei apelate rezultă în mod neechivoc faptul că instanţa a avut în vedere nu doar fluctuaţiile cursului valutar, ci şi faptul că intimaţii-debitori nu dispun de mijloacele necesare rambursării creditului (pag. 12 din sentinţa apelată).
În primul rând, în ceea ce priveşte creşterea exagerată a cursului de schimb valutar RON/CHF, invocată de către intimaţii-debitori, instanţa de apel reţine că în cauză este vorba despre un credit acordat la data de ZZ.LL.2008, când cursul de schimb era de 1 CHF = 2,2051 lei. În schimb, la data notificării certificate de Notar Public K sub nr. .../ZZ.LL.2017, cursul de schimb era de 1 CHF = 4,1250 lei.Din arhiva cursului valutar al BNR rezultă că, ulterior încheierii contractului de credit, valoarea francului elveţian a crescut constant, ajungând la o valoare de 4,5817 lei în data de ZZ.LL.2015, iar, la data notificării, această valoare era aproape dublă faţă de cea de la data încheierii contractului. Deprecierea monedei naţionale în raport cu francul elveţian într-o asemenea măsură nu putea fi prevăzută de intimaţii-debitori la momentul încheierii contractului de credit. Chiar dacă s-ar fi putut anticipa o anumită creştere a cursului, cum au existat în perioadele anterioare, când au existat variaţii ale cursului, fără ca aceste să fie excesive, din probele administrate în cauză nu rezultă că intimaţii-debitori ar fi putut anticipa amploarea creşterii cursului de schimb CHF – LEU, în perioada ulterioară acordării creditului. Or, urmare a creşterii explozive a francului elveţian, executarea contractului de credit a devenit excesiv de oneroasă pentru intimaţii-debitori, atât din punct de vedere al efortului financiar pe care trebuie să-l depună pentru achitarea ratelor, cât şi în ceea ce priveşte soldul creditului, ţinând seama şi de reducerea considerabilă a veniturilor familiei debitorilor, ca urmare a pierderii totale a capacităţii de muncă de către intimatul debitor C.
Astfel, în al doilea rând, în ceea ce priveşte reducerea veniturilor intimaţilor, după cum în mod corect s-a reţinut prin sentinţa apelată, din înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia rezultă că aceste venituri nu sunt suficiente pentru plata în continuare a ratelor aferente contractului de credit mai sus-menţionat (filele 184-189 din dosarul primei-instanţe).
Sub acest aspect, este de observat că, potrivit adeverinţei de venit pe anul 2017, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare sub nr. ..../ZZ.LL.2017 (fila 168 din dosarul primei-instanţe), intimata B nu figurează în evidenţa fiscală cu venituri impozabile.
Totodată, din cuponul de pensie aferent lunii iunie 2017 rezultă că intimata D obţine o pensie lunară în cuantum de 1.034 lei (fila 146 din dosarul primei-instanţe).
Conform certificatului de încadrare în grad de handicap nr. .../ZZ.LL.2017 (filele 142-143 din dosarul primei-instanţe), emis de Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap, din cadrul Consiliului Judeţean Satu Mare, intimatul C se încadrează în gradul de handicap grav, având cod de boală ..., iar, totodată, prin decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. .../ZZ.LL.2017 (fila 141 din dosaurl primei-instanţe), s-a constatat că intimatul C şi-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă. În consecinţă, astfel cum rezultă din decizia nr. ..../ZZ.LL.2017, emisă de de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare (fila 145 din dosarul primei-instanţe), intimatul C urma să realizeze lunar, începând cu data de ZZ.LL.2017, o pensie de asigurări sociale în sumă de 640 lei. Din adeverinţa de venit emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare sub nr. .../ZZ.LL.2017 (fila 167 din dosarul primei-instanţe) rezultă că intimatul C a realizat în anul 2017 venituri salariale/asimilate salariilor într-un cuantum total brut de 6.457 lei, data ultimei declaraţii fiind ZZ.LL.2017. În schimb, ulterior pierderii totale a capacităţii de muncă, potrivit cupoanelor aferente perioadei august-octombrie 2017, intimatul C a obţinut în respectiva perioadă o pensie lunară în sumă de 697 lei (filele 172-174 din dosarul primei-instanţe).
Or, este evident că, la momentul încheierii contractului de credit, intimaţii-debitori nu puteau prevedea pierderea totală a capacităţii de muncă a intimatului C la vârsta de 45 de ani şi 4 luni. În acest context, se impune a se reţine faptul că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 trebuie să se aplice în cazul intimaţilor debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit în urma intervenirii unor evenimente exterioare pe care nu le-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. Aplicarea teroriei impreviziunii este justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor, iar, în cauza de faţă, se regăsesc ambele elemente arătate.
În acest context, este de observat că intimaţii-debitori au făcut dovada faptului că nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit în urma intervenirii unor evenimente exterioare pe care nu le-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
În consecinţă, constatând că prima-instanţă a respins în mod corect contestaţia formulată, în temeiul art. 476, art. 479 şi art. 480 alin. (1) C.pr.civ., instanţa de apel va păstra hotărârea atacată, sens în care va respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta-contestatoare A S.A., continuat de intimata-cesionară M, în contradictoriu cu intimaţii B, C, D, împotriva sentinţei civile nr. .../ZZ.LL.2018, pronunţate de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. .../.../2017, în cauza având ca obiect contestaţie creditor Legea 77/2016.
În baza art. 453 alin. (1) C.pr.civ., instanţa va obliga apelanta-contestatoare să achite intimaţilor suma de 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând din onorariu avocaţial achitat în apel, conform facturii seria .. nr. .../ZZ.LL.2018, respectiv conform chitanţei nr. ../ZZ.LL.2018 (filele 90-91).
Tribunalul Iași
Caracter abuziv clauze si nulitate clauze in contract de credit; restituire sumă
Curtea de Apel Timișoara
Acţiune în constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Neinformarea consumatorului de către instituţia financiară creditoare asupra posibilităţii de negociere a componentelor valorii totale a creditului. Lipsa negocierii clauzelor contractuale referitoare
Judecătoria Oradea
acţiune în constatare
Tribunalul Neamț
Litigiu cu profesionistii - constatarea nulitatii clauzelor abuzive
Curtea de Apel Galați
Sancţiunea nerespectării termenelor instituite de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016. Neanalizarea laturii subiective a impreviziunii din perspectiva tuturor codebitorilor determină nelegalitatea hotărârii