Controlul de tutelă exercitat de prefect. Acţiune în anularea hotărârii consiliului local privind aprobarea inscripţionării şi amplasarea de plăcuţe bilingve cu denumirea localităţii. Limite.

Controlul de tutelă exercitat de prefect. Acţiune în anularea hotărârii consiliului local privind aprobarea inscripţionării şi amplasarea de plăcuţe bilingve cu denumirea localităţii. Limite.

În exercitarea dreptului de tutelă administrativă prefectul are atributul de a verifica doar legalitatea, nu şi oportunitatea actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale. Or, ceea ce s-a invocat de către reclamant constituie motive de oportunitate ale actului atacat, iar nu de legalitate. Din interpretarea dispoziţiilor legale invocate rezultă că atunci când procentul cetăţenilor minorităţilor nu este atins, problema  inscripţionării în limba minorităţii este o chestiune ce ţine de oportunitate, lăsată la îndemâna autorităţii locale.

În temeiul art.  36 alin. 1 din Legea 215/2001,  Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale.

Prin urmare, decizia autorităţii locale de a inscripţiona denumirea localităţii în limbile minorităţilor al căror procent este de sub 20 % din numărul locuitorilor, este o decizie  oportună sau nu, în funcţie de fiecare caz concret în parte şi nu este supusă cenzurii Prefectului în temeiul art. 3 din Legea 554/2004 şi a celorlalte acte normative care reglementează tutela administrativă,  şi nici cenzurii instanţei de contencios administrativ.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal  - Decizia nr. 178/ 2019

1. Obiectul cererii şi sentinţa instanţei de fond

Prin acţiunea în contencios administrativ  înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 12.01.2018 sub nr…/…/2018 reclamantul Prefectul Judeţului S. a chemat în judecată pârâtul  Consiliul Local al Comunei B. solicitând anularea Hotărârii Consiliului Local al comunei B. nr…/2017 privind aprobarea inscripţionării şi amplasarea de plăcuţe bilingve cu denumirea localităţii B. în limba germană.

Acţiunea reclamantului a fost întemeiată în drept pe art. 76 alin. 2 şi 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, coroborat cu art. 4 din Hotărârea nr. 1.206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publica locală, cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, pe  Legea nr.554/2004, Legea 340/2004, Hotărârea 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii 340/2004.

Prin sentinţa nr. 640/2018 Tribunalul Sibiu a respins acţiunea reclamantului, reţinând în esenţă că  nu există nici un motiv de nelegalitate  care să afecteze Hotărârea nr. …/2017 a Consiliului local al comunei B.

2. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Prefectul Judeţului S. care a solicitat casarea acesteia şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Hotărârii nr…/2017 a Consiliului Local B.

În expunerea de motive, recurentul reclamant arată că a solicitat anularea Hotărârii nr…/2017 pentru motivul că  s-a aprobat  inscripţionarea şi amplasarea de plăcuţe bilingve cu denumirea localităţii B. în limba germană, cu  încălcarea dispoziţiilor art. 76 alin. 2 şi 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,  coroborat cu art. 4 din Hotărârea nr. 1.206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publica locală, cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.

Argumentul instanţei  potrivit căruia  ceea ce  legea nu interzice este permis instituie de fapt o excepţie, ori această interpretare trebuie să aibă o continuitate, deoarece atunci când un text de lege este susceptibil de mai multe interpretări, nu se poate reţine interpretarea care ar duce la rezultate injuste, inechitabile din punct de vedere economic şi social.

Se arată că în vederea aplicării corecte a prevederilor Legii 215/2001 şi HG 1206/2001 ar trebui să existe un număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor  şi o cerere suficientă, or  în localitate există un număr foarte mic de cetăţeni de  naţionalitate germană care locuiesc sau deţin case, respectiv o pondere de maxim 0,01%. Astfel, apreciază că Hotărârea nr…/2017 este nelegală, mai ales că în localitatea B. locuiesc  mai mulţi  cetăţeni de etnie romă, decât de etnie germană, aşa cum reiese  din adresa Institutului Naţional de Statistică.

Se invocă  practica judiciară contrară celei reţinute de prima instanţă,  care rezultă din Decizia Curţii de Apel Cluj nr. 1298/2011, în sensul că într-o speţă similară s-a reţinut că nu este aplicabil principiul  ceea ce nu este expres interzis de lege este permis.

Conform art. 10 din Carta europeană a limbilor  regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg  la 5 noiembrie 1992 şi ratificată de România  prin Legea 282/2017, autorităţile administrative şi serviciile publice acolo unde există un număr mare de vorbitori de limbi regionale sau minoritare, se obligă la folosirea sau adoptarea, dacă este cazul,  alături de denumirea în limba oficială, a formelor tradiţionale şi corecte ale toponimiei în limbile regionale sau minoritare, or în situaţia de faţă nu este cazul deoarece pârâta nu a probat numărul cetăţenilor vorbitori de limbă germană.

Recurentul a criticat hotărârea şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, solicitând instanţei de recurs solicitat reducerea acestora.

Recursul a fost întemeiat în drept pe Legea 554/2004, Legea 215/2001, Legea 340/2004, Hotărârea 460/2006, art. 488 pct. 8, 496 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă.

3. Poziţia intimatului pârât

Intimatul pârât  Consiliul Local al comunei B. a depus la dosar  întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului  şi menţinea  sentinţei tribunalului ca fiind temeinică şi legală.

În expunerea de motive, intimatul pârât  arată că recurentul nu a indicat nici în faţa instanţei de recurs  care este prevederea legală încălcată de pârât prin Hotărârea nr. …/2017. Aşa cum a arătat instanţa de fond,  Instituţia Prefectului poate ataca o hotărâre de Consiliu Local strict  sub aspectul legalităţii,  însă nu se dovedeşte  motivul de nelegalitate care afectează hotărârea.

Textul  art. 76 alin. 2 din Legea 215/2001 pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea nu face referire la inscripţionările bilingve montate la intrarea sau ia ieşirea din localităţi. Textul se refera la limba în care poate fi purtata corespondenta între cetăţenii aparţinând unei minoritari naţionale si autorităţile administraţiei publice locale, acolo unde ponderea acestor minorităţi este de peste 20% din numărul locuitorilor.

Prin analogie cu acest text de lege, reclamantul deduce că obligativitatea inscripţionării localităţilor si in limba materna aparţinând unei minorităţi naţionale este data de procentul de 20%. Trebuie avut in vedere faptul ca textul de lege menţionat de reclamant - art.76 alin.2 din legea nr.215/2001 nu face referire la plăcutele bilingve.

Textul de lege care face referire la plăcutele bilingve este art. 4 din HG 1206/2001 care prevede intr-adevăr ca in localităţile in care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, se va asigura inscripţionarea denumirii localităţii şi in limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.

Textul de lege stabileşte cu caracter obligatoriu necesitatea aplicării plăcutelor bilingve in cazul localităţilor unde minorităţile naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. Astfel,  textul de lege prevede obligativitatea inscripţionării denumirii localităţii acolo unde minorităţile naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, însa nu interzice aplicarea plăcutelor bilingve daca ponderea minorităţilor este sub 20% din numărul de locuitorilor.

Referitor la art. 11 alin.3 din Convenţia cadru pentru protecţia minorităților naţionale nu condiţionează existenta inscripţionării si amplasării de plăcute bilingve de procentul de 20% al populaţiei minoritare, raportându-se strict la condiţiile specifice si la solicitările din partea acestor etnii cu privire la aceste aspecte.

De altfel, aspectele mai sus menţionate se regăsesc si in Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare, adoptata la Strasbourg in anul 1992 si ratificata de tara noastră prin Legea nr.282/2007. De altfel, dispoziţiile art. 19 dau expresie si stabilesc condiţiile de detaliu ale aplicării prevederilor art.10 alin.2 din Convenția-cadru, care stipulează ca : "in ariile locuite in mod tradiţional de un număr substanţial de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, daca aceste persoane solicita acest lucru si acolo unde aceasta cerere corespunde unei nevoi reale, părţile se vor strădui sa asigure, in măsura posibilului, condiţii care sa permită folosirea limbii minoritare in raporturile dintre aceste persoane si autorităţile administrative". In legătura cu acest aspect s-a pronunţat si Curtea Constituţionala, care in jurisprudența sa a apreciat ca "dispoziţiile legii administraţiei publice locale se înscriu pe linia unei lungi tradiţii democratice in ceea ce priveşte folosirea limbii materne in raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale" (decizia Curţii Constituţionale nr.112/2001).

Aşadar, inscripţionarea de plăcute bilingve, potrivit dreptului european ratificat prin lege si de tara noastră, este permisa atunci când este vorba de ariile locuite in mod tradițional de o populaţie minoritara, când exista solicitări din partea acestor persoane si când solicitarea corespunde unei nevoi reale.

În drept s-a invocat: art. 490 alin. 2, art. 205 şi art. 453 NCPC.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Curtea constată că recursul declarat de reclamant  este nefondat.

Criticile din recurs, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, sunt nefondate.

Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

Recurentul  invocă faptul că instanţa de fond a făcut o greşită analiză a criticilor de nelegalitate  a HCL  B.  nr…/2017,aceasta fiind dată cu  încălcarea dispoziţiilor art. 76 alin. 2 şi 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,  coroborat cu art.4 din Hotărârea nr. 1.206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publica locală, cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.

Conform art.76 din Legea 215/2001, invocat de recurent „în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autorităţile administraţiei publice locale, cu aparatul de specialitate şi organismele subordonate consiliului local, aceştia se pot adresa, oral sau în scris, şi în limba lor maternă şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă.”

Potrivit art. 4 - (1)  din HG 1206/2001: în localităţile în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor se va asigura inscripţionarea denumirii localităţii şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.

(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor autorităţile administraţiei publice locale vor asigura inscripţionarea denumirii instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, în condiţiile legii.

Din prevederile legale invocate de recurentul reclamant, Curtea reţine că  atunci când locuitorii aparţinând unei minorităţi naţionale depăşesc procentul de 20 % din locuitorii unei unităţi administrativ teritoriale, inscripţionarea denumirii localităţii şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective este obligatorie.

Dacă însă,  procentul este sub această limită, atunci inscripţionarea denumirii localităţii  şi într-o altă limbă este facultativă, fiind lăsată la latitudinea autorităţii publice locale, devenind o chestiune de oportunitate.

Nu poate fi acceptat punctul de vedere al recurentului reclamant în sensul că, dacă procentul de locuitori  aparţinând unei minorităţi naţionale se situează sub această limită, este interzisă  inscripţionarea denumirii localităţii cu plăcuţe bilingve. Într-adevăr,  această chestiune presupune  o analiză de legalitate a actului, însă interdicţia trebuie să fie suficient de clară şi neechivoc exprimată  în dispoziţia legală invocată.

Or, dispoziţiile legale invocate de recurentul Prefectul jud. S. – art. 76 alin. 2 şi 4 din Legea 215/2001 şi art. 4 din HG 1206/2001  - nu exprimă nici explicit şi nici implicit nicio interdicţie în sensul reclamat în cauză de recurent.

Întrebările retorice pe care acesta şi le adresează în cuprinsul cererii de recurs (de ce nu au inscripţionat plăcuţe  cu denumirea în limba ţigănească) sunt departe de a putea fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 cod pr. civilă şi nici nu poate fi decelat  din cuprinsul lor,  vreun motiv de nelegalitate a actului administrativ atacat.

Reclamantul recurent a sesizat instanţa de fond cu o acţiune întemeiată pe  dispoziţiile  art. 3 din Legea  554/2004 coroborat cu art. 19  lit. e  din Legea  340/2004  privind prefectul şi instituţia prefectului,  art. 65 alin. 5 lit. e şi art. 115 alin. 7 din Legea  215/2001, art. 123 alin. 5 din Constituţie, conform cărora  prefectului îi este recunoscut  dreptul de a ataca  în faţa instanţei de contencios administrativ  actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, în cazul în care consideră actul ilegal.

În exercitarea dreptului de tutelă administrativă conferit de textele de lege mai sus arătate, prefectul are atributul de a verifica doar legalitatea nu şi oportunitatea actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, or  Curtea reţine că ceea ce s-a invocat de reclamantul recurent  constituie motive de oportunitate ale actului atacat, iar nu de legalitate. Din  interpretarea dispoziţiilor legale invocate de reclamant rezultă  că atunci când procentul cetăţenilor minorităţilor nu este atins, problema  inscripţionării în limba minorităţii este o chestiune ce ţine de oportunitate, lăsată la îndemâna autorităţii locale.

Or, în temeiul art.  36 alin. 1 din Legea 215/2001,  Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale.

Prin urmare, decizia autorităţii  locale de a  inscripţiona  în limba minorităţilor naţionale, denumirea localităţii în limbile minorităţilor al căror procent este de sub 20 % din numărul locuitorilor, este o decizie  oportună sau nu, în funcţie de fiecare caz concret în parte, dar nu este supusă cenzurii Prefectului în temeiul art. 3 din Legea 554/2004 şi a celorlalte acte normative enumerate mai sus, care reglementează tutela administrativă,  şi nici cenzurii instanţei de contencios administrativ.

Aşa cum s-a arătat mai sus, din prevederile art. 36 alin. 1 din Legea 215/2001 rezultă competenţelor consiliului local,  acesta având drept de iniţiativă şi competenţa de a adopta hotărâri în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale. Acesta este principiul autonomiei locale, iar  autonomia locală prevăzută  şi  de art. 4 din Legea 215/2001, poate fi exercitată  în baza şi în limitele prevăzute de lege, deci presupune respectarea principiului legalităţii actului administrativ. Or, acest principiu a fost respectat în cauză, reclamantul nereuşind să dovedească faptul că prin Hotărârea atacată a fost încălcată vreo normă  legală.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea  constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

 Este adevărat faptul că, în temeiul art. 451 alin. 2 Cod pr. civilă, instanța are posibilitatea de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, avându-se în vedere și circumstanțele cauzei. Curtea apreciază că în prezenta cauză nu se justifica o eventuală reducere a onorariului avocatului având în vedere complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de acesta pe parcursul procesului și cuantumul onorariului solicitat.

Analiza prestaţiei apărătorului  făcută de recurent este sumară şi nerealistă în condiţiile în care recurentul nu a avut un reprezentant la niciunul din cele trei termene de judecată desfăşurate în faţa primei instanţe, care ar fi  putut realiza cuantificarea efortului depus  în mod direct şi nemijlocit de apărătorul pârâtului, astfel că  este lipsită de temei legal afirmaţia acestuia referitoare la  discrepanţa vădită dintre complexitatea cauzei, munca depusă de avocat şi onorariul solicitat.

Conform practicii Curţii Europene  în această materie  pot fi acordate cheltuielile de judecată care în mod real au fost făcute şi care au un cuantum rezonabil, or suma de 1785 lei, cât reprezintă onorariul avocatului în faţa instanţei de fond nu este o sumă nerezonabilă, raportată la obiectul acestei cauze şi la munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impunea reducerea ei.

Față de cele ce preced, reținând că dispozițiile incidente supuse analizei  au fost corect interpretate, Curtea a constatat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă  nu subzistă și ca atare, recursul declarat a fost respins ca nefondat potrivit art. 496 alin. 1 din același act normativ și a art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Domenii speta

Spete similare