Despăgubiri materiale şi morale pentru imobil aflat la limita de protecţie a autostrăzii.

Despăgubiri materiale şi morale pentru imobil aflat la limita de protecţie a autostrăzii.

Prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii, în mod cert dreptul de proprietate  al  reclamanţilor a fost  afectat atât prin diminuarea drastică  a valorii imobilului lor, cât şi prin îngrădirea exercitării atributelor sale, terenul aflat  în zona de protecţie, precum şi cel rămas în intravilan devenind inutilizabil pentru construcţii.

Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 270  din 06 martie 2020

Prin sentința civilă nr. 1947/2018, Tribunalul Alba-Secția I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

A admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii G. şi F. împotriva pârâţilor Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă:

A obligat pârâţii la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 70.000 Euro cu titlu de despăgubiri materiale şi 15.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale.

A obligat pârâţii la plata în favoarea reclamanților a sumei de 13090 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat următoarele:

Prin acţiunea civilă dedusă judecăţii,  reclamanţii G. şi F., în contradictoriu cu pârâţii pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI, COMPANIA NAŢIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE şi STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE au solicitat - obligarea pârâtelor la plata sumei de 50.000 EURO cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material şi moral suferit prin încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la imobilul situat administrativ în A., str. V., nr. …, înscris în CF 84045 A., nr.cad. … având în vedere execuţia traseului autostrăzii S.-T. în imediata apropriere a imobilului, sumă ce urmează a fi determinată prin efectuarea unui raport de expertiză evaluare imobiliară.

Prin încheierea nr.1220/07.07.2017 a fost respinsă excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul  Guvernul României, fiind admisă excepția lipsei capacității juridice civile invocată de același pârât.

La termenul de judecată din data de 04.04.2018 reclamanții au înțeles să-și precizeze acțiunea sub aspectul despăgubirilor solicitate la suma de 85.409 euro.

La termenul de judecată din data de 10.07.2018, pârâta C.N.A.I.R. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ce privește prejudiciul solicitat de reclamanți pentru  disconfortul provocat de lucrările efectuate la autostradă.

Pronunțându-se asupra  excepțiilor invocate de către pârâți, tribunalul le-a respins, reținând că într-adevăr Statul Român are calitatea de expropriator în baza art. 2 alin. 2  din Legea nr. 255/2010, fiind reprezentat de Ministerul Transporturilor prin C.N.A.I.R. pentru lucrările de construcţie  de drumuri de interes  naţional conform art. 2 alin 3 lit. a, însă în speţă,  reclamanţii nu au chemat  în judecată Statul Român  în temeiul art. 22 din Lege nr.255/2010  pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor aferente  unei exproprieri, ci în temeiul  răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat  acestora prin modalitatea  de stabilire a traseului autostrăzii de către expropriator context în care, având în vedere că se reclamă încălcarea  de către pârât a obligaţiilor  pozitive şi negative impuse de art.1 Protocolul  nr. 1 CEDO, Statul stă în proces  în nume propriu, fiind  reprezentat în proces prin  Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 223 Cod civil.

În ce priveşte excepţia  lipsei calităţii  procesuale pasive  invocate de C.N.A.I.R., nici aceasta nu poate  fi reţinută ca fondată, în speţă chemarea în judecată a pârâtei întemeindu-se, ca şi în cazul  celuilalt  pârât, pe dispoziţiile  art. 1349, 1357 Cod civil, având  în vedere calitatea acesteia de reprezentant al expropriatorului în ce priveşte aplicarea  prevederilor  Legii nr.255/2010 pentru realizarea lucrărilor de construcţie  de drumuri de interes naţional.

În condiţiile în care  reclamanţii reclamă prejudiciul cauzat acestora prin modalitatea de amplasare  a autostrăzii, susţinând  că acţiunile/inacţiunile  pârâţilor le-au încălcat  dreptul la protecţia proprietăţii, a vieţii private şi a domiciliului, se justifică  în speţă calitatea procesuală  pasivă a pârâtei.

Chiar dacă  reclamanţii au invocat  şi modalitatea defectuoasă de efectuare a lucrărilor  de construcţie a autostrăzii în zona imobilului în litigiu, pretenţiile  acestora s-au întemeiat pe ingerinţa şi îngrădirile  aduse dreptului lor de  proprietate prin decizia pârâţilor de stabilire a traseului autostrăzii la limita proprietăţii în litigiu, context în care apărările pârâtei privind  răspunderea constructorului nu pot fi reţinute în analiza  calităţii procesuale  pasive a acesteia.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, aceasta reprezintă o apărare de fond, urmând a fi analizată ca atare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii tabulari ai imobilului situat administrativ în A., str. V., nr...

Prin HG nr.399/2014 s-a aprobat  declanşarea  procedurilor de expropriere  a imobilelor  proprietate privată  care constituie coridorul  de expropriere  al obiectivului de investiţii „Autostrada S. – T.”, coridor ce cuprinde  şi imobile situate  în A., str. V., imobilul reclamanţilor  nefiind însă cuprins  în procedura de expropriere.

Amplasamentul  lucrării a fost actualizat în temeiul studiului  de fezabilitate final, potrivit  detaliilor tehnice, deoarece în cursul anului 2007 s-a prevăzut realizarea obiectivului de investiţie „drum expres”, iar în cursul anului 2013  s-a prevăzut că investiţia este la nivel de autostradă.

Analizând  pretenţiile reclamanţilor  prin prisma dispoziţiilor  art. 1357 Cod civil, şi ale art.1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul reţine  că potrivit art.555 Cod civil, dreptul de proprietate privată conferă  titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului, atribute ce pot  fi exercitate  în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Caracterul absolut conferă titularului  libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni asupra  bunului în timp ce  caracterul exclusiv  implică monopolul  titularului asupra bunului său şi  excluderea terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la exercitarea prerogativelor proprietăţii.

În ce priveşte limitele exercitării  dreptului de proprietate, acestea pot fi  materiale sau  juridice, acestea din urmă  stabilindu-se prin  lege, printr-o hotărâre  judecătorească  sau de către proprietar, printr-un act juridic încheiat de către acesta.

Prin urmare, unele limitări pot fi aduse folosinţei dreptului de proprietate, cu condiţia  ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general şi să nu constituie, din perspectiva  obiectivului  urmărit, o intervenţie excesivă şi intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanţei  dreptului astfel garantat. Aşadar, în materie de limitare a dreptului de proprietate, exigenţa generală  de proporţionalitate presupune  menţinerea unui just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele  de protejare a interesului individual.

În acest context, instanţa  a constatat că în speţă, potrivit  certificatului  de urbanism nr…/10.02.2017 coroborat  cu planul  de amplasament şi delimitare a imobilului  faţă de limitele  de protecţie  ale autostrăzii întocmit de expert I, rezultă că  imobilul reclamanţilor este afectat de zona  de protecţie a autostrăzii S. - T. cu interdicţie de construire.

 Aşadar, analizând  situaţia  concretă  din speţă prin prisma  jurisprudenţei CEDO în materie, instanţa constată  că, deşi  reclamanţii păstrează formal dreptul de dispoziţie  asupra imobilului,  prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii  a avut loc o  ingerinţă în dreptul lor de proprietate  care a suferit serioase  limitări, ca urmare a interdicţiilor impuse de amplasarea proprietăţii  în zona de protecţie.

 În cazul reclamanţilor, atributul folosinţei este încălcat prin faptul că deşi sunt proprietari, aceştia nu sunt lăsaţi să utilizeze imobilele conform intereselor proprii, în acest mod, orice utilizare a terenului devenind imposibilă, iar o eventuală demarare a unor construcţii fără actele administrative prevăzute de lege, fiind calificată ca infracţiune (articolul 24 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţie). De la încălcarea folosinţei, la dispariţia oricărei posibilităţi reale de a dispune de bun, este doar un pas, orice încercare de a dispune prin acte între vii cu titlu oneros de imobil fiind sortită eşecului având în vedere că orice alt nou proprietar se va vedea supus aceloraşi restricţii

Reţinând existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor, instanţa este ţinută să analizeze în ce măsură ingerinţa  respectă  principiul proporţionalităţii, consacrat în  jurisprudenţa  CEDO,  pentru justificarea caracterului rezonabil al  restricţiilor  aplicate unui drept garantat constituţional  şi comunitar.

În acest context, instanţa  reţine că, în principiu, construcţia autostrăzii corespunde  unui interes general,  asigurând  legătura  corespunzătoare  cu autostrada  A1 (S. – D.) şi A3 (C.– G.) în scopul  dezvoltării  unui sistem de  transport durabil, rapid şi eficient şi integrarea  cu reţelele de transport  ale UE, urmărind transferarea traficului rutier de tranzit în afara zonei urbane pentru reducerea  emisiilor de poluanţi în atmosferă, reducerea numărului de accidente, creşterea  eficienţei energetice, dezvoltarea  economică şi  socială a zonelor traversate, reducerea poluării fonice, etc.

Cu toate acestea, în speţă, reclamanţii  sunt ţinuţi să suporte o sarcină exorbitantă  şi disproporţionată în condiţiile în care  toate beneficiile  unui astfel  de obiectiv  de interes  public  se repercutează  negativ în plan privat, aceştia fiind puşi în situaţia  de a suporta îngrădiri ale dreptului de proprietate  şi toate efectele negative generate de amplasarea autostrăzii la câţiva  zeci de metri de locuinţa lor.

În acest context, prin modalitatea  de amplasare a autostrăzii, pârâţii au încălcat  obligaţiile  pozitive şi negative impuse de jurisprudenţa CEDO în sensul  de acţiona în vederea  protejării efective  şi eficace a drepturilor  şi libertăţilor prevăzute în  Convenţie şi de a se abţine de la orice acţiune care ar putea prejudicia drepturile unei  persoane - în cazul  de faţă reclamanţii – garantate de  Convenţie în mod direct (în speţă dreptul  la protecţia proprietăţii) sau implicit (dreptul  la un mediu sănătos) prin încălcarea  dreptului la respectarea vieţii private  şi a domiciliului.

În acest sens, în jurisprudenţa  CEDO s-a reţinut constant  că „atingerile grave  aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane  şi o pot împiedica să se bucure de domiciliul său, afectându-i viaţa  privată şi de familie, chiar  fără a pune  grav în pericol sănătatea persoanelor în cauză” (cauza Lopez Ostra c. Spaniei) iar „atingerile aduse dreptului  la respectarea  domiciliului nu privesc doar încălcările  materiale sau fizice, cum ar fi intrarea  neautorizată în casa cuiva, ci de asemenea şi încălcările  imateriale  sau incorporale, precum zgomotul, emisiile, mirosurile sau alte ingerinţe” (cauza  Morena Gomez c. Spaniei).

Concluzionând  prin prisma jurisprudenţei  CEDO, Tribunalul a apreciat  că în speţă, prin acţiunea pârâţilor de amplasare a traseului autostrăzii la limita proprietăţii reclamanţilor s-a produs o ingerinţă  în dreptul acestora la protecţia proprietăţii, a vieţii private  şi a domiciliului, ingerinţă ce nu  respectă exigenţa  generală de proporţionalitate, încălcând echilibrul  ce trebuie menţinut  între  exigenţele  interesului  general al comunităţii şi imperativele  de protejare  a interesului individual.

În ce priveşte prejudiciul cauzat reclamanţilor prin ingerinţa  pârâţilor în drepturile  ce se bucură de protecţia  constituţională  şi a  Convenţiei Europene, Tribunalul reţine  că potrivit  raportului de expertiză efectuat în cauză coroborat cu probatoriul testimonial  administrat, până la începerea  lucrărilor  de construcţie a autostrăzii  în vecinătatea imobilului în cauză,  zona  de amplasare a acestuia, o zonă liniştită, circulaţie cu trafic redus – era  foarte  atractivă şi de aceea  proprietarii imobilului au investit sume mari de bani pentru executarea construcţiilor şi amenajarea  terenului (pavaje, plantaţii de arbuşti ornamentali etc) reuşind astfel să creeze  un mediu ambiant  plăcut atrăgător  şi confortabil.

În opinia expertului, aceste  inconveniente  au determinat o diminuare  a valorii de circulaţie  a imobilului de la 132 537 euro la 59 642 euro, rezultând un prejudiciu efectiv  de 73 109 euro în ce priveşte construcţia.

Faptul că în studiul de impact se preconizează încadrarea în limitele admise nu înseamnă că  în zona autostrăzii nu există poluare fonică, noxe sau vibraţii iar nocivitatea poluanţilor nu depinde doar de  concentraţia lor ci şi de durata expunerii.

Ori, în speţă,  reclamanţii vor fi expuşi poluării pe întreaga perioadă în care  vor locui în imobilul în litigiu, neputând  fi negat faptul că mediul ambiental în care aceştia  au locuit, a suferit serioase  modificări ca urmare a modalităţii de amplasare a culoarului autostrăzii.

În acest context, este evident  că pe piaţa  imobiliară, cererea  pentru achiziţionarea  unor imobile de genul  celui în litigiu – cu destinaţie de locuinţă – este aproape inexistentă, în acest sens fiind şi răspunsul comunicat  de Direcţia Venituri  din cadrul Primăriei Municipiului A., fiind  nerezonabil a presupune  că în condiţiile  stabilirii traseului unei autostrăzi la limita unei proprietăţi rezidenţiale, preţul de circulaţie al acesteia s-ar putea păstra  la nivelul  anterior amplasării acestui obiectiv.

Referitor la terenul aferent, conform HCL nr…/2014 a Consiliului Local  al Municipiului A.,  acesta a fost divizat, suprafaţa de 290 m.p. rămânând în intravilanul localităţii, iar suprafaţa  de 850 mp.  a fost trecută în extravilan, fiind inclusă  în zona de protecţie a autostrăzii.

Deşi conform concluziilor  raportului de expertiză, urmare a acestui fapt valoarea terenului  s-a diminuat cu 12 300 euro, instanţa reţine  că acest prejudiciu nu poate fi pus  în sarcina pârâţilor întrucât trecerea terenului în extravilan nu s-a efectuat la solicitarea  expropriatorului ci în baza  propunerii  proiectantului elaborator  al documentaţiei  de urbanism pentru PUG, chiar dacă motivul  care a justificat  trecerea culoarului de autostradă în extravilan a avut în vedere  regimul  juridic al  autostrăzii conform  OG nr.43/1997.

Pe de altă parte, spre deosebire de prejudiciul cauzat prin devalorizarea drastică şi irecuperabilă a construcţiei ca urmare a vecinătăţii cu autostrada, schimbarea regimului juridic al terenului nu este irevocabilă, reclamanţii putând obţine, în condiţiile legii, revenirea la regimul juridic iniţial în intravilan.

În schimb, a fost reţinut ca prejudiciu suferit de reclamanţi devalorizarea terenului ca urmare a devalorizării întregii proprietăţi, neputând fi primită apărarea pârâţilor conform căreia coeficienţii negativi nu s-ar aplica şi terenului câtă vreme este evident că imobilul în întregul lui este devalorizat şi nu doar construcţia de pe teren.

Nu în ultimul rând, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri ca urmare a îngrădirilor aduse folosinţei dreptului de proprietate asupra terenului, ca urmare a includerii  în zona de protecţie a autostrăzii.

Prin urmare, având în vedere şi  poziţia procesuală a reclamanţilor, care în condiţiile art. 9 NCPC au stabilit limitele pretenţiilor materiale la suma de 70 000 euro, instanţa a obligat pârâţii la despăgubiri materiale între aceste limite.

În ce priveşte daunele morale solicitate instanţa a reţinut că atât legislaţia română cât şi norma europeană reglementează şi protejează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, respectiv demnitatea, imaginea, viaţa privată sau viaţa profesională.

În literatura de specialitate, dauna morală este definită drept paguba suferită de o persoană ca urmare atingerii aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale sau prin provocarea unei suferinţe morale. Cuantificarea prejudiciului moral nu este, aşadar, supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc. Evaluarea daunelor morale presupune examinarea, în principal a unor criterii referitoare la consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, sentimentul de frustrare etc., daunele morale reprezentând compensaţia datorată pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional şi alte asemenea valori.

Raportat la aceste criterii de determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa a apreciat că cererea este întemeiată şi dovedită şi în această privinţă.

Împotriva hotărârii au declarat apel pârâţii C.N.A.I.R. – S.A. prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri C. şi Ministerul Finanţelor Publice prin A.J.F.P. A.

Prin apelul formulat, pârâta C.N.A.I.R. SA a solicitat în principal modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților, iar în subsidiar, admiterea excepţiei  lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în privinţa pretenţiilor  derivate din disconfortul creat de efectuarea de către antreprenor a lucrărilor la autostradă, înlăturarea  obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtei  de a plăti suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale şi diminuarea sumei de 70.000 euro  stabilită cu titlu de prejudiciu adus proprietății reclamanţilor prin  realizarea în zonă a autostrăzii, cu cheltuieli de judecată.

Pe fond, se arată că în mod greşit Tribunalul Alba a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întrucât, prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii S.-T., s-ar fi diminuat valoarea proprietăţii şi îngrădită  exercitarea  drepturilor intimaţilor, operând o expropriere de fapt, similar cu situaţiile de practică  CEDO. În cauza Neagu contra României, imobilul reclamanţilor a fost efectiv ocupat prin efectuarea unor lucrări de amenajare a unei reţele de scurgere a apelor fără ca respectivul imobil să fie expropriat, în timp ce în cauză nu există  nicio lucrare pe imobilul reclamanţilor, mai mult, între proprietatea lor şi autostradă există o distanţă considerabilă.

Prin urmare, se susţine că imobilul reclamanţilor nu a fost  supus unei exproprieri de fapt, câtă vreme  nu a fost atins  nici  fizic şi nici juridic prin realizarea autostrăzii,

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, se susţine că instanţa de fond  nu a  adus argumente referitoare la stabilirea întinderii prejudiciului material, care este diferit de cel menţionat în raportul de expertiză. Totodată, nu a justificat în concret cuantumul  daunelor morale acordate.

Referitor la daunele morale  se susţine că, în lipsa vreunei dovezi, s-a reţinut de către tribunal degradarea stării de sănătate a reclamantei din cauza realizării autostrăzii în apropierea casei sale. În cauză, nu subzistă niciuna dintre  condiţiile angajării  răspunderii civile delictuale a apelantei, neexistând o faptă ilicită , raport de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia pârâtei şi nici un prejudiciu cert, lichid şi exigibil.

Prin apelul formulat, Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de AJFP A. a solicitat a se admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată în faţa instanţei de fond, arătând că potrivit art. 224 alin.1 Cod Civil, Statul nu răspunde pentru obligaţiile autorităţiilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice, iar prin Legea nr. 255/2010 sunt enumerate expres instituţiile  cu atribuţii în construcţia şi realizarea de autostrăzi.

Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 270/2020 a respins ca nefondate ambele apeluri formulate de către pârâţi pentru următoarele:

Potrivit expertizei tehnice judiciare întocmite în cauză (Anexa 1 – fila X vol.2 dosar tribunal), distanţa minimă dintre coridorul de expropriere şi limita de sud a terenului reclamanţilor este de 6,5 metri, iar distanţa până la axul autostrăzii este de 31,11 metri.

Cât priveşte  construcţia  reclamanţilor, potrivit constatărilor experţilor, colţul casei  se găseşte  la limita zonei de protecţie a autostrăzii, distanţa  până la axul acestuia fiind de 31,11 metri în latura sudică.

Conform măsurătorilor antreprenorului expuse în anexa 9 a adresei nr…/03.05.2018 înregistrată la Instituţia Prefectului Judeţului A., colţul casei reclamanţilor se află la o distanţă de 50,5 metri de axul  autostrăzii .

Întrucât suprafaţa de  850 m.p. din totalul de 1140 m.p. a intrat în zona de protecţie a autostrăzii prin Noul Plan urbanistic general şi amenajarea teritoriului administrativ al Municipiului A. (P.U.G) – reactualizare, aprobat prin H.C.L. nr…/30.05.2014 a fost trecut din categoria intravilan  în cea de extravilan. În acest fel, proprietatea reclamanţilor a fost împărţită în două categorii , rămânând în intravilan  doar o suprafaţă de 290 m.p.

Potrivit adresei nr…/28.09.2018 a Direcţiei de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei A., reglementările urbanistice adoptate prin PUG – reactualizare „au preluat întocmai proiectul  întocmit de CNADR (în prezent CNAIR) în calitate de beneficiar, reglementarea fiind astfel avizată.”

La solicitarea reclamanţilor, Serviciul de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului  a solicitat prin adresa nr…/28.06.2018 CNAIR avizarea  reintroducerii în intravilan a terenului, demersurile nefiind însă finalizate.

Conform Certificatului de urbanism nr…/10.02.2017, emis de către Primăria Municipiului A., terenul proprietatea reclamanţilor este afectat de zona de protecţie a autostrăzii având interdicţie de construire.

Ordonanţa Guvernului nr.43/1997 reglementează regimul general al drumurilor care fac  parte din sistemul  naţional de transport şi care reprezintă căi de comunicaţie terestră special amenajate pentru circulaţia vehiculelor şi a  pietonilor.

Potrivit dispoziţiilor art.14 din ordonanţă, zona drumului public cuprinde  ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren  situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Zonele de protecţie sunt cuprinse  între  marginile exterioare ale zonelor de siguranţă şi  marginile zonei drumului, care reprezintă distanţa de la axul drumului până la  marginea exterioară  a zonei de protecţie  şi are limitele prevăzute în anexa 1 la lege, în cazul autostrăzilor fiind de 50 metri.

Dispoziţiile art. 17 alin.2 din O.G. nr.43/1997, instituie o serie de limite care operează proprietăţile aflate în zona de protecţie, constând în obligaţia  pozitivă de a asigura scurgerea apelor în mod corespunzător, precum şi obligaţiile negative de nu a executa construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace  înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, de a nu executa lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei  sau să modifice  regimul apelor subterane sau de suprafaţă şi nici lucrări de defrişare de păduri  pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului. Aceste obligaţii privesc  utilitatea publică , au caracter legal şi se exercită pe toată durata existenţei drumurilor.

Statuând la sesizarea Avocatului Poporului asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 17 alin.2 din OG nr.43/1997, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 86/2017, că:

„27. ...chiar dacă prin instituirea  sarcinilor legale, titularul dreptului de  proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său,  având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea sistemului naţional de transport – bun public de interes naţional, judeţean sau local - reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicţie cu art. 44 alin.3 din Constituţie referitor la expropriere.”

Astfel, interdicţia executării de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace  înzăpezirea drumului sau să împiedice  vizibilitatea pe drum, de lucrări care să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei  sau să modifice regimul apelor subterane sau de suprafaţă sau lucrări de defrişare de păduri de pe  versanţii împăduriţi adiacenţi drumului, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce  într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, care să contravină art. 1 din Primul Protocol  adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private. Este ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 19.12.1989, pronunţată în cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, o speţă referitoare la  reglementarea  folosirii bunurilor.

De asemenea, în Hotărârea din 23 septembrie 1982,  pronunţată în cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, aceeaşi Curte  a arătat  că, întrucât  autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia  puteau sa-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat  că nu se poate  asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă  dreptul  de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut.”

Ca atare, Curtea Cosntituţională a constatat că norma legală criticată respectă principiul proporţionalităţii, măsurile reglementate fiin  circumscrise cadrului constituţional privind conţinutul şi limitele dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, restrângerile legale ale exerciţiului dreptului de proprietate pentru titularul dreptului, cât şi situarea locuinţei la limita zonei de protecţie pot contura elementele unui prejudiciu atunci când a fost alterată funcţionalitatea imobilului, iar valoarea de circulaţie a proprietăţii s-a diminuat.

Chiar dacă obligaţia despăgubirii proprietarului pentru restrângerea prerogativelor dreptului său de proprietate nu este reglementată în mod corespunzător la nivelul legislaţiei speciale, ea se poate întemeia pe dreptul comun şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

În cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Curtea a reţinut că nu a operat o expropriere în fapt a proprietarilor, cât timp aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.

Cu toate acestea, interdicţiile de construire şi pierderea posibilităţii  de a vinde imobilele în condiţii  normale de piaţă, deşi lasă din punct de vedere juridic intact dreptul celor interesaţi de a dispune de bunurile lor, sunt în măsură să reducă semnificativ  posibilitatea prwactică a acestora de a.l exercita. În consecinţă, dreptul de proprietate devin precar, fiind afectat în însăşi substanţa sa, aşa încât interdicţiile arătate se constituie într-o povară specială şi excesivă pe care ar putea-o face legitimă doar o indemnizaţie corespunzătoare.

În cauza Mellacher şi alţii contra Austriei, sau în cauza James şi alţii contra Marii Britanii, Curtea Europeană a recunoscut competenţa statului de a reglementa folosinţa unor bunuri proprietate privată atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar, în aceeaşi măsură a arătat că, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raportului de proporţionalitate implică acordarea unor despăgubiri, dreptul de îndemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

În speţă, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile de drept comun ale art. 1349 Cod civil, privind răspunderea civilă delictuală, afirmând că prejudiciul pretins este consecinţa stabilirii traseului autostrăzii, a amplasamentului şi coridorului de expropriere în imediata vecinătate a imobilului lor, acţiune care a condus la imposibilitatea folosirii imobilului conform destinaţiei, scăderea valorii acestuia şi afectarea vieţii şi sănătăţii lor.

Întrucât pârâta C.N.A.I.R. este beneficiara autorizaţiei de construire emisă de către Ministerul Transporturilor cu nr.014/28.06.2016 pentru obiectivul de investiţii „Autostrada S.-T. – lazul 1” şi a emis Decizia de expropriere nr…/31.07.2014, a fost chemată în judecată în nume propriu, iar nu ca reprezentant al expropriatorului Statul Român, aşa cum prevăd dispoziţiile speciale ale Legii nr. 255/2010.

Soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta C.N.A.I.R. SA este corectă, criticile apelantei fiind nefondate.

Potrivit Statutului Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naționale (actual CNAIR), adoptat prin O.U.G. nr.84/2003, aceasta avea ca principal obiect de activitate  proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitatea, repararea, administrarea şi  întreţinerea  drumurilor de interes naţional, scop în care urmăreşte avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice a exproprierilor, contractarea şi finanţarea lucrărilor de investiţii şi reparaţii de drumuri, autostrăzi, poduri şi alte lucrări de reparaţii, precum şi executarea şi recepţionarea pe teren a lucrărilor respective şi elaborează documentaţii pentru execuţia de lucrări şi exploatarea autostrăzilor.

Urmează aşadar că pârâta a avut rolul determinant în proiectarea şi alegerea traseului autostrăzii, iar clauzele din acordul contractual nr…/…/14.11.2014 încheiat cu antreprenorul, nu înlătură răspunderea beneficiarului, nici măcar în ceea ce priveşte consecinţele poluării ambientale suportate de către reclamanţi pe durata lucrărilor de construcţie, odată ce urmărirea respectării  prevederilor din acordul de mediu era în sarcina pârâtei. Relevante în acest sens sunt prevederile din raportul de evaluare a impactului asupra mediului – octombrie 2015 (pagina 98), care impun ca lucrările/activităţile de construcţie care reprezintă surse de zgomot să se deruleze într-un anumit interval orar, iar dacă nivelul de zgomot este ridicat, să fie instalate panouri fonoabsorbante pentru izolare.

Cât priveşte reiterarea prin motivele de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Este adevărat că potrivit art. 224 alin.1 Cod Civil , Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice, însă în cauză pârâta C.N.A.I.R. a acţionat în numele expropriatorului care este Statul Român.

Chiar dacă în speţă nu se poate reţine existenţa unei exproprieri de fapt, prejudiciile pretinse de reclamanţi derivă din modul în care procedurile de expropriere iniţiate de stat au fost realizate, cu lăsarea imobilului reclamanţilor în limita culoarului de expropriere.

Prin apelul formulat, pârâta C.N.A.I.R. – S.A. a susţinut că prejudiciul invocat de intimaţii reclamanţi nu este cert, lichid şi exigibil şi în consecinţă nu este susceptibil de a fi reparat.

Prima critică a apelantei vizează metoda utilizată de către expertul desemnat de instanţa de fond pentru a determina valoarea de circulaţie a imobilului.

Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că evaluarea construcţiilor s-a realizat prin metoda costului de înlocuire. Metoda costului de înlocuire este, aşa cum A.N.E.V.A.R. o recomandă, de utilizat atunci când există un număr limitat de tranzacţii, astfel încât abordarea  prin piaţă sau prin venit nu se pot aplica. Or, în cauză, la solicitarea instanţei a fost identificată o singură tranzacţie privind un imobil din localitate, astfel încât metoda abordării prin comparaţie nu putea fi utilizată.

O altă critică a apelantei se referă la utilizarea de către expert a cataloagelor de reevaluare ediţia 1965, pentru un imobil construit în anul 1980.

În lipsa documentaţiei tehnico-economice de execuţie a construcției, evaluarea prin valoarea de înlocuire determinată pe baza cataloagelor de  evaluare elaborate la nivelul anului 1965 de instituţiile de proiectare de profil şi aprobate de „Comisia Centrală pentru Inventarierea şi Reevaluarea  Fondurilor Fixe”, este una indicată, respectivele cataloage  oglindind cu fidelitate caracteristici tehnice a construcţiei şi gradul de dotare şi deservire a tuturor categoriilor de clădiri, indiferent de perioada când au fost executate.

Utilizarea de către expertul tehnic a celor patru criterii de diminuare a valorii imobilului este justificată, neexistând argumente care să susţină că poziţionarea imobilului teren la 31 de metri şi a clădirii la 50 de metri de axul autostrăzii nu este de natură să diminueze calitatea mediului ambiant prin noxe, zgomot, vibraţii, afectarea timpului de însorire, reducerea vizibilităţii pe partea  estică şi sud-estică.

Însăşi necesitatea amplasării unor panouri fonoabsorbante în dreptul zonelor locuite  aflate la o distanţă mai mică de 400 metri, în condiţiile în care imobilul reclamanţilor este amplasat la mai puţin de 100 de metri, justifică reţinerea unui atare criteriu, aşa cum în privinţa emisiilor de substanţe poluante nu se poate reţine că proximitatea autostrăzii ar putea avea un impact nesemnificativ, contribuţia traficului rutier la afectarea calităţii aerului fiind cunoscută.

Prevederile studiului de impact asupra mediului, document  de ordin  general, aşa cum corect a reţinut expertul tehnic, nu înlătură consecinţele negative în planul diminuării valorii imobilului constatate temeinic prin expertiza judiciară în privinţa cazului particular al imobilului reclamanţilor.

Nici critica referitoare la diminuarea  valorii cu 5% pentru „alte inconveniente”  nu poate fi primită, odată ce acestea au fost constatate şi descrise de către expert, fiind vorba de reducerea timpului de însorire, evidentă în condiţiile amplasării autostrăzii la o înălţime de 20 metri şi o distanţă de circa 50 de metri de imobil şi reducerea vizibilităţii.

În condiţiile în care prin expertiză s-a dovedit  că valoarea de circulaţie a imobilului s-a diminuat cu un procent de 55% urmare a amplasării autostrăzii în proxima vecinătate, ceea ce semnifică un prejudiciu în valoare de 73.109 euro, rămâne a se analiza dacă cei doi pârâţi pot fi obligaţi la plata despăgubirilor materiale cuvenite reclamanţilor. 

Din perspectiva legislaţiei interne, obligaţia pârâţilor de a acorda despăgubiri reclamanţilor derivă din caracterele dreptului de proprietate. În condiţiile art.555 Cod Civil, reclamanţii au dreptul de a dispune juridic de bunul lor şi de a-l folosi. Orice atingere  adusă acestui drept trebuie să aducă în patrimoniul proprietarului o valoare economică  proporţională cu atingerea suferită.

Art. 44 din Constituţia României stabileşte cu valoare de principiu acest drept, iar în ipoteza în care daunele sunt determinate de lucrări de interes general, obligația de dezdăunare aparţine autorităţii publice. Totodată, potrivit art. 1357 Cod Civil, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”

Prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii, în mod cert dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost afectat atât prin diminuarea drastică a valorii imobilului lor, cât şi prin îngrădirea exercitării atributelor sale, terenul aflat în zona de protecţie, precum şi cel rămas în intravilan devenind inutilizabil pentru construcţii.

Chiar dacă nu a operat o expropriere de fapt, aşa cum reclamanţii susţin, este cert că pierderea de valoare a proprietăţii lor poate fi examinată şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Verificând dacă a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de ordin general şi necesitatea apărării drepturilor fundamentale ale omului, Curtea, s-a raportat la cazurile Ouzounoglou împotriva Greciei (nr. 32730/03, 24.11.2005) şi Athanasiou şi alţii vs Grecia (nr. 2531/02, 09.02.2006).

Raportând cauza de faţă la considerentele Curţii şi la situaţia din cauza Ouzounoglou împotriva Greciei, instanţa constată că deprecierea substanţială (55%) a valorii proprietăţii reclamanţilor, prin situarea casei familiale la o distanţă de 50 m de autostradă, expunerea la efectele poluării aerului şi a poluării sonore, vibraţiilor, lipsei de vizibilitate şi lumină, dar şi pierderea posibilităţii de a construi pe terenul lor, în lipsa unei despăgubiri corespunzătoare, nu respectă justul echilibru între apărarea drepturilor individuale şi cerinţele de interes general, putând fi considerată ca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Prin urmare, acordarea de către instanţa de fond a sumei de 70.000 euro, cu titlu de despăgubiri, chiar dacă mai redusă decât suma estimată de către expertul tehnic, este justă, de natură a acoperi deprecierea valorii proprietății reclamanților și limitarea exercițiului dreptului lor de proprietate.

Nici criticile referitoare la acordarea sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale, nu sunt fondate.

În aplicarea art. 8 din CEDO, încă din anul 1988, Comisia a stabilit că poluarea fonică generată de obiective administrate de stat, poate atrage responsabilitatea acestuia pe tărâmul Convenției (cauza Arrondelle împotriva Regatului Unit, cererea nr. 7889/77).

Ulterior, Curtea a stabilit că în mod evident, poluarea mediului poate afecta bunăstarea persoanelor și le poate împiedica de la folosința domiciliului lor, astfel încât să aducă atingere vieții private și familiale, fără a pune grav în primejdie sănătatea acestora (cauza Lopez Ostra împotriva Spaniei, cererea nr. 16798/1990, Hotărârea din 09.12.1994). Curtea a subliniat că art. 8 din Convenție nu se limitează la doar obligarea statului de a evita încălcările arbitrare din acest angajament, mai degrabă negativ, ci se pot adăuga obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private sau de familie.

În cauza Tătar împotriva României (cererea 67021/01, Hotărârea din 27.01.2009), Curtea a arătat expressis verbis că există o obligație pozitivă a statului „de a lua măsuri rezonabile şi adecvate care să protejeze drepturile persoanelor în cauză la respectarea vieţii lor private şi a domiciliului lor, precum şi  în termeni mai generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat”.

În fine, făcând trimitere la principiile dezvoltate în jurisprudenţa sa referitoare la încălcările grave de ordin material ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie din cauza noxelor sonore, olfactive sau de alt tip suferite de către persoana respectivă la domiciliul său, în sensul art. 8 din Convenţie, Curtea a stabilit în cauza Brânduşe împotriva României (cererea nr. 6586/03, Hotărârea din 07.07.2009), că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din art. 8 din Convenţie, având loc o încălcare a dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private, prin neînchiderea gropii de gunoi amplasată în apropierea Penitenciarului A., unde reclamantul era deţinut.

Raportând aceste elemente jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului la speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel constată că în mod corect reclamanţilor le-a fost acordată suma de 15.000 Euro cu titlu de daune morale.

Imobilul proprietatea reclamanţilor era situat într-o zonă limitrofă, traficul fiind limitat anterior începerii lucrărilor de execuţie a autostrăzii. Chiar dacă dinaintea începerii construcţiei autostrăzii s-au discutat posibile probleme rezultate din derularea lucrărilor de construcţie la o distanţă de 50 m de imobilul reclamanţilor, fiind consemnată în procesul-verbal încheiat la 03.11.2015 la sediul Primăriei A. obligaţia instalării de panouri fonoabsorbante pe timpul executării lucrărilor, conform acordului de mediu şi Ordinului nr. 119/2014 al Ministrului Sănătăţii, astfel de panouri nu au fost montate, fiind necesar ca reclamanţii să formuleze o acţiune în acest sens.

La data de 07.09.2017, Garda de Mediu A. a constatat un nivel al zgomotului înregistrat în timpul desfăşurării activităţilor specifice de construire a autostrăzii de 69,7 dB, peste cel de 50 Db impus de acordul de mediu.

În procesul-verbal nr…/06.10.2017, DSP A. a consemnat că lucrările de şantier se desfăşoară la o distanţă de 50-60 metri faţă de locuinţa reclamanţilor şi creează disconfort prin şi utilaje, praf, vibraţii produse de maşini şi utilaje. Nici la acel moment nu erau montate panourile fonoabsorbante .

În pofida termenului de 30 de zile stabilit de DSP A. şi a amenzii contravenţionale aplicate constructorului de către Garda Naţională de Mediu la 26.04.2018, au fost montate panouri provizorii abia în iunie 2018, fără ca în acest mod să fie rezolvată problema poluării sonore.

Starea de suferinţă şi anxietate a reclamanţilor, rezultată din inconvenienţele generate de amplasarea locuinţei în proxima vecinătate a şantierului, vreme de câţiva ani (zgomote, praf, fum), dar şi din lipsa luării măsurilor adecvate pentru diminuarea efectelor poluării, a fost relevată de probele testimoniale administrate în cauză, precum şi de înscrisurile depuse care relevă multiplele demersuri efectuate la nivelul autorităţilor statului.

Totodată, probele testimoniale administrate şi actele medicale depuse, au relevat faptul că poluarea şi stresul produs reclamantei au fost de natură să-i influenţeze negativ starea de sănătate, după intervenţia chirurgicală suferită.

În acord cu susţinerile reclamanţilor, instanţa de fond în mod corect a apreciat că justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale particularului şi ale comunităţii în ansamblu, a fost încălcat, pe lângă afectarea dreptului de proprietate, fiind încălcat şi dreptul reclamanţilor la domiciliu şi viaţă privată, consacrat de art. 8 din CEDO.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, Curtea a avut în vedere că indemnizarea victimei nu trebuie să fie speculativă, ci cuantumul acesteia să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor încălcate, urmând în mod necesar a fi raportat şi la atitudinea adoptată de pârâţi în rezolvarea situaţiei.

În raport de intensitatea încălcării drepturilor reclamanţilor şi durata acestei încălcări, Curtea a apreciat că suma de 15.000 euro stabilită de instanța de fond, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin afectarea proprietăţii, a dreptului de a se bucura de un mediu sănătos şi a dreptului la respectarea vieţii private şi a domiciliului, este una rezonabilă şi adecvată, de natură să compenseze încălcarea drepturilor subiective ale acestora.

Domenii speta

Spete similare