Aplicarea art.15 din Legea nr.165/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 23 martie 2020 reclamanţii V.M., V.E., T.D. şi G.L. au chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti, solicitând anularea Deciziei de invalidare nr. 32231 din 13 februarie 2020 emisă de ANRP - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor cu obligarea pârâtei la validarea Dispoziţiei nr. 1877 din 19 iunie 2006 emisă de Primarul municipiului Botoşani. De asemenea, a solicitat să se constate existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 3190 mp situat în Botoşani, strada - şi să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii 165/2013, pentru acest imobil.

Prin sentinţa civilă nr. 876 din data de 29 iunie 2021, Tribunalul Botoşani a admis contestaţia formulată de contestatorii V.M., V.E., T.D. şi G.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti; a anulat decizia de invalidare nr. 32231 din 13.02.2020 emisă de Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor – Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a constatat existenţa dreptului de proprietate a reclamanţilor asupra imobilului teren în suprafaţă de 3190 mp, situat în municipiul Botoşani, str. -; a obligat pârâta Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin notificarea nr. 301/2001, V.Gh.M., V.Gh.I. şi V.Gh.S., în calitate de fii a defunctului V.C.Gh. au solicitat despăgubiri băneşti, pentru suprafaţa de 3190 mp situată în str. -, actualmente str. -, conform art. 36 alin. 2 din Legea 10/2001.

În motivarea cererii, petenţii au arătat că terenul care face obiectul notificării a fost expropriat respectiv: suprafaţa de 1930 mp teren în baza Decretului nr. 631 din 1973 şi suprafaţa de 1260 mp în baza Decretului nr. 95/1974.

Prin Dispoziţia nr. 1877 din 19.06.2006 emisă de Primăria municipiului Botoşani, se propune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VI din Legea nr. 247/2005, în favoarea domnilor V.M., VI. şi V.Ș. pentru imobilul teren în suprafaţă de 3190 mp, situat în municipiul Botoşani, str. Uzinei nr. 2.

Prin decizia de invalidare nr. 32231 din 13.02.2020, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor se invalidează Dispoziţia nr. 1877 din 19.06.2006 emisă de Primarul Municipiului, cu motivarea că nu au fost depuse documente care să facă dovada că există identitate între imobilul pentru care au fost depuse acte translative de proprietate şi cel preluat de Statul Român, nu se face dovada calităţii de moştenitor în raport cu fostul prezumtiv proprietar, nu au fost depuse documente care să permită verificarea incidenţei prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu se face dovada dreptului la măsuri compensatorii. Potrivit art. 1 din Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 mart. 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/40 asupra rechiziţiilor şi nerestituite în natură sau în echivalent, când restituirea în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile legii.

Instanţa a analizat cererea reclamanţilor raportat la dovada preluării abuzive şi a dreptului de proprietate, calitatea de persoană îndreptăţită şi incidenţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Referitor la dovada dreptului de proprietate şi a preluării abuzive

S-a reţinut că prin Decretul nr. 95 din 21 iunie 1974, V.Gh. a fost expropriat cu suprafaţa de 1260 mp, iar prin Decretul nr. 631 din 22 noiembrie 1973, V.Gh. şi V.D. au fost expropriaţi cu suprafaţa de 1930 mp teren. Notificarea formulată de fiii lui V.Gh. şi D. a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 1877 din 19.06.2006 emisă de Primăria municipiului Botoşani, prin care se propune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VI din Legea nr. 247/2005, în favoarea domnilor V.M., V.I. şi V.S., pentru imobilul teren în suprafaţă de 3190 mp, situat în municipiul Botoşani, str. -.

În dovedirea dreptului de proprietate s-a anexat Notificării formulate la data de 24.07.2001, actul de vânzare – cumpărare încheiat la data de 16 septembrie 1914 (autentificat sub nr. 2525 din 16.09.2014) din care rezultă că d-l C.V. a cumpărat un loc viran în suprafaţă de 3516,95 mp la marginea oraşului, în faţa cazarmei R. pe care a fost clădită bariera numită „Baisa” care se mărgineşte de-o parte cu imaşul Comunal, pe o latură cu locul M. Militare, pe o altă latură cu locurile lui I.C. şi E.D., iar în faţă cu şoseaua ce merge spre Baisa. Prin raportul de expertiză întocmit de expertul D.F., raport necontestat de părţi) s-a identificat terenul care a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare din anul 2014 şi terenul expropriat, între cele două terenuri, expertul precizând că ar existat identitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 1 şi 2 din HG 250/2007, (Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001) în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar persoana individualizată în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar. 

Chiar dacă în cauză nu s-a depus certificat de moştenitor după C.V., instanţa a constatat că reclamanţii contestatori au făcut dovada faptului că autorii lor V.Gh. şi D. au avut în proprietate suprafaţa de 3190 mp teren situat în municipiul Botoşani, str. -, teren preluat abuziv, prin expropriere în baza Decretului nr. 631/1973 (pentru o suprafaţă de teren de 1930 mp) şi apoi în baza Decretului nr. 95/1974 (pentru o suprafaţă de teren de 1260 mp).

Referitor la calitatea de persoană îndreptăţită, instanţa a constatat că reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitori ai proprietarilor terenului (V.Gh. şi D.) în accepţiunea art. 4 alin. 2 şi 3 din Legea 10/2001.

Instanţa a reţinut că notificarea a fost formulată de către V.M., V.I. şi V.S. în calitate de moştenitori ai defuncţilor V.Gh. și D.

Din certificatul de moştenitor nr. 909 din 1 octombrie 1980, rezultă că moştenitorii defunctului V.Gh. decedat la data de 2 mai 1980 sunt V.D. în calitate de soţie supravieţuitoare cu o cota de ¼ şi V.I. cu o cotă de ¾, fiind străini de succesiune prin renunţare sau conform art. 700 Cod Civil V.S. şi V.M.

Instanţa a reţinut că V.D. a decedat la data de 25.06.1990, iar după defunctă nu s-a dezbătut succesiunea.

Împrejurarea că după decesul numitei V.D. (soţia lui V.Gh.) şi mama celor trei persoane îndreptăţite, nu a fost realizată procedura succesorală, nu poate conduce la concluzia că nu a fost făcută dovada calităţii de moştenitor, din actele de stare civilă existente la dosar rezultând faptul că persoanele care au formulat notificare în baza Legii 10/2001, sunt fii lui V.Gh. şi D.

Cu privire la incidența prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013, instanţa a reţinut că potrivit articolului sus-menţionat, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită potrivit prevederilor legilor fondului funciar. Or, din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că terenurile care au făcut obiectul exproprierii nu au fost restituite în baza legilor fondului funciar, titlul de proprietate nr. 18989 din 28.07.1993, emis în baza Legii 18/91, avându-i ca titulari în indiviziune pe V.I., V.Ș. şi V.M. şi fiind situate în intravilanul şi extravilanul comunei Mihai Eminescu. (certificat de moştenitor după defunctul V.I.).

S-a mai reţinut că deşi s-a arătat de către reclamanţi că terenurile respective aveau la data preluării abuzive categoria de folosinţă curţi – construcţii, acesta fapt nu a fost dovedit, din decretele de expropriere rezultând că respectivele terenuri erau libere de construcţii.

De altfel, din Registrul Agricol al Primăriei Botoşani, rezultă că terenul aparţinând defunctului V.Gh. era trecut la data exproprierii la categoria de folosinţă „neconstruibil şi cultivat”.

Instanţa a mai reţinut potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, că în cauză nu rezultă că s-ar fi încasat despăgubiri la data preluării imobilului de către stat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 165/2013, în situaţia în care restituirea în antură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent ce se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea cererii potrivit Legii 10/2001.

Faţă de toate cele ce preced, instanţa a admis contestaţia, a anulat Decizia de Invalidare nr. 32231 din 13.02.2020, a constatat existenţa dreptului de proprietate a reclamanţilor asupra imobilului teren în suprafaţă de 3190 mp, situat în municipiul Botoşani, str. - şi a obligat pârâta la emiterea deciziei privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, pe care o consideră netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:

Referitor la calitatea de persoană îndreptăţită, solicită să se reţină că Tribunalul Botoşani a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001

Cu privire la incidența, în speță, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013, instanța de fond nu a ținut seama de Decizia nr. 384 din iunie 2017 pronunțată de Curtea Constituțională a României, prin care a apreciat că trebuie coroborate prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, ale Legii nr. 1/2000 și ale Legii nr. 169/1997, cu cele ale Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior concluzia desprinsă să fie raportată la prevederile Legii nr. 165/2013.

În drept, a invocat Legea nr. 10/2001, republicată, H.G nr. 250/2007, Legea nr. 247/2005, Legea 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, art. 466 și urm. din Noul Cod de procedură civilă.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, curtea a reţinut următoarele:

Prin apelul declarat se reiterează susţinerile privind lipsa dovezii calității de moștenitor a reclamanţilor, pârâta apelantă apreciind că această dovadă se poate face doar cu certificatul de moștenitor nu şi cu acte de stare civilă, iar V.S. şi V.M. sunt străini de succesiune.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a stabilit şi prima instanţă.

Astfel, conform art. 4 al. 2, 3 şi 4:

(2) De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

(4) De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.

Art. 4.2. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, anexă la HG nr. 250/2007,  precizează că „la art. 4 alin. (2) din lege norma referitoare la accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moştenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar. Având în vedere complexitatea materiei, se recomandă entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor să apeleze fie la serviciile unor notari publici, fie ale juriştilor din cadrul entităţii respective. Menţionăm că legiuitorul a lăsat, într-o primă fază, această analiză şi calificare (a calităţii de moştenitor) la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării. În cazul în care se depune „certificat de calitate” emis de un notar public, potrivit legii, entitatea învestită va soluţiona notificarea şi pe baza acestuia.”

Prin urmare, legiuitorul nu impune ca dovada calităţii de moştenitor legal al persoanei îndreptăţite să se facă exclusiv cu un certificat de moştenitor ci dă posibilitatea de a se face dovada şi cu acte de stare civilă.

Mai întâi trebuie stabilit cine ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Conform actului de vindere cumpărare din 15.09.1914 C.V. şi soţia sa M.C.V. au cumpărat în comuna Botoşani locul viran în suprafață de 3516 mp. Conform raportului de expertiză întocmit în cauză, necontestat de părţi, terenul ce face obiectul acestui contract se identifică cu terenurile ce fac obiectul notificării, expropriate prin Decretele de expropriere nr. 63171974 şi nr. 95/1974, regăsindu-se în prezent pe str. -, fosta str. -.

Însă, proprietarul expropriat conform celor două decrete de expropriere a fost V.Gh. (1260 mp în str. -) şi respectiv V.Gh. şi D. (1930 mp în str.-).

Potrivit art. 3 alin. 1 lit. a sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora iar art. 4  alin. 2 prevede că de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele ale art. 24 alin. 2 din lege care prevăd că în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

În speţă nu s-a făcut dovada că V.Gh. nu deţinea terenul sub nume de proprietar la data exproprierii, prin urmare, conform prezumţiei instituite de legiuitor acesta era proprietarul terenurilor la acea dată.

 Pe de altă parte, conform certificatului de naştere, V.Gh. era fiul lui V.C. şi V.M. Într-adevăr, conform certificatului de moştenitor din 20.03.1961, fiul V.Gh. a renunţat la succesiunea tatălui, dar conform sesizării pentru deschiderea procedurii succesorale după defuncta V.M., decedată la 3 februarie 1963, este moştenitor şi V.Gh., în condiţiile în care mama sa era coproprietara terenului şi moştenitoarea lui V.C. Faptul că acesta a moştenit-o pe mamă şi a intrat în posesia acestui teren este dovedit de cele două decrete de expropriere care atestă faptul că era proprietarul terenului la data exproprierii, astfel cum s-a arătat. Deşi soţia acestuia, D., este trecută ca proprietar expropriat, terenul fiind dobândit prin moştenire, aceasta nu avea calitatea de proprietar. În concluzie, persoana îndreptăţită la restituire ar fi fost V.Gh.

Potrivit certificatului de moştenitor după defunctul V.Gh., decedat la data de 2 mai 1980, au rămas ca moştenitori soţia supravieţuitoare, V.D. şi fiul V.I., fiind străini de succesiune prin renunțare fiii V.S. şi V.M.

Rezultă că V.I. (care are calitatea de notificator) face dovada calităţii de moștenitor al proprietarului deposedat cu certificat de moştenitor. După defunctul V.I., decedat la data de 9.05.2012, a rămas ca moştenitor reclamantul V.E. (certificat de moştenitor).

V.D. a decedat la data de 25.06.1990 (certificat de deces) şi nu există nicio dovadă a dezbaterii succesiunii după aceasta.

Însă notificatorii V.S. şi V.M. au dovedit cu certificate de naştere că sunt fiii lui V.D. şi pe cale de consecinţă sunt moştenitori legali, din clasa I, conform art. 669 Cod civil.

Trebuie subliniat faptul că în raport de data deschiderii succesiunii defunctului V.Gh. (1980) şi a defunctei V.D. (1990), anterior intrării în vigoare a noului Cod civil la data de 1.10.2011, în speță se aplică dispozițiile vechiului Cod civil, conform art. 91 din Legea nr. 71/2011. Din dispozițiile coroborate ale art. 644, art. 688, art. 696 şi art. 899 alin. 1 Cod civil rezultă că transmisiunea patrimoniului succesoral operează de drept din momentul deschiderii moștenirii, fără vreo manifestare de voință din partea succesibilului, fără a avea însă caracter definitiv şi obligatoriu. Art. 686 Cod civil prevede că nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine. Prin urmare succesibilul are dreptul de a alege, de a-şi exercita dreptul de opțiune succesorală, fie în sensul de a accepta moștenirea, confirmând titlul de moștenitor, fie în sensul de a renunța la moștenire, titlu desființându-se cu efect retroactiv. Dreptul de opțiune aparține tuturor persoanelor cu vocație succesorală, astfel încât V.S. şi V.M., în calitate de descendenţi ai defunctei V.D., la rândul său moştenitoare a proprietarului deposedat, V.Gh., trebuiau să își exercite acest drept de opțiune în condiţiile legii.  În acest sens cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.

Or, prin notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 24.07.2001, V.S. şi V.M. au acceptat succesiunea după mama lor, V.D., aceasta transmițând dreptul său la restituirea terenului preluat de la soțul său fiilor, moştenitori legali. Prin urmare, este irelevant în cauză faptul că aceștia au renunțat la succesiunea tatălui, atât timp cât sunt moștenitori prin retransmitere după mamă, care l-a rândul său era moștenitoarea soțului predecedat, astfel cum s-a argumentat anterior. În speţă instanţa nu este investită să stabilească şi cotele din masa succesorală ce se cuvin fiecăruia.

Nu are nicio relevanţă faptul că cei trei au indicat în notificare faptul că terenurile au aparţinut lui V.Gh., în raport de situaţia de fapt şi de drept expusă.

Mai trebuie menţionat faptul că după defunctul V.S., decedat la data de 25.01.2013, au rămas ca moștenitoare reclamantele T.D. şi G.L.a conform certificatului de moștenitor.

În concluzie, este neîntemeiată critica pârâtei apelante  privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în cauză făcându-se dovada, în condiţiile legii, a calităţii reclamanților de moștenitori ai persoanei îndreptățite la restituire.

A doua critică a pârâtei apelante vizează încălcarea art. 15 din Legea nr. 165/2013 în raport de considerentele Deciziei nr. 384/2017 a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 165/2013 cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.

Potrivit art. 151 al. 2 din Legea nr. 165/2013 pentru suprafeţele care exced limitelor prevăzute la alin. (1) şi pentru care, pe baza documentelor existente, nu se poate stabili dacă se încadrează în suprafaţa maximă prevăzută la art. 15, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţională invalidează deciziile entităţilor învestite de lege, cu excepţia celor emise în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive prin care instanţele au stabilit existenţa şi întinderea dreptului.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 384/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 151 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, invocată de pârâta apelantă, se fac o serie de interpretări referitoare la aplicarea art. 151, relevanţă pentru prezenta cauză fiind cele care fac referire la dovada respectării limitei de 50 ha de proprietar deposedat.

Cu titlu prealabil se reţine în legătură cu efectele deciziilor Curții Constituționale, în ceea ce privește atât considerentele, cât și dispozitivul acestora, faptul că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat în mod constant că puterea de lucru judecat ce însoțește deciziile Curții Constituționale se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, inclusiv efectului general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituționalității (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010).

În ceea ce privește forța obligatorie a considerentelor pronunțate în deciziile Curții Constituționale, Curtea a mai reținut că prevederile art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituție, referitoare la efectul general obligatoriu și pentru viitor al deciziilor Curții, nu disting nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanței de contencios constituțional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 prin care a reținut, invocând jurisprudența sa anterioară, că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

Relevante pentru soluţionarea prezentei cauze sunt următoarele considerente din decizia menţionată:

„27. Astfel, Curtea reţine că textul art. 15 din Legea nr. 165/2013 reglementează limita care trebuie respectată pentru soluţionarea cererilor de restituire vizând terenuri intravilane agricole rezultată din coroborarea dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, limită care se subsumează cotei de 50 ha, stabilită de aceste acte normative.

35. Prin urmare, Curtea constată că, reglementând cele două prezumţii legale simple, legiuitorul a conferit statului [entităţii învestite de lege] un mijloc de probă în sensul art. 250 din Codul de procedură civilă, care are drept obiect dovedirea, pe de o parte, a categoriei de folosinţă a terenului, iar, pe de altă parte, depăşirea cotei de 50 ha de teren arabil ce pot fi restituite pentru fiecare proprietar deposedat.

36. Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut [art. 327 din Codul de procedură civilă] a cărui existenţă apare ca fiind probabilă. Potrivit art. 328 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.

41. Cu privire la cea de-a doua prezumţie reglementată prin art. 151 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că aceasta este o consecinţă firească a art. 9 alin. (5) lit. c) şi art. 10 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora, la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate se depune o declaraţie în care se va menţiona, pe propria răspundere, suprafaţa totală de teren atribuită în proprietate, prin reconstituire sau prin constituire, de familie, potrivit prezentei legi, chiar dacă aceasta s-a făcut în mai multe localităţi sau de la mai mulţi autori. Acelaşi text prevede că persoanele fizice şi persoanele juridice cărora li s-a reconstituit sau li s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, potrivit Legii nr. 18/1991, precum şi persoanele juridice care au în patrimoniu sau în administrare terenuri agricole ori deţin în orice mod asemenea terenuri au obligaţia de a da secretarului consiliului local o declaraţie în care vor menţiona suprafaţa de teren agricol atribuită sau, respectiv, deţinută efectiv, în una sau mai multe localităţi, iar pentru persoanele fizice, şi de la mai mulţi autori. Persoanele fizice vor face declaraţia pe propria răspundere, iar persoanele juridice, prin reprezentanţii lor. Prin urmare, Curtea reţine că raţiunea acestei declaraţii avea în vedere faptul că prin cererea depusă să nu se depăşească limita de 50 ha prevăzută de lege.

42. În contextul prevederilor art. 151 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, criticate în cauza de faţă, Curtea constată că, în lipsa acestei declaraţii pe propria răspundere, entitatea prevăzută de lege nu cunoaşte dacă prin cererea depusă suprafaţa de teren agricol solicitată depăşeşte sau nu limita de 50 de ha. Prin urmare, legiuitorul a instituit prezumţia depăşirii limitei antereferite. Justificarea avută în vedere ţine de un criteriu funcţional, respectiv „pentru restul de 4.000 de dosare [din 6.000 analizate - sn], Secretariatul Comisiei Naţionale nu a putut înainta o propunere de decizie, deoarece, deşi documentele din dosare au confirmat existenţa dreptului de proprietate, nu s-a putut stabili şi respectarea limitei de 50 de ha” [a se vedea nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015]. Practic, legiuitorul a reglementat această prezumţie ţinând cont de faptul că persoana îndreptăţită nu a furnizat niciun mijloc de probă pentru a demonstra respectarea cerinţei imperative a Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000, sarcină care îi incumba.

43. De asemenea, Curtea observă că nu se putea reglementa o prezumţie contrară, şi anume că nu se depăşesc cele 50 ha prin restituirea suprafeţelor care excedează limitelor de 1.000/3.000 mp, după caz, pentru că, pe de o parte, s-ar fi produs situaţii discriminatorii faţă de persoanele care au depus cereri în baza legilor fondului funciar care depăşeau 50 ha şi faţă de care suprafaţa restituită a fost astfel limitată şi, pe de altă parte, s-ar fi încurajat nerespectarea legii pentru că, în acest fel, prin Legea nr. 10/2001, se evitau dispoziţiile imperative ale legii fondului funciar în materia restituirii, creându-se şi încurajându-se frauda la lege.

44. În lipsa prezumţiei analizate, ar fi trebuit efectuate verificări la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale de bază [comune/oraşe], sarcină care s-ar fi dovedit excesivă din punct de vedere administrativ şi, de multe ori, fără finalitate, constituindu-se într-o probatio diabolica.

45. Astfel, legiuitorul a reglementat prezumţia antereferită, pe de o parte, pentru a evita o sarcină administrativă disproporţionată şi pentru a responsabiliza şi a obliga persoanele să respecte legea atunci când depun documente în susţinerea cererilor lor, iar, pe de altă parte, pentru a se respecta cerinţele imperative din legile de restituire în domeniul fondului funciar sub aspectul limitei maxime.

46. Prin urmare, această prezumţie, departe de a constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate privată - în condiţiile în care persoana îndreptăţită deţine un bun - reprezintă o aplicare a art. 1 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) din Constituţie, în sensul că persoana poate deţine un bun în limita a 50 ha de teren, condiţie imperativă de ordine publică prestabilită şi cuprinsă în materia restituirii reglementate în legile de fond funciar.

47. Curtea reţine, totodată, că, în lipsa declaraţiei pe proprie răspundere mai sus amintită, prevăzută de art. 10 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de invalidare pentru ceea ce excedează suprafeţelor asupra cărora poartă prezumţia din prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate. În litigiul în cadrul căruia a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, instanţa de judecată urmează să analizeze dacă şi în ce măsură Comisia Naţională a făcut aplicarea corectă a textelor de lege incidente în speţă. În virtutea plenitudinii sale de competenţă, în cazul în care va constata nelegalitatea şi netemeinicia deciziei de validare parţială contestată, instanţa o va anula şi va hotărî cu privire la calitatea de proprietar a persoanei care se consideră îndreptăţită, stabilind totodată şi cu privire la întinderea dreptului şi modul de despăgubire a persoanelor îndreptăţite.”

Faţă de aceste considerente, curtea a constatat că este întemeiată susținerea pârâtei apelante în sensul că dovada respectării limitei de restituire de 50 ha se face cu declarația pe propria răspundere a persoanei solicitante, declarații care însă au fost depuse de reclamanți în apel în combaterea motivelor de apel.

Prin adresa nr. 25569/CC/17.05.2019, ANRP a solicitat Primăriei municipiului Botoşani şi notificatorilor ca, în situaţia în care terenul preluat era intravilan şi avea destinaţia agricol la momentul preluării, trebuie comunicat dacă a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 50 de ha. Se arată că în situația în care nu s-a dispus reconstituirea sau nu se pot obţine date cu privire la aceste aspecte, dosarul se va completa cu o declarație pe proprie răspundere a persoanei îndreptățite, fiind totodată indicat termenul de decădere de 120 de zile pentru răspuns.

Cu toate că aceste declaraţii trebuiau depuse în termenul administrativ de 120 de zile la care s-a făcut referire anterior, în speţă nu s-a invocat prin motivele de apel decăderea reclamanților din dreptul de a le depune la dosar, iar pe de altă parte, curtea, în raport de cele indicate de Curtea Constituţională în considerentele citate (paragraf 47), a analizat modul în care Comisia Naţională a făcut aplicarea legii în procedura administrativă, concluzionând că nu se poate imputa reclamanților intimați depășirea acestui termen, în condiţiile în care Comisia nu a comunicat reclamanților necesitatea completării dosarului administrativ cu aceste declarații în sensul că doar cu acestea se poate face dovada nedepășirii limitei de restituire de 50 de ha, faţă de prezumţia instituită de legiuitor, astfel cum a argumentat Curtea Constituțională, ci a comunicat că depunerea declarațiilor se face în subsidiar.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ., curtea a respins apelul pârâtei ca nefondat. 

Domenii speta

Spete similare