Insolvență. Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie a naşterii dreptului la acţiunea în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr.85/2006.

Insolvență. Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie a naşterii dreptului la acţiunea în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr.85/2006. 

Legea nr.85/2006, art. 138, art. 139

Decretului nr. 167/1958, art. 8

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie coincide cu momentul naşterii dreptului la acţiune.(art. 8 al Decretului nr. 167/1958).

Totuşi, art. 138 din  Legea nr.85/2006 introduce o derogare: prescripţia cu o durata de 3 ani curge de la data cunoaşterii persoanei care a cauzat insolvenţa ( art. 139).

Aşadar, dreptul la acţiune se poate naşte anterior deschiderii procedurii şi ,,acțiunea se prescrie" într-un termen de 3 ani calculat de la data cunoaşterii persoanei răspunzătoare, dar cu toate acestea, curgerea termenului de prescripţie nu poate fi concepută anterior deschiderii procedurii datorită dispoziţiilor legale citate mai sus în favoarea creditorilor sociali.

Data cunoaşterii raportului este momentul iniţial al curgerii termenului de prescripţie de 3 ani deoarece în acest document se consemnează, între altele, cauzele ajungerii la starea de insolvenţă şi persoanele care au cauzat asemenea stare. Pe lângă momentul subiectiv al cunoaşterii persoanei, textul art. 139 prevede şi un al doilea moment, de natură obiectivă:,,sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă". Acest moment coincide, în ultima instanţă, cu data cunoaşterii raportului administratorului judiciar/ lichidatorului.

Acţiunea se prescrie în trei ani „dar nu mai devreme de doi ani" calculata de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Această menţiune are semnificaţia că indiferent de momentul iniţial, care, în aparenta, s-ar putea situa şi anterior deschiderii procedurii, împlinirea duratei termenului de prescripţie de 3 ani nu se poate produce ,,mai devreme de 2 ani de la data deschiderii procedurii".

Secția a II - a civilă ,  Decizia  civilă  din 286 din 03 septembrie 2019

Prin sentinţa nr. ..../2018 pronunţată de  Tribunalul Hunedoara  în  dosar  nr. .......97/2013/a... a  fost  aprobat raportul final întocmit de lichidatorul judiciar C. SPRL şi în consecinţă:

In temeiul art.131 din Legea privind procedura insolventei,

S-a  dispus închiderea procedurii falimentului debitorului SC  A. SRL, înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Hunedoara .

  A  fost  respinsă cererea formulată de lichidatorul judiciar C. SPRL, împotriva pârâtului M.  pentru antrenarea răspunderii patrimoniale.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele :

Conform art. 138 din Legea nr.85/2006 judecătorul sindic poate  dispune că o parte din pasivul debitoarei, persoana juridică,  ajunsa in stare de insolvenţă, sa fie suportata de către membrii organelor de conducere şi de orice persoana care a contribuit la ajungerea debitoarei in aceasta stare. Aşadar, răspunderea organelor de conducere pentru pasivul societăţii debitoare se poate antrena in cazul săvârşirii faptelor limitativ prevăzute de textul de lege menţionat si numai daca faptele respective au determinat starea de insolvenţă a debitoarei.

Răspunderea organelor de conducere prevăzută de art.138 din Legea insolvenţei, este o veritabilă răspundere delictuală, chiar dacă este prevăzută într-o lege specială, astfel că implică dovedirea existenţei elementelor constitutive ale acestei răspunderi, conform art. 998, 999 Cod civil vechi şi art.1349 al.1 şi art.1357 al.1 Cod civil, astfel încât lichidatorul este dator sa probeze săvârşirea unei fapte ilicite determinate, prejudiciul produs ca urmare a delictului comercial, care constă în starea de insolvenţă a debitoarei, precum şi existenţa raportului de cauzalitate dintre această faptă și insolvenţă. Aceasta întrucât norma specială nu prevede expres care sunt condiţiile antrenării răspunderii, motiv pentru care acolo unde nu prevede sau nu e suficient de explicită, se completează cu dreptul comun în materie de răspundere delictuală.

Condiţiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere sunt de altfel incluse în disp.art.138 din Legea insolvenţei, respectiv cauza fiind fapta persoanei responsabile, una dintre cele enumerate de art.138, efectul fiind starea de insolvenţă, dovedită prin existenţa unor creanţe certe, lichide şi exigibile mai vechi de 90 zile rămase neacoperite, iar raportul de cauzalitate în condiţia prevăzută de acest articol, care impune sancţionarea doar a persoanelor care au determinat starea de insolvenţă.

Dispoziţiile de mai sus nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina fostului administrator al debitoarei din simpla existenţă a faptei, a prejudiciului, respectiv a insolvenţei, atâta vreme cât nu s-a făcut şi dovada raportului de cauzalitate dintre acestea, respectiv că la originea insolvenţei se află una dintre faptele enumerate de art.138.

În speţă deschiderea procedurii şi prejudiciul, respectiv întregul pasiv rămas neacoperit ca urmare a lichidării averii debitoarei, sunt dovada însăşi a stării de insolvenţă.

Chiar dacă insolvenţa şi valoarea prejudiciului sunt relativ uşor de probat, este necesară însă probarea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale. Astfel în funcţie de fapta efectiv săvârşită e necesar să se dovedească raportul de cauzalitate între faptele imputate şi starea de insolvenţă, concretizată în pasivul rămas descoperit la finalul lichidării, iar în plus în unele situaţii şi că această faptă a produs făptuitorului un folos, fiind săvârşită în interes personal.

Ori dispozițiile  art.138 nu instituie o prezumţie referitoare la raportul de cauzalitate dintre faptele enumerate şi starea de insolvenţă. Altfel, nu ar fi fost necesară prevederea expresă din primul alineat al articolului respectiv potrivit căreia se sancţionează persoanele cărora le este imputabilă insolvenţa, ceea ce presupune necesitatea administrării de probe pentru dovada raportului de cauzalitate, el nefiind prezumat.

În ce priveşte fapta sancţionată de art.138 lit.d din Legea insolvenţei, se constată că în timpul desfăşurării procedurii insolvenţei, lichidatorul judiciar a făcut demersuri pentru a putea intra in posesia tuturor actelor contabile ale debitoarei, însă acestea nu i-au fost predate de pârât, prezumând că acestea nu au fost întocmite.

Este adevărat că în cazul faptelor negative, cum este neîntocmirea documentaţiei contabile, sarcina probei se răstoarnă, pârâtul fiind obligat să facă dovada faptului pozitiv contrar, însă aceasta nu este suficient. Lichidatorul este dator să depună probe cu care să dovedească raportul de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvenţă, întrucât norma susmenţionată nu prezumă culpa şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, cu prezumă prev. art.169 lit. d din Legea nr.85/2014.

 Din raportul cauzelor precum şi din raportul final rezultă că documentele juridice şi contabile nu au putut fi verificate de lichidator. Ori, în lipsa documentelor contabile, nu se poate trage o concluzie cu privire la modul cum a fost condusă activitatea debitoarei şi dacă actele şi faptele administratorului au condus la insolvenţa debitoarei, operând principiul in dubio pro reo.

Judecătorul sindic  a  apreciat că în cauză nu s-a dovedit că faptele pârâtului au determinat nemijlocit starea de insolvenţă a debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, recalificat  apel C. SPRL - lichidator judiciar al SC  A. SRL în  ce  privește  cererea de  atragere a  răspunderii patrimoniale  împotriva  fostului administrator  M .

În  dezvoltarea motivelor arată că din modul în care a fost conceput  textul  art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006 rezultă că simplul fapt că administratorul debitoarei nu a  ţinut  contabilitatea în conformitate cu legea, a ţinut o contabilitate fictivă sau a făcut să dispară  unele documente contabile, este suficient pentru a opera atragerea  răspunderii  patrimoniale  fără a mai avea nevoie de a proba elementele ce compun răspunderea civilă obişnuită.

 Totodată arată că punerea la dispoziţie a documentelor de către debitoare  nu are  caracter opţional  ci este  prevăzută  expres de prevederile  art.  44 din Legea nr.  85/2006.

Raportul de cauzalitate este  dat de  managementul defectuos  şi  dezinteresat  prestat de pârât, care în  calitate de organ de conducere avea obligaţia de a  preveni situaţia de  natură a  prejudicia societatea sau terţe  persoane.

Mai  arată că  în  mod greşit  judecătorul  sindic a  considerat  cererea  de  atragere a  răspunderii  fostului administrator  ca  nedovedită, în  condiţiile  în care au fost ataşate acesteia  documentele pe  care  s-a întemeiat  cererea.

Pârâtul M. a  solicitat  respingerea  recursului  invocând  prescripţia  dreptului  material la  acţiune şi ca  neîntemeiat  pe  fond.

Din examinarea apelului prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea reţine următoarele:

 Din perspectiva  dispoziţiei  legale  în materie, nu  cunoaşterea  faptelor  ci  cunoaşterea  făptuitorului  constituie  punctul de  plecare  al  începerii  cursului prescripţiei  extinctive,  iar  cunoaşterea  făptuitorului trebuie realizată în  maxim  2  ani  de la  data  deschiderii procedurii . Termenul de  prescripţie  curge de  la  acest termen.

Curtea constată că conform art.139 din Legea nr. 85/2006 acţiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

 Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie coincide cu momentul naşterii dreptului la acţiune (art. 8 al Decretului nr. 167/19583 ).

Totuşi, art. 138 introduce o derogare: prescripţia cu o durata de 3 ani curge de la data cunoaşterii persoanei care a cauzat insolvenţa ( art. 139).

Aşadar, dreptul la acţiune se poate naşte anterior deschiderii procedurii şi,,acţiunea se prescrie" într-un termen de 3 ani calculat de la data cunoaşterii persoanei răspunzătoare, dar cu toate acestea, curgerea termenului de prescripţie nu poate fi concepută anterior deschiderii procedurii datorită dispoziţiilor legale citate mai sus în favoarea creditorilor sociali.

Data cunoaşterii raportului este momentul iniţial al curgerii termenului de prescripţie de 3 ani deoarece în acest document se consemnează, între altele, cauzele ajungerii la starea de insolvenţă şi persoanele care au cauzat asemenea stare. Pe lângă momentul subiectiv al cunoaşterii persoanei, textul art. 139 prevede şi un al doilea moment, de natură obiectivă:,,sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă". Acest moment coincide, în ultima instanţă, cu data cunoaşterii raportului administratorului judiciar/ lichidatorului.

Acţiunea se prescrie în trei ani „dar nu mai devreme de doi ani" calculată de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Această menţiune are semnificaţia că indiferent de momentul iniţial, care, în aparență, s-ar putea situa şi anterior deschiderii procedurii, împlinirea duratei termenului de prescripţie de 3 ani nu se poate produce ,,mai devreme de 2 ani de la data deschiderii procedurii".

Acest termen de prescripţie a început să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă şi care coincide cu momentul depunerii raportului din  6.03.2014. Ori, la termenul din 6.03.2014 administratorul judiciar a întocmit raportul nr.1, în temeiul art. 20 din Legea nr. 85/2006, în care nu face referire la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, iar cererea de  atragere a  răspunderii s-a înregistrat la data de 31.05.2018.

Depunerea unei acţiuni cu privire la persoanele cărora le-ar putea fi imputată starea de insolvenţă, respectiv la data de 3.05.2018, nu poate modifica termenul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la introducerea acţiunii în antrenarea răspunderii, ţinând cont de dispoziţiile art. 139, care stabilesc un termen limită de la care începe să curgă prescripţia ( respectiv trebuie să fie identificate persoanele responsabile) şi anume nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii, ori în speţă procedura a fost deschisă la data de 28.11.2013.

Aşa fiind, corect s-a reţinut că, identificarea persoanelor vinovate de aducerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă la data de 6.03.2014 şi intentarea unei acţiuni în antrenarea răspunderii acestora s-a făcut cu depăşirea termenelor legale de prescripţie şi în consecinţă este întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât.

Faţă de cele arătate mai sus, curtea a respins ca nefondat apelul declarat de C.  SPRL în calitate de lichidator judiciar al SA A.  SRL.

Domenii speta

Spete similare