Nelegalitatea soluției cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat. Inaplicabilitatea procedurii-remediu

Nelegalitatea soluției cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat. Inaplicabilitatea procedurii-remediu

- Codul de procedură penală, art. 484 alin. (1), art. 485 alin. (1) lit. b)

În situaţia în care instanţa constată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat este nelegal, aceasta nu poate apela la procedura-remediu prevăzută de dispozițiile art. 484 alin. (1) C.pr.pen. În mod evident, nelegalitatea intrinsecă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute de textul de lege amintit, care vizează doar condiţiile de formă ale acordului, respectiv modul şi limitele de sesizare a instanţei de judecată.

Stabilirea în mod incorect a legii penale mai favorabile atrage vădita nelegalitate a acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat. Astfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile are caracter de ordine publică, fiind consacrat de altfel şi de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României (legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile), iar de la acesta nu se poate deroga în nici o situaţie, indiferent de poziţia inculpatului în acest sens.

Instanţa de judecată nu poate modifica ea însăşi dispoziţiile acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în sensul reţinerii în mod corect a legii penale mai favorabile, în condiţiile în care dispoziţiile art. 485 C.pr.pen. nu permit o astfel de soluţie, instanța fiind ținută să pronunțe soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 C.pr.pen. cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului.

(Secţia a II-a Penală, decizia penală nr. 237/A din data de 17 martie 2020)

Prin sentinţa penală nr. 1195/12.07.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală a hotărât următoarele:

În baza art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpat în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

A trimis dosarul la Parchetul de lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea continuării urmăririi penale.

În baza art. 485 alin. (4) rap. la art. 398 rap. la art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpat în data de 10.06.2019, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 rap. la art.10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen. (109 acte materiale).

În baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, s-au reţinut următoarele:

În perioada 06.04.2012 – 01.11.2013, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul, în calitate de persoană fizică, a realizat venituri din activităţi independente (prestare servicii IT), cu eludarea obligaţiei de a declara organelor fiscale 109 încasări, în valoare totală de 8.309.882,60 lei, efectuate prin conturile personale, deschise la ING BANK NV Amsterdam S.A. şi BRD Groupe Societe Generale., în schimbul serviciilor prestate societăţilor B.M. LLC, T.S.A.S. PVT şi T.V. INC, A.D. INC, A.G. INC, S., C.M. INC, T. INC, M.U. INC, C.M. LLC, Mr. G.A.H., F.I. LLC, I.G.N. LLC, S. A.W.HV.V., consecinţele faptei constând în sustragerea de la plata impozitului datorat bugetului de stat şi producerea unui prejudiciu de 1.063.667 lei.

În cursul urmăririi penale, s-au administrat următoarele mijloace de probă: declaraţii inculpat, declaraţii martori, înscrisuri, raport de constatare tehnico-ştiinţifică.

În drept, s-au constatat următoarele:

În prezentul dosar, instanţa a fost sesizată prin acord de recunoaştere. Din interpretarea art.481 alin. (2) C.pr.pen., a rezultat că acesta reprezintă actul de sesizare al instanţei.

Conform art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., acordul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, prevăzute limitativ de art. 480 - art. 482 C.pr.pen., pentru a fi acceptat de către instanţă.

Deşi, din punct de vedere formal, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, care face obiectul prezentei cauze, întruneşte condiţiile de legalitate, prevăzută de art. 480 - art. 482 C.pr.pen., aşa cum a apreciat instanţa la termenul de judecată din data de 03.07.2019, totuşi, procurorul de caz nu a aplicat corect principiul legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 C.pen. Prin urmare, pe fond, acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpat în dosar este nelegal.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei a vizat infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin.(1) C.pen. (109 acte materiale). În sarcina inculpatului s-a reţinut că, în perioada 06.04.2012 – 01.11.2013, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acesta, în calitate de persoană fizică, a realizat venituri din activităţi independente (prestare servicii IT), cu eludarea obligaţiei de a declara organelor fiscale un număr de 109 încasări, în valoare totală de 8.309.882,60 lei, efectuate prin conturile personale, deschise la ING BANK NV Amsterdam S.A. şi BRD Groupe Societe Generale, în schimbul serviciilor prestate societăţilor B.M. LLC, T.S.A.S. PVT şi T.V. INC, A.D. INC, A.G. INC, S., C.M. INC, T. INC, M.U. INC, C.M. LLC, Mr. G.A.H., F.I. LLC, I.G.N. LLC, S. A.W.HV.V., consecinţele faptei constând în sustragerea de la plata impozitului datorat bugetului de stat şi producerea unui prejudiciu de 1.063.665 lei.

S-a reţinut că, fiind vorba de o infracţiune în formă continuată, şi anume 109 de acte materiale, data săvârşirii infracţiunii este data ultimului act material, şi anume 01.11.2013. Deci, infracţiunea de evaziune fiscală care face obiectul acestei cauze a fost săvârşită sub imperiul vechii legislaţii penale, s-a pus problema aplicării legii penale mai favorabile, din perspectiva art.5 C.pen. În legătură cu acest aspect, tribunalul a constatat că procurorul de caz a apreciat că legea penală mai favorabilă o reprezintă Cod penal, aşa cum se poate observa în dispozitivul acordului. Instanţa de fond a considerat că, în concret, potrivit art. 5 C.pen., legea penală mai favorabilă o reprezintă Cod penal de la 1968. În plus, procurorul de caz a reţinut în mod greşit, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 241/2005, înainte de modificările aduse acestui act normativ prin Legea nr. 50/2013.

Astfel, din cuprinsul acordului (f. 18 din acord), a rezultat că procurorul de caz a apreciat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005, înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 50/2013. De aceea, pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, procurorul de caz a precizat că individualizarea pedepsei s-a făcut în limite cuprinse între 1an, 4 luni – 3 ani, 4 luni închisoare [potrivit art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013, limitele speciale de pedeapsă sunt cuprinse între 4 ani – 10 ani închisoare, întrucât limita minimă şi limita maximă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 se majorează cu 2 ani. Aceste limite au fost reduse cu ½, ca urmare a aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005, rezultând limite cuprinse între 2 – 5 ani închisoare, care la rândul lor au fost reduse cu 1/3, potrivit art. 480 alin. (4) C.pr.pen., rezultând limite cuprinse între 1 an, 4 luni – 3 ani, 4 luni închisoare).

În mod greşit, procurorul de caz a apreciat că în cauză este incidentă Legea nr.241/2005 înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 50/2013. Legea nr. 50/2013 a intrat în vigoare în data de 22.03.2013, după trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial (19.03.2013), potrivit art. 78 din Constituţie. Ultimul act material al infracţiunii de evaziune fiscală a fost săvârşit în data de 01.11.2013, potrivit menţiunilor de mai sus. Prin urmare, s-a constatat că în cauză nu este aplicabilă Legea nr. 241/2005, înainte de modificările aduse prin Legea nr. 50/2013, întrucât pentru a aplica în mod corect art. 5 C.pen., trebuie văzut care este succesiunea de legi începând cu data săvârşirii infracţiunii, respectiv 01.11.2013, şi nu anterior. În legătură cu acest aspect, instanţa de fond a constatat că, la data de 01.11.2013, Legea nr. 50/2013 era deja în vigoare. De aceea, a apreciat că legea aplicabilă la data săvârşirii infracţiunii este Legea nr.241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 50/2013. Ulterior, în data de 01.02.2014, Legea nr. 241/2005 a suferit noi modificări prin Legea nr. 255/2013. Legea nr.255/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 515 în data de 14.08.2013 şi a intrat în vigoare în data de 01.02.2014. Prin urmare, s-a observat că, începând cu data săvârşirii infracţiunii, şi anume 01.11.2013, există o succesiune de legi în timp, şi anume Legea nr. 241/2005, înainte şi după modificarea adusă prin Legea nr.255/2013.

S-a mai reţinut că inculpatului din prezentul dosar i se impută un prejudiciu în cuantum de 1.063.665 lei, constând în impozit pe venit. Având în vedere faptul că prejudiciul imputat este mai mare de 100.000 euro, atunci încadrarea corectă este art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr.241/2005, atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, cât şi ulterior acestui moment. Instanţa a constatat că, pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin.(2) din Legea nr. 241/2005, limitele de pedeapsă sunt aceleaşi, atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, cât şi ulterior acestui moment, şi anume 7 ani - 13 ani închisoare.

În data de 10.07.2017, inculpatul a achitat prejudiciul cauzat bugetului de stat prin virament bancar, prin plata sumelor de 719.073 lei şi 363.376 lei. Prin urmare, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005. Fiind vorba despre un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, art. 10 din Legea nr. 241/2005, atât înainte, cât şi după modificările aduse prin Legea nr. 255/2013, prevede obligativitatea reducerii limitelor de pedeapsă cu ½.

Prin urmare, în cauza de faţă, s-a apreciat că individualizarea pedepsei faţă de inculpat trebuia să se facă, potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005, în limite cuprinse între 3 ani, 6 luni închisoare – 6 ani, 6 luni închisoare (limitele de pedeapsă de 7 ani – 13 ani închisoare, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 se reduc cu 1/2 ). Aceste limite la rândul lor, trebuiau reduse cu 1/3, conform art. 480 alin. (4) C.pr.pen., astfel încât, în final individualizarea pedepsei trebuia făcută în limite cuprinse între 2 ani, 4 luni – 4 ani, 4 luni închisoare. Aplicând în mod greşit Legea nr. 241/2005, înainte de modificările aduse prin Legea nr. 50/2013, procurorul de caz a stabilit limite cuprinse între 1 an, 4 luni – 3 ani, 4 luni închisoare, potrivit menţiunilor de mai sus.

În concluzie, analizând incidenţa art. 5 C.pen., prin raportare la Legea nr. 241/2005, privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, instanţa a constatat că atât înainte, cât şi după intrarea în vigoarea a Legii nr. 255/2013, dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 142/2005 prevăd acelaşi regim sancţionator. De aceea, nu s-a putut afirma că, în ceea ce priveşte Legea nr. 241/2005, legislaţia cadru în materie de evaziune fiscală, se poate aplica, în concret, principiul legii penale mai favorabile.

În schimb, în opinia tribunalului, cu totul altfel se prezintă situaţia în ceea ce priveşte dreptul comun, şi anume Codul penal. Din punctul de vedere al instanţei de fond, contrar opiniei exprimate de către procurorul de caz în cuprinsul acordului, vechea legislaţie penală reprezintă legea penală mai favorabilă.

Inculpatul a negociat cu Ministerul Public o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu suspendare sub supraveghere. Regimul suspendării sub supraveghere prevăzut de art. 861 şi urm. din Codul penal de la 1968 este favorabil, spre deosebire de dispoziţiile art. 91 şi urm. C.pen. Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, privind punerea în aplicare a Noului Cod penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 5 C.pen., instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere. Făcând o analiză comparativă între dispoziţiile art. 91 C.pen. şi art. 861 Codul penal din 1968, instanţa a constatat că vechea legislaţie penală este favorabilă, prin raportare la: condiţiile acordării suspendării sub supraveghere [spre deosebire de art. 861 alin. (1) Codul penal de la 1968, art. 91 alin. (1) lit. c) C.pen. prevede obligativitatea luării acordului de voinţă în legătură cu prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii]; conţinutul măsurilor de supraveghere [art. 93 alin. (1) lit. b) C.pen. prevede o măsură de supraveghere suplimentară faţă de art. 863 alin. (1) din Codul penal de la 1968 – persoana condamnată să primească vizitele consilierului de probaţiune]; obligativitatea aplicării uneia sau mai multe obligaţii (conform art. 863 alin. (3) Codul penal de la 968 aplicarea obligaţiilor este facultativă, spre deosebire de art. 93 alin. (2) C.pen., unde aplicarea a cel puţin uneia dintre obligaţii este obligatorie); prestarea în mod obligatoriu a muncii neremunerate în folosul comunităţii, conform art. 93 alin. (3) C.pen., cerinţă care nu există în Codul penal din 1968; incidenţa instituţiei reabilitării (conform art. 866 Codul penal de la 1968, la împlinirea termenului de încercare opera reabilitarea de drept, spre deosebire de art. 165 C.pen., unde reabilitarea de drept intervine după 3 ani de la împlinirea termenului de supraveghere). Toate aceste aspecte au constituit argumente pentru instanţă în a aprecia că Codul penal de la 1968 reprezintă legea penală mai favorabilă, în ciuda termenului de încercare mai mare (cuantumul pedepsei aplicate, la care se adaugă un interval de timp stabilit de către instanţă, între 2 -5 ani, potrivit art. 862 alin. (1) Codul penal din 1968, spre deosebire de art. 92 alin. (1) C.pen., care prevede un termen de supraveghere cuprins între 2 - 4 ani, fără a putea fi mai mic decât durata pedepsei aplicate).

Totodată, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), alin.(2) din Legea nr. 241/2005, aplicarea pedepselor complementare este obligatorie. S-a observat că, în cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei se prevede ca inculpatul să execute pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C.pen., pe o durată de 1 an.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Din punctul de vedere al instanţei de fond, în prezenta speţă, şi din perspectiva pedepselor complementare, tot vechea legislaţie penală reprezintă legea penală mai favorabilă. Astfel, pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C.pen., aplicate inculpatului prin acord, au corespondent în Codul penal din 1968, şi anume în dispoziţiile art. 64 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) Codul penal din 1968. Procurorul de caz i-a aplicat inc. B.N.G. pedepsele complementare pe o durată de 1 an, care reprezintă minimul prevăzut atât de dispoziţiile Codului penal [66 alin. (1) C.pen.], cât şi de dispoziţiile Codul penal din 1968 [art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) Codul penal din 1968]. S-a arătat că, în materie de pedepse complementare, există o diferenţă între noua legislaţie penală şi vechea legislaţie penală, atunci când se pronunţă o soluţie de condamnare cu suspendare sub supraveghere. Astfel, în noua legislaţie penală, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C.pen., în cazul suspendării sub supraveghere, executarea pedepsei complementare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În schimb, în vechea legislaţie penală, pedepsele complementare nu se mai execută, în cazul suspendării sub supraveghere. Astfel, dispoziţiile art. 66 Codul penal din 1968 prevăd în mod expres că executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei. Prin urmare, din interpretarea art. 66 Codul penal din 1968, a rezultat că pedepsele complementare aplicate sunt executabile, doar în cele trei situaţii expres prevăzute: în cazul condamnării la o pedeapsă care se execută în regim de detenţie, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă şi după prescripţia executării pedepsei. Per a contrario, atunci când se pronunţă o soluţie de condamnare cu suspendare sub supraveghere, atunci pedepsele complementare nu se mai execută. S-a mai arătat că, în Codul penal din 1968, spre deosebire de Codul penal actual, nu există nicio dispoziţie legală, care să prevadă ce se întâmplă cu pedepsele complementare, atunci când se pronunţă o soluţie de condamnare, cu suspendare sub supraveghere, în sensul că s-ar executa după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pe durata termenului de încercare. Singurele menţiuni privind executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi sunt dispoziţiile art. 66 Codul penal din 1968, care nu acoperă această situaţie. De asemenea, în opinia tribunalului, nu se poate susţine nici varianta că, în vechea legislaţie penală, atunci când se pronunţă o soluţie de condamnare cu suspendare sub supraveghere, executarea pedepselor complementare ar începe după împlinirea termenului de încercare, întrucât, atunci operează reabilitarea de drept, conform art. 866 din Codul penal din 1968, care are drept efect înlăturarea tuturor interdicţiilor rezultate din condamnare, potrivit art. 133 alin. (1) din Codul penal din 1968 Deci, într-o asemenea situaţie, după împlinirea termenului de încercare, pedepsele complementare nu mai pot fi executate.

Din moment ce, potrivit vechii legislaţii penale, în cauza de faţă, pedepsele complementare aplicate inculpatului nu se mai execută, spre deosebire de actuala legislaţie penală care prevede în mod expres că executarea pedepselor complementare are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, atunci Codul penal de la 1968 corespunde exigenţelor art. 5 C.pen., şi din perspectiva acestor pedepse.

În sarcina inculpatului s-a reţinut forma continuată a infracţiunii de evaziune fiscală (109 acte materiale), iar regimul juridic al acestei instituţii este diferit în cele două legislaţii penale. Astfel, potrivit art. 36 alin. (1) C.pen., infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani. De asemenea, conform art. 42 Codul penal din 1968, infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. 34 Codul penal din 1968 (concursul de infracţiuni), de maximum 5 ani. În prezenta cauză, s-a arătat că regimul juridic diferit al infracţiunii continuate în cele două legislaţii penale nu este de natură să producă consecinţe juridice, întrucât pedeapsa de 3 ani închisoare, stabilită în acord, nu este consecinţa aplicării vreunui spor. Principiul legii penale mai favorabile se aplică în concret, în funcţie de particularităţile speţei deduse judecăţii, şi nu abstract. În aceste condiţii, chiar dacă dispoziţiile art. 36 alin. (1) C.pen. sunt favorabile dispoziţiilor art. 42 Codul penal din 1968, deoarece permit aplicarea unui spor mai mic (3 ani închisoare, spre deosebire de 5 ani închisoare, aşa cum prevede vechea legislaţie penală), totuşi, s-a apreciat că acest aspect nu este de natură să producă consecinţe juridice efective în cauză, întrucât nici procurorul de caz nu a aplicat regimul sancţionator prevăzută de art. 36 alin. (1) C.pen., şi nici instanţa nu poate majora pedeapsa stabilită prin acord, conform art. 485 alin. (1) lit. b) teza finală C.pr.pen. De aceea, s-a considerat că faptul că dispoziţiile art. 36 alin. (1) C.pen. permit aplicarea unor spor de pedeapsă mai mic în cazul infracţiunii continuate, faţă de dispoziţiile art. 42 Codul penal din 1968, este irelevant în cauză, din perspectiva art. 5 C.pen.

Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că, în mod greșit, procurorul de caz a apreciat că actualul Cod penal reprezintă legea penală mai favorabilă, potrivit art. 5 C.pen., din moment ce actuala legislaţie penală îi este defavorabilă inculpatului, atât sub aspectul regimului juridic al suspendării sub supraveghere, cât şi sub aspectul regimului juridic al pedepselor complementare, potrivit menţiunilor de mai sus.

Potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., instanţa a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmării penale, dacă a apreciat că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală.

În acest dosar, instanţa a apreciat că acordul de recunoaştere încheiat între inc. B.N.G. şi procurorul de caz în dosar nr. X nu este legal, întrucât nu s-a aplicat în mod corect principiul legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 C.pen. Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile este un principiu constituţional, prevăzută de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi nu poate face obiectul negocierii între o persoană pusă sub acuzare şi Ministerul Public. S-a arătat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate produce efecte doar cu respectarea legii, astfel că inculpatul şi Ministerul Public nu pot negocia un acord înfrângând dispoziţiile legale, întrucât aplicarea principiului legii penale mai favorabile este obligatorie pentru organele judiciare, iar nu facultativă.

Chiar dacă dispoziţiile art. 484 alin. (1) C.pr.pen. permit acoperirea unor lipsuri ale acordului, totuşi, s-a apreciat că în prezenta cauză nu este incident acest text normativ, întrucât ar echivala practic cu încheierea unui nou acord, prin modificarea întregului dispozitiv, deoarece însuşi raţionamentul juridic al procurorului de caz este eronat. Tribunalul a arătat că nu orice neregularitate a acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi remediată în cadrul procedurii prevăzută de art. 484 alin. (1) C.pr.pen. Altminteri legiuitorul nu ar mai fi reglementat dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care permit instanţei să respingă acordul, dacă a apreciat că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord este nelegală. Dacă legiuitorul ar fi apreciat că orice nelegalitate a unui acord de recunoaştere poate fi acoperită în cadrul procedurii prevăzută de art. 484 alin. (1) C.pr.pen., atunci nu s-ar mai justifica dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. Din punctul de vedere al instanţei de fond, trebuie făcută o distincţie clară între sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 484 alin. (1) C.pr.pen. şi sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. S-a arătat că dispoziţiile art. 484 alin.(1) C.pr.pen. sunt incidente doar atunci când acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu îndeplineşte din punct de vedere formal condiţiile prevăzute de art. 482 şi art. 483 C.pr.pen.; de aceea, texul de lege face referire în mod expres la ,,acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile”. În schimb, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. sunt incidente atunci când soluţia prevăzută în acord este nelegală, potrivit menţiunilor exprese din textul normativ (,,instanţa …. a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei …. dacă a apreciat că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală”). Din moment ce nelegalitatea soluţiei din acord atrage respingerea respectivului acord, s-a concluzionat că, într-o astfel de situaţie, nu mai este posibilă procedura remediu prevăzută de art. 484 alin. (1) C.pr.pen. Astfel, s-a arătat că, în prezenta cauză, aplicarea în mod greşit a principiului legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 C.pen., atrage nelegalitatea soluţiei pe fond, şi, prin urmare, incidenţa dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.

Pentru aceste considerente, în baza art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., instanţa a respins acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti și inculpat în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Pe cale de consecinţă, a trimis dosarul la Parchetul de lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea continuării urmăririi penale.

În baza art. 485 alin. (4) rap. la art. 398 rap. la art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia, deoarece, având în vedere că la baza respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei stă un aspect de nelegalitate, nu poate fi imputată inculpatului vreo culpă procesuală în acest sens.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpat, cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală, la data de 30.01.2020.

În motivele formulate în scris, parchetul a arătat că cele 3 cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, în care se poate dispune o soluţie de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt următoarele: dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului; dacă se apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală; dacă se apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Aşadar, cazurile în care instanţa poate dispune o soluţie de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare, nefiind permis instanţei să stabilească, prin analogie, deci prin adăugare la lege, alte cazuri în care s-ar putea pronunţa o astfel de soluţie.

Analizând cazul de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei asupra căruia s-a orientat instanţa de judecată, în motivarea sa din considerentele hotărârii apelate, şi anume acela că soluţia, cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală parchetul a constatat că acesta nu este îndeplinit în cauza de faţă.

Astfel, a apreciat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. - teza referitoare la nelegalitatea soluţiei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat, instanţa, pentru a pronunţa o soluţie de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei pe acest temei, trebuie să analizeze exclusiv soluţia juridică agreată între parchet şi inculpat, cuprinsă în dispozitivul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, care nu este decât un simplu act de sesizare a instanţei de judecată, asemănător, ca efecte juridice rechizitoriului, iară a analiza, în mod exhaustiv, aprecierile făcute de procuror în considerentele acordului. A mai apreciat că, în măsura în care dispozitivul acordului cuprinde o soluţie nelegală, în sensul în care, spre exemplu, pedeapsa stabilită este în afara limitelor prevăzute de lege, reduse ori majorate, după caz, ori modalitatea de executare a pedepsei nu ar putea fi stabilită, în mod obiectiv, în cauză, sau acordul este încheiat pentru o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 15 ani [contrar dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C.pr.pen.], desigur că se poate dispune o soluţie de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Pe de altă parte, însă, situaţia concretă avută în vedere de instanţa de fond, în această cauză, în sensul în care procurorul ar fi apreciat în mod eronat care este legea penală mai favorabilă, a considerat că nu se circumscrie cazului de respingere a acordului prevăzut de art. 485 alin. (1) lit.c) C.pr.pen. - teza referitoare la nelegalitatea soluţiei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat, câtă vreme pedeapsa agreată, de 3 ani închisoare, precum şi modalitatea de executare a acesteia, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, sunt legale inclusiv prin raportare la maniera în care a apreciat instanţa de judecată care este legea penală mai favorabilă.

Astfel, instanţa a motivat că legea penală mai favorabilă, aplicabilă în mod global în cauză, este Codul penal din 1968, iar varianta normativă a legii privind evaziunea fiscală este aceea aflată în vigoare începând cu data de 22.03.2013 (data intrării în vigoare a Legii nr. 50/2013, pentru modificarea Legii nr. 241/2005, privind evaziunea fiscală) şi până la data de 31.02.2014 (data intrării în vigoare a actualului Cod penal, ocazie cu care au suferit modificări şi anumite legi speciale, inclusiv Legea nr. 241/2005). În aceste condiţii, instanţa a apreciat că pedeapsa cu închisoarea agreată între procuror şi inculpat trebuia să fie stabilită între limitele speciale prevăzute de lege, astfel cum au fost reduse succesiv, de 2 ani şi 4 luni închisoare, respectiv 4 ani şi 4 luni închisoare. Pedeapsa convenită în cauză, între procuror şi inculpat, este de 3 ani închisoare, pedeapsă pentru care, în circumstanţele cauzei penale de faţă, se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile legii, indiferent care dintre legile penale succesive este apreciată ca fiind mai favorabilă. Nu în ultimul rând, a precizat că soluţia stabilită între procuror şi inculpat este una legală inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea unei pedepse complementare inculpatului, indiferent care este legea penală mai favorabilă în opinia instanţei de judecată.

În aceste circumstanţe, reiterând şi argumentul prezentat supra, în sensul în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei este doar actul de sesizare a instanţei de judecată, care, potrivit principiului independenţei justiţiei, este liberă să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică, în acord cu legea, a considerat că instanţa de fond avea dreptul şi chiar obligaţia de a dispune admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi condamnarea inculpatului la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare stabilit potrivit legii penale apreciată ca fiind mai favorabilă şi, deci, aplicabilă în cauză, precum şi aplicarea pedepsei complementare agreată între procuror şi inculpat conform acordului.

A apreciat că o astfel de hotărâre de condamnare ar fi fost una legală şi temeinică, aceasta ar fi respectat soluţia convenită între procuror şi inculpat prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, indiferent pe care dintre legile penale succesive, aplicabile în cauză, s-ar fi întemeiat, aprecierile procurorului cu referire la legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, chiar eronate dacă ar fi, neavând aptitudinea obiectivă de a afecta legalitatea hotărârii instanţei de judecată, câtă vreme, în concret, această hotărâre ar fi păstrat soluţia agreată între procuror şi inculpat, pe aspectele esenţiale ale acesteia, respectiv felul şi cuantumul pedepsei principale, modalitatea de executare, felul şi cuantumul pedepsei complementare etc.

Pe de altă parte, în circumstanţele concrete ale cauzei de faţă, a apreciat că este netemeinică susţinerea instanţei de fond, din considerentele hotărârii, în sensul în care greşita apreciere, de către procuror, a legii penale mai favorabile aplicabile în speţă, este de natură să conducă la nelegalitatea soluţiei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat, câtă vreme soluţia în discuţie este una legală, indiferent prin prisma dispoziţiilor cărei legi penale succesive ar fi analizată.

Concluzionând, a apreciat că, în raport de circumstanţele specifice ale cauzei de faţă, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia agreate între procurorul de caz şi inculpat sunt în măsură să asigure reeducarea inculpatului şi constituie pentru acesta un avertisment suficient de serios pentru a nu mai comite pe viitor asemenea fapte, astfel încât, în opinia parchetului, se impune desfiinţarea sentinţei apelate şi, în rejudecarea cauzei pe fond, admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei astfel cum a fost încheiat între cele două părţi.

Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând că prima instanţă ar fi trebuit să recurgă iniţial la procedura-remediu reglementată de dispoziţiile art. 484 alin. (1) C.pr.pen., solicitând parchetului să îndrepte elementele de nelegalitate constatate în cuprinsul acordului şi abia apoi să soluţioneze cauza pe fond.

Cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 09.03.2020, apelantul inculpat a precizat că înțelege să-și retragă apelul declarat în cauză, mențiune ce a fost consemnată într-un formular de declarație atașat la dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

Instanţa de control judiciar a constatat cu prioritate că la termenul de judecată din data de 09.03.2020, apelantul inculpat, asistat de apărător, şi-a retras apelul declarat în cauză, astfel că, în baza art. 415 alin. (1) C.pr.pen., urmează a lua act de această manifestare de voinţă.

Cu privire la apelul declarat de Ministerul Public, Curtea a constatat că sentinţa atacată este legală şi temeinică. Astfel, potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., instanța, analizând acordul (…), respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Totodată, potrivit art. 484 alin. (1) C.pr.pen., dacă acordului de recunoaștere a vinovăției îi lipsește vreuna dintre mențiunile prevăzute la art. 482 (menţiunile obligatorii referitoare la forma acordului de recunoaştere) sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 483 (regulile privind sesizarea instanţei), instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

Rezultă aşadar că în situaţia în care instanţa constată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat este nelegal, aceasta nu poate apela la procedura-remediu prevăzută de dispoziţiile art. 484 alin. (1) C.pr.pen. În mod evident, nelegalitatea intrinsecă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute de art. 484 alin. (1) C.pr.pen., care vizează doar condiţiile de formă ale acordului, respectiv modul şi limitele de sesizare a instanţei de judecată.

Referitor la legalitatea acordului încheiat, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a constatat că la momentul încheierii acestuia, a fost incorect stabilită legea penală mai favorabilă. În acest sens, acordul a fost încheiat cu referire la prevederile Codului penal în vigoare, deşi prevederile Codului penal din 1969 conţineau dispoziţii semnificativ mai favorabile inculpatului sub aspectul regimului suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi a pedepselor complementare. Curtea a mai constatat că prima instanţă a analizat în mod detaliat aceste aspecte în cuprinsul hotărârii atacate, concluziile acesteia fiind pe deplin pertinente, astfel că ar fi de prisos reluarea aceloraşi argumente în cuprinsul prezentei decizii.

Instanţa de apel a subliniat însă că situaţia din prezenta cauză a survenit pe fondul unei practici tot mai des întâlnite a Ministerul Public de a efectua încadrarea juridică a infracţiunilor presupus săvârşite anterior datei de 1.02.2014 exclusiv pe baza dispoziţiilor din cuprinsul noului Cod penal, fără a mai analiza în ce măsură prevederile Codului penal din 1969 sunt mai favorabile în fiecare caz concret.

Acest mod de a proceda ignoră dispoziţiile art. 3 C.pen. referitor la activitatea legii penale, potrivit căruia legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare, şi care impune implicit regula ca încadrarea juridică să fie efectuată în cazul faptelor săvârşite anterior datei de 1.02.2014 întotdeauna conform vechiului Cod penal, urmând a se proceda la recalificarea/schimbarea de încadrare juridică a acestora doar atunci când se constată că noul Cod penal este lege penală mai favorabilă.

În continuare, Curtea a constatat că stabilirea în mod incorect a legii penale mai favorabile atrage vădita nelegalitate a acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cauză. Astfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile are caracter de ordine publică, fiind consacrat de altfel şi de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României (legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile), iar de la acesta nu se poate deroga în nici o situaţie, indiferent de poziţia inculpatului în acest sens.

Nu pot fi primite susţinerile Ministerului public în sensul că instanţa ar fi putut modifica ea însăşi dispoziţiile acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în sensul reţinerii în mod corect a legii penale mai favorabile, în condiţiile în care dispoziţiile art. 485 C.pr.pen. nu permit o astfel de soluţie. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 485 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., instanța, analizând acordul (…), admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului.

Rezultă aşadar că, în cazul admiterii acordului, instanţa nu poate modifica în nici un fel soluţia care face obiectul acestuia şi care este rezultatul înţelegerii la care au ajuns procurorul şi inculpatul.

În aceste condiţii, prima instanţă a procedat corect, respingând acordul de recunoaştere a vinovăţiei pentru motive de nelegalitate, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinței penale nr. 1195 din data de 12.07.2019 a Tribunalului Bucureşti fiind nefondat.

Domenii speta

Spete similare